Pe aceeași temă
Sub titlul Sesiunea de toamnă, cu o evidentă trimitere către reexaminarea studenților restanțieri ori doritori de a-și mări nota, Eugen Negrici a scos un jurnal cu însemnări din două epoci. Una este cea a ceaușismului din faza cea mai dură: prima pagină e din noiembrie 1975, ultima, redusă la un alineat, din 10 noiembrie 1989, când aproape cincuagenarul Negrici ascultă la France Inter dezlănțuirea de bucurie de la căderea Zidului Berlinului. Reacția celui captiv, încă, în național-comunismul românesc este una de puternică emoție: „Mă podidesc lacrimile, nu le pot reține și nu-mi pot înăbuși hohotele de plâns ore în șir“ (p. 136). E un plâns eliberator, al celui care înțelege că zilele lui Ceaușescu sunt numărate; sau, dimpotrivă, unul deznădăjduit, în perspectiva unei dictaturi continuate la noi absurd și grotesc, când toată Europa de Est se schimbă. Cert e că, aici, „masca“ intelectualului nostru este lăsată deoparte, laolaltă cu prudența folosirii ei în împrejurări sociale și în consemnări private de jurnal.
Diferite sunt, prin tonalitate și stil, paginile postrevoluționare. Negrici nici nu prea are timp, după 1990, să mai țină jurnal. Realitatea înconjurătoare e atât de trepidantă, iar formele de discurs liber, atât de multe, încât jurnalul propriu cade în uitare sau în utilizare minimă. Întreg anul 1990 se „reduce“ la câteva rânduri, după care se trece, direct, la o însemnare din 1 mai 1992. Notațiile de jurnal propriu-zis sunt tot mai rare și mai anemice. Pentru a „umple“ totuși cumva perioada istorică, diaristul republică varii texte: un interviu luat de George Arion, pagini memorialistice despre Vila Scriitorilor de la Neptun, un discurs de la Olimpiada de română organizată în 2007 la Liceul Lahovary din Râmnicu Vâlcea... Însemnările de călătorie în China, din mai-iunie 1999, sunt de fapt „adnotări făcute pe un caiet improvizat“, cu un pix „bont și delăsător“. Nimic din mistica Jurnalului (cu majusculă simbolică), a adevărului, vorba lui Cosașu, „integral“ smuls existenței sociale și pus, pentru viitorime, în pagini intime nu se vede la raționalistul și ironicul Negrici. Concurat, după decembrie 1989, de alte tipuri și forme de discurs, jurnalul său își va pierde ponderea din „Epoca de Aur“.
Dacă autorul face în anii din urmă relativ puține însemnări „la cald“, el va compensa prin analize „la rece“ ale fragmentelor vechi de decenii din jurnalul său. Într-un caz, completarea ia proporții epic-memorialistice, pentru a lumina însemnarea lapidară din 8 aprilie 1979: „Cumpăna mea. Mlaștina bălții Bistreț“. Urmează trei pagini și jumătate, puse pe hârtie în octombrie 2011, în care diaristul își istorisește cumpăna, cu un remarcabil talent prozastic, apreciabil ca atare în tensiunea scenei. Prins, la vânătoare, într-o mlaștină, ghinionistul erou de atunci retrăiește acum, secvență cu secvență, îngrozitoarea senzație de afundare. Ni se povestește după 30 de ani cum a scăpat vânătorul vânat de „noroiul cleios de la fund“ și devine explicabilă lunga pauză în consemnările de jurnal. Trei săptămâni durează până când încă-tânărul Negrici revine, în propriul jurnal, pe 30 aprilie 1979, cu o însemnare teoretică despre cauze obiective și efecte.
