Pe aceeași temă
EUGEN CIURTIN:
Bun venit d-lui Andrei Oişteanu la cea de-a 20-a ediţie a Cercului literar, iniţiată şi găzduită de ZoneTag Projects şi Cărtureşti Verona, cea de-a patra pe care o moderez, după cele care i-au avut ca invitaţi pe profesorii Lucian Boia, Vlad Alexandrescu şi Valentina Sandu-Dediu. Ţin să spun, ca să mă inculp din capul locului, că l-am citit, recitit şi m-am adresat d-lui Oişteanu încă din secolul trecut, fiind pe atunci printre puţinii cercetători seniori care foloseau sintagma „istoria religiilor“, şi că împreună cu domnia sa am derulat încă de atunci numeroase proiecte în cadrul Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor, iar ulterior în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române.
În această seară, vom avea ocazia să-l întâlnim pe Andrei Oişteanu în calitate de autor al unei sinteze de 672 de pagini ilustrate despre sexualitate şi societate, o a treia monografie, de fapt o macromonografie despre una dintre cele mai spinoase probleme ale culturii române în contextul ei (est-)european şi, aş îndrăzni să spun, chiar global. Prima sinteză a fost Imaginea evreului în cultura română, în 2001, a doua - Narcotice în cultura română, a treia este Sexualitate şi societate, ultimele două având subtitlul Istorie, religie şi literatură, toate trei figurând editate sau reeditate în cadrul seriei de autor pe care o publică din 2012 Editura Polirom şi care a ajuns astfel la al şaptelea titlu. Va fi o discuţie despre una dintre temele foarte vulnerabile, înconjurată de pudibonderii, infamii şi stereotipuri, cum am avut deja ocazia să arăt într-o cronică pe noua platformă culturală ART7 (www.art7.fm).
O primă întrebare: v-aş invita să ne spuneţi dacă, în timpul revoluţiei sexuale globale al cărei martor aţi fost în anii 1960-1970, v-aţi imaginat că veţi deveni autorul unei astfel de sinteze.
O experienţă existenţială, nu numai intelectuală
ANDREI OIŞTEANU:
Mulţumesc pentru invitaţie. Nu întâmplător am acceptat-o şi nu întâmplător moderator este Eugen Ciurtin, căruia îi mulţumesc în prefaţa cărţii alături de alte personalităţi şi instituţii, pentru că, pe de o parte, face parte din micul Institut de Istorie a Religiilor, institut care a avut gentileţea să-mi ofere un confort intelectual ca să realizez această cercetare, ca şi pentru Narcotice în cultura română şi pentru ultimele ediţii ale cărţii Imaginea evreului în cultura română. Lucrurile s-au schimbat mult în România, dacă Academia Română sprijină un cercetător al ei să facă astfel de cercetări. În al doilea rând, nu este întâmplător că Eugen Ciurtin este moderator, căci i-am trimis mai multe capitole pentru a le reciti şi a-mi da un ecou. De ce am făcut-o? O astfel de carte nu e uşor de conceput, nici de scris. Contează tonul abordării, dar mai ales ceea ce vrei până la urmă să demonstrezi cu cercetarea. Eu am pornit fără o teză prestabilită, fără să doresc să demonstrez ceva anume, dar mă aflam într-o cultură pudibondă, tradiţionalistă, conservatoare şi
|
ipocrită, care nu a mai produs astfel de cercetări. E extrem de greu să te mişti într-un deşert fără busolă. Rişti să fii găsit peste un deceniu mort în nişte dune de nisip. Pentru că nu ai la cine să te raportezi, n-ai cu cine să fii de acord, n-ai cu cine să nu fi de acord. Şi totul devine o aventură riscantă, ca un triplu salt la trapez fără plasă de siguranţă. De aceea am simţit nevoia să cer opinia unor colegi, mai ales privind unele capitole unde riscam mult. E o carte unde risc până la capăt – spun asta pentru prima dată, dar am simţit asta în timp ce scriam cartea şi în timp ce ea mă scria pe mine. Pentru că a fost o experienţă existenţială, nu numai intelectuală.
