Joaca de-a păcatele. Irina (III)

5. Cu nevrednicie

Punctul de cotitură al dramei de la Tanacu nu a fost spovedania, ci activarea unei anumite hermeneutici du­hovnicești. Mai exact, în fața reacției neobișnuite a Irinei după împărtășanie, în mintea preotului se naș­te un silogism simplu: în­trucât pro­ba­bil a ascuns anu­mite păcate, au luat-o în primire dracii, ceea ce explică profunda ei tul­bu­rare. Este vorba nu de un tip de silogism im­pro­vi­zat, ci de unul prestigios. Ca­re se revendică – deși s-a impus într-o epocă ul­te­ri­oa­ră – de la o exortație a lui Pavel, îngrijorat de de­zor­dinile provocate la aga­pele eu­ha­ris­tice. Pe vremea lui, împărtășania nu se lua cu lingurița, ca azi, dis­ci­pli­nat, la coadă. Euharistia încununa o agapă – o masă comună –, deci era consumată du­pă alte alimente și băuturi. Unii se îm­bui­bau, iar alții se îmbătau și provocau dezor­di­ni – pe aceștia îi vizează, de fapt, apos­to­lul. Aver­tismentul lui – cam înfricoșător, ce-i drept – e în favoarea unei sobrietăți de bun-simț. Euharistia poate fi (pentru mis­tici) sobria ebrietas, dar nu merită să devină ofertă de bodegă. Una e, însă, să mi­litezi pentru o decentă cumpătare și al­ta e să legi nevrednicia de îndrăciri post-euharistice. A contribuit, desigur, la aceas­ta și tradiția mai rigoristă de la care se re­vendica tânărul ieromonah – o îm­păr­tă­șa­nie bine drămuită, privită mai mult ca pre­miu de bună purtare. De aici derivă o îngrijorare aproape compulsivă a preoților în raport cu oferirea euharistiei – dacă am dat-o cui nu merită? Dar e oare corect s-o privim drept un premiu? Nu s-ar cuveni, mai degrabă, să ne interesăm de vrednicia ulterioară, nu de cea premergătoare? Adi­că de buna folosire a unui dar, și nu de co­rectitudinea unei jurizări premature. Dar oricum am privi euharistia, a o transforma în prilej de îndrăcire denotă doar exa­cer­barea unei mentalități obsedate de pe­dep­se. Faptul că preotul a intrat atât de ușor în acest joc hermeneutic ține, în fond, de confuzia care domină teologia liturgică. Mai nou, se consacră destule predici pen­tru a-i explica credinciosului motivele cele mai serioase ale prezenței sale la sluj­be – în joc e și un orgoliu confesional –, dar la marea majoritate a liturghiilor se împărtășește doar o mână de oameni. Do­uă sunt principalele motive, dar ambele țin de aceeași confuzie. Pe de o parte, cre­dinciosului mai degrabă îi lipsește acel minim de bună cultură teologică care să-l îndemne să-și regândească filozofia de viață în raport cu practica euharistică. De­mersul restaurator al lui Alexander Schme­mann – pentru a da un exemplu – a por­nit de la o premiză simplă: liturghia fără împărtășirea celor prezenți – cum, prac­tic, se întâmplă atât de des – nu are sens. Iar pe de altă parte, preotul a ajuns să joa­ce mai degrabă rolul paznicului kafkian al Legii (euharistice). În acest context în ca­re cel dintâi e nemotivat, iar cel din urmă e mefient, nu e prea clar de ce alegem (ori de ce ni se permite) să ne împărtășim. Pen­tru credincios e mare tentația tau­ma­turgică – a funcționat și în cazul Irinei –, care poate îmbrăca și forme (mistice) extrem de rafinate. Iar pen­tru preot e un bun prilej de a întări instituția ve­ghe­toare a spovedaniei – hi­pertrofiată și nu o dată ina­decvată. În mlaștina aces­tor improvizații teologice crește floarea otrăvitoare a hermeneuticii nevredniciei euharistice. O culpabilizare bazată pe o asociere fan­te­zistă pe care nimeni, la Ta­nacu, n-a pus-o sub semnul întrebării.