EUGEN NEGRICI - Sesiunea de toamnă |
Cursul lecturii cărții e astfel „jucat“ și zigzagat temporal de autorul însuși. Paginile în succesiune (oricum una impredictibilă, dat fiind că e vorba de un jurnal, nu de un roman pre-determinat prozastic) sunt întrerupte prin câte un post-scriptum făcut după trei decenii, în alte condiții istorice și biografice, la o altă temperatură, cu o altă perspectivă. Stilistician și semiotician, Negrici nu se poate abține să imprime acestei scriituri intime, proaspete și directe cât mai multe dintre volutele gândirii producătoare, aptă de a se pune singură în cauză și de a-și urmări cursul, în autoanaliză. Altfel spus, jurnalul lui Negrici nu este unul „la prima mână“, autentic și autenticist, nefiltrat, ci unul în care se operează, pentru cunoscători, grefe de sensibilitate și luciditate, modificări de funcții literare și nonliterare, transferuri subtile de semnificație. Adept entuziast al propriei teorii legate de expresivitatea involuntară a textelor, Negrici nu o ilustrează defel în conținutul și în stilul Sesiunii de toamnă. Tot jurnalul, indiferent de perioada istorică la care se referă și de eterogenitatea consemnărilor, iese dintr-o intenționalitate vădită, mai puternică decât efectele involuntar apărute în urma schimbării orizontului de așteptare. În mod ironic, teoreticianul nu e ilustrat de paginile sale.
Ceea ce nu înseamnă însă că Negrici ar renunța, fie și temporar, la demonstrarea dinamicii receptării. Jurnalul lui e plin de fragmente și pagini întregi în care protagonistul (despre care voiam să aflăm cu cine se întâlnește, cum se simte, de cine s-a despărțit, când a plâns și de ce) ține un fel de seminar cu el însuși, în rol de profesor pasionat și de student circumspect. În a doua consemnare postrevoluționară, când în jur societatea românească fierbe, Negrici revine deja la preocupările sale teoretice. Analizează rapid, „de sus“, literatura ultimilor ani de comunism și ajunge să vorbească despre... „caracterul nociv“ al intenționalității. Aflăm că ea, îngrozitoarea intenționalitate, „pregătește cariere și nu destine“. La antipod va fi expresivitatea involuntară, pe care Negrici o găsește oriunde și oricând, așa cum Valeriu Cristea găsea peste tot spații închise, după ce scrisese o carte despre spațiul închis în literatură. Intenționalitatea artistică e rea, expresivitatea involuntară e bună. Prima omoară, pe termen lung, operele, a doua le salvează și le oferă atâtea vieți câte generații de cititori. Cea dintâi e limitată de criteriul estetic, a doua este deschisă prin grila semiotică. Într-un interviu luat de Victoria Anghelescu, adeptul expresivității involuntare și inamicul intenționalității aplică asupra propriului câmp de cercetare, printr-un transfer simbolic, imaginile unei îndeletniciri „aristocratice“, a vânătorii. Ce vânează, în literatură, Negrici? „Ca stilistician, la începutul carierei, vânam faptul de stil, ca abatere de la normă. Vânam, ca atare, nefirescul, abaterea, amorful sau diformul, tot ce era prea vechi sau prea nou și, astfel, diferit. Până la urmă, descoperind expresivitatea involuntară, am început să hăituiesc, să gonesc după efectele involuntare ale textelor, dar nu spre a le ucide, ci spre a înmulți valorile, în numele unui ținut al expresivității. Și, de ce să nu spun, și în numele plăcerii mele de a stoarce semnificații“ (p. 162).
Pasionant prin vibrația cu care un expert în literatură, veche și nouă, își trăiește ideile, jurnalul lui Negrici face loc și unei portretistici amicale sau iubitoare (Sorescu, Mircea Ciobanu, Preda, Manolescu). Una dintre „măștile“ pe care autorul le folosește pentru a se ascunde în propriul jurnal este chiar această observație necomplezentă a unor figuri publice văzute îndeaproape. Pentru a nu se descrie pe sine, diaristul nostru îi descrie pe alții, printr-o focalizare pusă în perspectiva unei istorii comune și a unei biografii anume. Preda care sparge, la o masă, o ceapă cu pumnul și apoi cade în somn, după ce a luat tot cu pumnul medicamente, este același cu autorul bine cunoscutelor romane. Sorescu, cu vorba lui împiedicată, îngrozit de punerea la zid a piesei Există nervi, e chiar marele scriitor din manual. Și așa mai departe: ca un bun prozator realist, Negrici își pregătește și își folosește paleta caracterologică, făcând din niște creatori de literatură personaje omenești și vii.
Jurnalul lui se citește cu delectare intelectuală, mai ales că în cuprinsul său nu avem mari tensiuni și drame personale, de care să ne impresionăm: Negrici nu a dovedit cine știe ce curaj în timpul regimului trecut, dar nici un oportunism lucrativ.