EUGEN CIURTIN:
Ceea ce n-aţi mai spus despre celelalte volume. N-aţi spus că „v-au scris“.
ANDREI OIŞTEANU:
E adevărat. Poate că aici am atins un nerv mai special. Bănuiam interesul pe care, probabil, îl va trezi această carte, lupa cu care va fi citită fiecare pagină de către feminişti, homosexuali, heterosexuali, dar şi istorici ai religiilor, antropologi, folclorişti, care vor dori să confirme sau să infirme rezultatele la care am ajuns. A mai fost riscant pentru că a trebuit să navighez printre anumite stânci nu numai ale conservatorismului şi tradiţionalismului. A trebuit să navighez printre stereotipuri şi prejudecăţi care s-au născut de milenii şi care nu-ţi permit să scrii şi să gândeşti altfel. Există o luptă între minimaliştii şi maximaliştii unui subiect care te sfârtecă dacă ajungi între liniile frontului. Or, tocmai asta am făcut eu. De exemplu, una dintre principalele axe ale cărţii este cutuma ius primae noctis, adică dreptul feudalului, al stăpânului, al boierului, al regelui, al sacerdotului să dezvirgineze mireasa înaintea mirelui în noaptea nunţii, Minimaliştii spun că nu e nimic adevărat în această poveste, că este o simplă legendă, iar maximaliştii spun, dimpotrivă, că totul este adevărat. Am încercat să găsesc modalitatea în care lucrurile pot fi rezolvate, undeva la mijlocul distanţei între primii şi ultimii.
„Revoluţia sexuală“ din anii 1960–1970, într-adevăr, am simţit-o din plin. La momentul Woodstock (1969) aveam 20 de ani. Am fost norocos din acest punct de vedere, pentru că anii aceia şi mişcările sociale şi culturale m-au schimbat profund şi m-au făcut ceea ce sunt astăzi. Dar nu-mi imaginam că voi scrie o monografie despre narcotice peste patru decenii, nici despre sexualitate. Însă am strâns fişe pentru ambele teme încă de atunci.
Cultura lumii, scanată pe verticala timpului şi pe orizontala spaţiului
EUGEN CIURTIN:
Fişele – iată o pledoarie pentru ideea de preludiu... Aş trece la contextul cărţii, una masiv ancorată în toate formele de cultură românească, fie că e etnologică, folclorică, fie că e acea literatură emergentă şi extrem de pestriţă de la 1830-1850, când apare Anton Pann cu Spitalul amorului, când apar toate acele romanţuri erotice, erotizante, orientalizante etc. Rezolvaţi în anumite capitole probleme de etnologie şi de istoria religiilor româneşti. Care este ponderea între românesc şi european în felul în care aţi scris această carte?
ANDREI OIŞTEANU:
Într-o recenzie apărută în Dilema Veche, Vintilă Mihăilescu spune că ar fi fost absurd ca autorul să se oprească la ceva de genul „sexul la români“ sau „sexualitatea în cultura română“, pentru că ar fi fost ridicolă o abordare de tip „specificul naţional al sexualităţii în patria noastră“. De aceea, pe de o parte, am plecat de la originile culturale ale omenirii, Epopeea lui Ghilgameş, Vechiul Testament etc. şi am scanat cultura lumii pe verticala timpului şi pe orizontala spaţiului. Ţările Române nu sunt decât un studiu de caz care confirmă sau nu sincronismul în cultura eurasiatică. Sunt unele elemente foarte interesante în folclorul românesc, în folclorul „deşucheat“. O colegă etnolog din Timişoara, Otilia Hedeşan, lucrează la o astfel de carte, îmi pare rău că nu a publicat-o înaintea mea, pentru că mi-ar fi folosit. A trebuit să caut prin arhive şi prin vechi antologii de texte folclorice. Sunt elemente specifice din cadrul unei culturi specifice. Dar, în principiu, cutumele, mentalităţile şi practicile sexuale sunt asemănătoare.