6. Turnătorii Duhului

Irina a fost pârâtă. Cu bună-credință, de­sigur. De către tovarășa ei de orfelinat, ca­re deja trecuse prin destule spovedanii și învățase care sunt păcatele și cât de grav e fiecare. S-a îngrijorat că, neinstruită în această privința, Irina nu a mărturisit ce s-ar fi cuvenit – iar consecințele, cum am vă­zut mai sus, ar putea fi extrem de gra­ve. Toată lumea a răsuflat ușurată că șansa a făcut ca o situație intolerabilă să nu se perpetueze din neștiință. În destule mă­năs­tiri, dar și în anumite parohii – unde există nuclee mai sudate – turnătoria este o virtute. A împărtăși informații private, într-un astfel de context de mai ferventă co­muniune, e o îndatorire altruistă. Cu atât mai mult, cu cât totul se consumă în dis­creția unui dialog cu duhovnicul – un doc­tor al sufletelor tuturor, căruia orice de­taliu îi e util în stabilirea diagnosticului. În schimb, dincolo de zidurile bisericilor, turnătoria nu-i chiar bine văzută. Mai ales într-o țară care n-a ieșit de mult din ghea­rele Securității. Dacă azi îl admirăm pe Nicu Steinhardt e, în primul rând, pentru că s-a ținut tare și a refuzat, în repetate rânduri și cu un mare preț, să devină tur­nător. A teoretizat, pentru asta, chiar și oportunitatea minciunii protectoare. Pe lângă atâția clerici pe care doar com­pli­citatea politică postcomunistă i-a ferit de o deconspirare jenantă, firavul evreu bo­te­zat în închisoare fără speranța supra­vie­țuirii e mai mult o excepție. În tabla lui per­sonală de păcate, turnătoria, oricare ar fi fost justificările, devansa pe multe al­te­le. De aceea, și a pârî duhovnicului gre­șea­la altuia e un act josnic, iar acesta ar tre­bui să descurajeze ferm o asemenea prac­ti­că. Când vreun apropiat denunța (cu bu­nă-credință) pe cineva, Iisus nu-l lăuda, ci îi discredita subtil demersul – o lecție de elevație morală pe care mulți creștini n-au prea înțeles-o de-a lungul istoriei.

Imagine din filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, bazat pe romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu

7. Grădinița penitenței

Una dintre cele mai crude experiențe tră­i­te de Irina la Tanacu e legată de consul­ta­rea unui îndreptar de spovedanie – nu singură, ci prin intermediul unei maici. Cu siguranță nu a resimțit pe moment, în mod conștient, cruzimea demersului – o putem, în schimb, sesiza noi. Intenția preo­tului era de a nu se scăpa ceva, din neștiință, nespovedit – și a evita astfel pe­riculoasa nevrednicie euharistică. A fo­losit o tactică asemănătoare celei la care se recurge pentru a facilita acceptarea me­dicamentelor de către copiii mici – îndul­ci­rea acestora, eventual într-un sirop gus­tos. A urmat un fel de joc de grădiniță, în care fata recunoștea sau nu, chestionată într-o tonalitate de educatoare răbdă­toa­re, săvârșirea diverselor păcate înșirate în cărticică – un fel de abecedar al necumin­țe­niei. Fără a i se insinua, deocamdată, gravitatea lor sau a pedepselor ce ar putea urma. Amânându-se dialogul – inevitabil ex­trem de dificil în condițiile date – cu con­știința ei, dar stabilindu-i-se fără du­bii tabloul clinic duhovnicesc. A fost amă­gită (cu aceeași bună-credință) ca un co­pil. Dar aparența benignă și infantilă as­cun­dea, de fapt, confruntări extrem de dramatice – doar erau și dracii implicați. Din nou, ignorarea resorturilor conștiinței ca premiză a oricărei abordări duhov­ni­cești a condus la o hermeneutică teologică care o privea pe fată drept un simplu obi­ect în mâna unor forțe mai puternice de­cât ea. Ce ne permite să ne comportăm ast­­­fel cu un copil? Copiilor li se cuvine lap­te – vorba apostolului –, nu carne. Acest du­blu standard – Irina era un copil, dar avea pă­ca­te grave, dovadă reacția ei post-eu­ha­ris­tică – denotă o inacceptabilă cru­zime.