Dominaţia sexuală provine dintr-o ecuaţie culturală, dar şi naturală
EUGEN CIURTIN:
Avem, aşadar, legături, pasarele, transferuri câteodată, între civilizaţii, arhaice sau nu, premoderne în majoritatea cazurilor, cu câteva foarte notabile exemple interbelice de transgresiuni sexuale literare. Şi totodată practici, cum e, de pildă, cea redată în filmul Aferim!, localizat la 1835, în scenariul lui Radu Jude şi Florin Lăzărescu: un episod de castrare violentă, cu martori, la care fac referire mai multe din capitolele cărţii dvs. Toată negocierea simbolisticii sexuale se petrece în public, este şi un act de violenţă sexuală ireversibilă, şi există un context social acolo, pentru a da un singur exemplu, care poate justifica interesul larg pentru profilul sexual al ruralităţii româneşti înainte de modernizare.
ANDREI OIŞTEANU:
De regulă, am tratat subiectul în forma lui preponderentă: relaţia sexuală dintre boier şi roaba ţigancă. Regizorul Radu Jude şi scenaristul Florin Lăzărescu au plecat de la un document care tratează o situaţie mai puţin uzuală, relaţia dintre o boieroaică şi un rob ţigan. O relaţie de dominaţie, de asuprire. Eu fac un întreg parcurs lingvistic în jurul cuvântului asuprire, care are nu numai înţelesul lui social, ci şi înţelesul sexual, bărbatul asuprind femeia (stând de-asupra ei) la propriu şi la figurat. În vechile formulări, fie traducerile vechi ale Psalmilor, fie în vechi texte de cronici, se vorbeşte despre această formă de dominaţie. Dominaţia aceasta provine dintr-o ecuaţie nu numai culturală, dar şi naturală. O găsim şi în comportamentul animalelor.
Într-o haită, un mascul câştigă lupta cu ceilalţi şi devine masculul alfa, având privilegiul, datoria sau responsabilitatea să se împerecheze cu toate femelele haitei. Să transmită genele bune ale acestui mascul dominant care, odată ce a învins, are forţa cea mai mare, are abilităţile şi agilităţile cele mai bune. El are şi responsabilităţi. Una este aceasta, eugenia, alta este să conducă haita spre apă, spre hrană, spre supravieţuire în general. Dar el este cel mereu pândit de fiii săi, care sunt „lupii tineri“, care îl hărţuiesc şi îl pândesc tot timpul şi, la cea mai mică formă de impotenţă socială sau sexuală, îl sfârtecă. Îl sfârtecă unul dintre ei, un „lup tânăr“, care se va culca – el, în locul lui – cu mamele.
Cultura şi mecanismul socio-sexual al legilor naturii
EUGEN CIURTIN:
Problema acestui mascul alfa este faptul că el nu este masculul alfa şi omega. E un mascul care poate fi detronat, ajunge un mascul delta sau un mascul pi. Asta probează un circuit al sexualităţii simbolic predominante care este modificat la fiecare generaţie. Fidelitatea, ca instituţie culturală ulterioară, este chiar compensarea acestei treceri a timpului care poate delega poziţia de mascul alfa oricui altcuiva. Pentru animale, e pur şi simplu o rotire continuă, o ritualizare a unui timp circular: nu există mascul alfa care să nu fie detronat. Şi asta nu se întâmplă „electoral“, se întâmplă prin aceeaşi violenţă constitutivă care face din capul haitei un lider.
ANDREI OIŞTEANU:
Adevărat: la animale, acest lucru se produce ciclic şi funcţionează instinctual. Nimic nu poate opri această spirală. Brusc, în acest decor apare o fiinţă ciudată. Numele ei este Homo sapiens. El rupe lanţul acestui mecanism socio-sexual şi introduce nişte deviaţii culturale. El inventează ceva ce nu există în natură – cultura, în sensul larg antropologic al termenului, în care intră morala, religia, cultura propriu-zisă etc., dând măsura faptului că el este un fel de „animal ratat“. Din punctul de vedere al naturii, omul nu mai ascultă exclusiv de instincte şi iese din legităţile naturii. El introduce alte elemente, pe care noi astăzi le celebrăm. Celebrăm antropocentrismul în general, dar trebuie să ţinem cont că - aşa cum, dintr-o perspectivă culturală, animalul este o fiinţă ratată -, dintr-o perspectivă naturală, omul este o fiinţă ratată. Prin intermediul culturii, omul reuşeşte să amplifice sau să înfrâneze funcţiunile şi impulsurile sexuale, altfel instinctuale. Ceea ce animalele nici nu pot, nici nu vor. Vorba „amară“ a lui Eminescu: „Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van/ Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an“.
Cum modifică omul acest mecanism socio-sexual pe care l-am descris la haita de lupi? De aici a teoretizat Freud celebrul complex Oedip, referitor la bărbatul care îşi omoară tatăl şi se culcă cu mama sa. El a simplificat lucrurile, a introdus pansexualismul şi a fost criticat cu duiumul după ce a fost lăudat cu duiumul, dar pe axa Freud–Jung–Lacan putem rediscuta această problemă. În perspectiva umană, apare şi ceea ce se numeşte ginofobie, frica de femeie. De fapt, este o relaţie de love and hate, femeia atrage, femeia respinge. Pe lângă ginofobie, putem aminti şi vaginofobia, frica de acest organ anatomic care poate avea dinţi, care poate castra (şi iarăşi ajungem la un complex freudian, cel al castrării). Scurgerile vaginale de sânge – menstrual, himenal, placentar – sunt văzute dintr-o perspectivă demonică. Din punct de vedere magic şi ritual, este extrem de periculos să te apropii de acest organ. Şi atunci, dezvirginarea devine un act periculos, extrem de curajos, pe care trebuie să-l preia marele sacerdot. Nu mai este un privilegiu, nu mai este un abuz, ci o datorie, aceea a sacerdotului de a prelua elementele maligne ale unui act cum este dezvirginarea rituală. Funcţia aceasta o preia şeful de trib, şamanul, marele preot. Se face odată cu iniţierea sexuală a fetelor în triburi, la populaţiile aşa-zis „primitive“. Ele sunt izolate şi apoi dezvirginate ritual de către şeful de trib sau de şaman, cu un obiect falic meşterit din piatră, fildeş sau lemn. Apoi, actul a fost preluat, odată cu laicizarea societăţii, chiar de rege, respectiv de senior, de feudal. Fiecare feudal este rege pe feuda sa şi acţionează ca un rege. Boierul, boiernaşul, vătaful până la ultima verigă au această datorie, drept ulterior, de a dezvirgina femeile din mica, media sau marea feudă. Revenind, acest lucru se vede foarte bine în spaţiul românesc de secol XVIII-XIX, în relaţia dintre boieri şi roabele ţigănci, fetiţe ţigăncuşe de 12–14 ani care treceau prin patul stăpânului înaintea mirelui propriu-zis. Găsirea elementelor care să dovedească aceste fapte a fost destul de dificilă şi în cadrul acestui capitol am comentat şi derapajul în care distanţa socială dintre boier şi ţigăncuşă se repetă între boieroaică şi robul ţigan, aşa cum apare în filmul lui Radu Jude. Într-adevăr, este o scenă finală şi un vârf al filmului castrarea robului sub privirile întregii comunităţi de ţărani şi ţigani. Vorba aceea: „Cine face ca el ca el va păţi“.