8. În pat cu diavolul

Despre două dintre păcatele Irinei iden­ti­fi­cate, în cele din urmă, de preot, am aflat și noi. Primul e masturbarea – în jargon du­hovnicesc, malahia. O practică extrem de răspândită în istoria umanității, dar, pen­tru cei mai mulți, mai degrabă pa­sageră și conjuncturală. În plus, până să se maturizeze sexual, fiecare trece prin di­verse etape și experiențe, mai mult sau mai puțin problematice. A face prea mult caz de astfel de episoade, consideră se­xologii de azi, e adeseori contraproductiv. Există poziții extreme chiar și printe aceș­tia: unii consideră arta autoerotismului drept unica poartă spre coituri perfecte, iar alții o deplâng vehement aproape ca teologii – cazul lui Freud. Oricum, aspra ei pedepsire din motive religioase produce nu atât castitate redutabilă, cât mai de­grabă monștri – o demonstrație convin­gă­toare găsim în Panglica albă, filmul lui Mi­chael Haneke. Cu atât mai puțin e de luat în serios un asemenea episod survenit în condiții mai apăsătoare – Wittgenstein, de pildă, se masturba în tranșeele Pri­mu­lui Război Mondial –, cum e cazul unei în­tregi copilării și adolescențe petrecute în­tr-un orfelinat românesc. Dar și mai grav e apelul la o mitologie fantezistă, menită doar să descurajeze, printr-o spaimă mis­tică, o astfel de practică. Dacă Ion se culcă cu Maria (fără a fi căsătoriți), avem de-a face cu o banală curvie. Dacă însă Maria nu are acces la Ion și se masturbează, ea se culcă, în lipsa bărbatului, cu diavolul. E o perversiune duhovnicească să trans­formi rușinea/frustrarea pe care o pro­voa­că multora autoerotismul în fiorii unei sa­tanice intimități. Poate pe Irina chiar a în­spăimântat-o gândul că, deși s-a apărat (cu tactici de karate) de orice băiat/băr­bat, a cedat fără să știe tocmai diavolului.

9. Strigător la cer

În catehismul ortodox, o grupă specială de păcate sunt numite strigătoare la cer. Întrucât sunt mult mai grave decât altele și nu se mai pot invoca așa ușor obiș­nuitele circumstanțe atenuante – cum ar fi slăbiciunea firii umane corupte –, se solicită lui Dumnezeu pedepse mult mai prompte decât perspectiva înfricoșătoare a Judecății de Apoi. Cu alte cuvinte, i se ce­re un necaz terestru – o boală su­pă­ră­toare, o dramă de familie, un eșec pro­fe­sio­nal, o bătaie sângeroasă, o încarcerare – pentru cel înrăit în astfel de reprobabile fap­te. Lista acestor păcate nu e lungă, dar e destul de eclectică: de la omor la ținerea în sclavie, de la insultă la genocid, de la avort la neplata angajaților, de la scumpiri la întristarea părinților. Să remarcăm, în treacăt, că unele dintre aceste păcate nu au fost privite mereu de ortodocși drept strigătoare la cer, dovadă faptul că sclavia a supraviețuit în Bizanț până la Mahomed Cuceritorul, iar pentru apostolul Pavel ori pentru Ioan Gură de Aur botezul te făcea doar un rob mai răbdător și mai fidel stă­pânului, fără a-l obliga cu nimic pe acesta din urmă în direcția unei eliberări. În lista menționată apare și homosexualitatea – de altfel, din relatarea biblică a distrugerii Sodomei vine și denumirea acestei ca­te­go­rii speciale de păcate. Irina nu doar s-ar fi masturbat, dar ar fi avut și unele experi­en­țe lesbiene. Episoade care, oricum, nici măcar nu demonstrau o clară tendință sexuală. Erau, ca și masturbarea, conjunc­turale. Dar să presupunem că dacă n-ar fi murit prematur ar fi devenit o lesbiană asu­mată. Și să presupunem că n-ar mai fi ră­mas atât de vulnerabilă psihologic. Chiar și într-un astfel de caz ideal, o ati­tudine res­ponsabilă nu s-ar preta la amenințarea cu flăcările iadului (ori cu necazul iminent). Nimic – eventual, o viitoare reevaluare teo­logică – nu-l obligă pe preotul ortodox să renunțe la perspectiva tradițională asu­pra homosexualității. Dar homosexualul ortodox trebuie să fie pus în situația de a opta, fără culpabilizări copleșitoare, între a rămâne astfel, deși respins de la viața sa­cramentală a Bisericii sale, și a-și schimba com­portamentul sexual – mulți trăiesc, de fapt, o dramă, sfâșiați între două im­pe­rative, unul erotic și altul religios. Cine dă preoților dreptul de a zdrobi, în loc de a sfătui?

(Va urma)

Primele două părţi ale articolului pot fi citite aici şi aici.