EUGEN CIURTIN:
Complexitatea explicaţiei arată, cred, cât de arhaice şi tenace sunt aceste practici. Aş avea, de aceea, o întrebare poate mai subtilă, despre o particularitate a cărţii care mi-e teamă că va scăpa multora (aş vrea să fiu rapid şi profund contrazis), anume, faptul că cvasitotalitatea surselor se bazează într-un fel sau altul pe forme de indiscreţie. Toate cazurile pe care le exploraţi în literatura română cultă sau nu în secolele XVIII-XIX, de pildă, au undeva în compoziţia lor o devoalare a unui secret: sunt mecanisme antropologice şi religioase secundare şi terţiare care pun problema extracţiei secretului sexual. E, în bună măsură, şi o carte despre secret şi societate. Cum vă raportaţi la acest eventual secret subiacent?
ANDREI OIŞTEANU:
Nu sunt total de acord cu tine, pentru că ţăranul român, de pildă, nu suferă de pudori excesive, nu are sentimentul că trebuie să se ascundă. Se găsesc în folclorul românesc sute şi mii de indicii ale mecanismelor de care am vorbit. E drept că aceste balade, snoave, basme nu sunt preluate de etnologi în colecţiile lor. Aici este dificultatea. Nu că ele nu există, ci că nu există în crestomaţii şi antologii din cauza pudibonderiei intelectualului român de secol XIX. Există însă cererile de divorţ, un produs special al literaturii române. Ele se află în arhiva Mitropoliei, pentru că Biserica trebuia să-ţi acorde dreptul de divorţ şi, sper să nu greşesc, în majoritatea lor, motivele de divorţ erau de natură sexuală. Ca atare, femeia sau bărbatul povestea cum putea cauzele „despărţeniei“, cu probleme de limbaj specifice epocii, pentru că nu existau cuvinte precum homosexualitate, zoofilie, cunilingus sau alte „orori“ de acest tip. Sunt fermecătoare aceste cereri de divorţ, de care s-a ocupat colega noastră de la Institutul de Istorie „N. Iorga“ al Academiei, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Avem apoi pravilele: colecţii de legi care interziceau deviaţii de toate tipurile, inclusiv sexuale. Evident, când un lucru este interzis, este cea mai bună dovadă că exista, că era o practică uzuală. Pe urmă, cronicile nu sunt nici ele de lepădat. Sunt diverse cronici foarte pline de învăţăminte şi, de asemenea, unele depeşe între Mitropolie şi mănăstiri prin care erau sancţionaţi călugării care călcau strâmb şi preacurveau.
Raportul dintre sexualitate şi cenzură
EUGEN CIURTIN:
La lansarea de la târgul de carte Bookfest, după un elogiu adus sexualităţii şi cărţii dvs., Mircea Cărtărescu a adăugat că nu e doar un volum de analiză, de interpretare, de excavaţie a secretelor, ci şi o crestomaţie, o colecţie extraordinară de incidente şi de circumstanţe sexuale dintre cele mai curioase. Ceea ce l-a condus pe Mircea Cărtărescu să observe că este şi o carte care l-a amuzat foarte mult. E aici un fel de cultură la puterea a doua, de vreme ce, din pricina sexualităţii, cu toate implicaţiile pe care le-aţi pomenit adineaori, ajungem să şi râdem. La Creangă, în celebra poveste, avem de pildă chiar şi umor homosexual în context religios...
ANDREI OIŞTEANU:
Creangă avea umor, evident, îi făcea să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă pe junimişti, care îl implorau să spună astfel de poveşti cum e Povestea poveştilor sau Ionică cel prost (care este o influenţă din Ivanuşka Duraciok, din folclorul rusesc). Când Maiorescu lipsea de la cenaclu, el îi întreba dacă să le spună poveşti „pe uliţa mare“ sau „pe uliţa mică“. Toţi cereau „pe uliţa mare“. Aceste poveşti ale lui Creangă care merg cu erotismul până la ultima consecinţă nu au fost niciodată publicate înainte de 1989. Iată o formă de revoluţie sexuală. De asemenea, ca să amintesc şi raportul dintre sexualitate şi cenzură, Eminescu are poezii licenţioase, deşucheate de-a dreptul, care te lovesc în plex. Nu poţi să-ţi imaginezi că sunt scrise de Eminescu, dar totuşi au inteligenţa şi savoarea celui cu aripa geniului pe frunte. Au fost cenzurate în 1984, în ediţia academică de Opere complete. Au apărut abia în 1993, într-o Addenda la vol. al XV-lea din ediţia respectivă. A fost nevoie de o revoluţie politică pentru asta şi de tenacitatea unui eminescolog de talia lui Petru Creţia.
DAN POPESCU:
Aveţi de făcut acelaşi tip de investigaţie peste 50 de ani. Cred că mai mult de jumătate din sursele pe care le-aţi consultat nu vor mai fi aceleaşi, cel puţin jurnalul va fi dispărut, scrisoarea la fel... Nu cumva acest tip de investigaţie este un capăt de drum al unei lumi vechi?
ANDREI OIŞTEANU:
Probabil că peste 50 de ani va fi reeditată această carte.
PETRE RĂILEANU:
Cred că e formidabil că avem aceste trei cărţi – Imaginea evreului..., Narcotice în cultura română şi Sexualitate şi societate – despre teme tabu sau care ţin de secret. Sunt cercetări solide care reunesc o mare cantitate de informaţii şi documente. Ceea ce făceau, de pildă, avangardiştii, chiar şi la vremea aceea, era îndrăzneţ şi contra convenţiilor, dar aceşti scriitori erau şi au rămas marginali: nu sunt suficient editaţi, nu sunt destul de cunoscuţi, iar îndrăznelile lor au rămas ca un capitol de istorie literară care nu e actualizat decât accidental.
ANDREI OIŞTEANU:
Mă bucur să-l salut pe Petre Răileanu, specialist în avangarda română, venit de la Paris. Ultimul capitol din cartea mea se intitulează chiar Avangardiştii şi „erotizarea proletariatului“. Era o cerere formulată de poeţii Gherasim Luca şi Dolfi Trost. Ei reclamau „erotizarea totală a proletariatului“ într-un manifest din 1945, pe care-l aruncau în valuri ca pe un mesaj pus în sticlă de naufragiaţi părăsiţi pe o insulă, dând latitudinea şi longitudinea Bucureştiului. Era epoca în care Breton susţinea că, în perioada 1945-1947, capitala suprarealismului s-a mutat la Bucureşti, pentru că, până când ghilotina comunistă a căzut definitiv, suprarealismul românesc a fost foarte activ. În această perioadă, avangardiştii au avut de suferit pentru pornografie şi atentat la bunele moravuri. Nu numai ei. Ei au fost un fel un capăt de drum, pentru că numărul scriitorilor încarceraţi sau doar judecaţi pentru texte „pornografice“ îi include pe Hasdeu (Duduca Mamuca), Mircea Eliade (Domnişoara Christina), Geo Bogza (Jurnal de sex şi Poemul invectivă), Felix Aderca (Al doilea amant al doamnei Chatterley, publicat sub pseudonim), Gherasim Luca, Aurel Baranga, Jules Perahim, Paul Păun etc. Aceste fenomene ajung până în zilele noastre şi ne vor supravieţui. Unul dintre rosturile cărţii mele este tocmai acesta, de a reclădi modul de a înţelege mecanismele delicate şi misterioase ale sexualităţii şi modul în care ele influenţează sau sunt la rândul lor influenţate de mecanismele sociale, culturale, morale şi religioase.
Note:
Fotografie deschidere: "Eugen Ciurtin şi Andrei Oişteanu la evenimentul de la librăria Cărtureşti Verona"