Pe aceeași temă
Cu toate scăderile, Manuscrisul fanariot al Doinei Ruşti rămâne o carte plină de zvâc, de culoare, atrăgătoare și reconfortantă. O bombăni, dar o ții minte când o așezi la loc în raft.
Cel mai atrăgător lucru la Doina Ruști este inventivitatea. Fiecare carte e altceva, are întotdeauna un clopoțel care atrage atenția. Uneori e dusă până la capăt cu vervă, alteori nu. Când autoarea își propune prea mult, se vede cazna, dar e una fericită, curioasă de limita propriilor limite. Dacă-și propune prea puțin, sar în ochi eclipsele de bun gust venite din excesul de ludic, din nestrunirea consecventă a jocului cu cuvintele. În mod evident, nu scrie capodopere – dar asta e o marotă foarte păguboasă la noi. Una peste alta, Doina Ruști vine cu atuul unei mari plăceri de a scrie, mai evidentă decât la mulți autori, și cu meritul că încă nu a transformat-o în industrie.
Mai are Doina Ruști și un excelent senzor de vreme bună: își alege subiectele la timpul potrivit. A publicat Fantoma din moară, un roman destul de elaborat despre traumele anilor ’50, într-o perioadă când genul acesta de subiect adăuga automat puncte. Mai înainte, cu Zogru, exersase deja stilul fantasy în culori balcanice, exact în intervalul în care se vorbea despre Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu. A interpretat apoi în cheie civic-pătimașă un subiect reportericesc foarte tare (Lizoanca la 11 ani) în anii în care se publica o carte despre cazul Tanacu (a Tatianei Niculescu-Bran). A mai încercat și să vadă cum sună ca falset parodic povești urbane meschine, ca acelea în mijlocul cărora trăim zi de zi (Mămica la două albăstrele). Iubește Bucureștiul. Țicneala congenitală a încropitei noastre capitale se potrivește cu puzzle-urile de epoci, spații și stiluri care îi plac prozatoarei.
|
Doina Ruști scrie sub imperiul seninătății, al bunei dispoziții și își explică des libertățile în interviuri foarte atent puse în pagină. E genul de autor care își secondează opera și pune discret sub nasul criticilor chei, cheițe, trăsături de unire - un fel de autocomentariu nevanitos. În ultima vreme, de pildă, a anunțat că nu s-ar mai întoarce la miezul dureros autobiografic și la scriitura sobră din Fantoma din moară. E tot mai mai înclinată să zburde ficțional în intervalul prea puțin cunoscut și, după cum consideră, greșit interpretat care e veacul al XVIII-lea, perioada fanariotă.
Aici s-a oprit și în Manuscrisul fanariot, unde leagă prin ficțiune două modeste documente de epocă: un ordin domnesc și un fel de înscris notarial. „Nizamul“ (ordinul) punea sub urmărire, fără motiv evident, un valet francez fugit de la stăpânul lui, iar „manuscrisul fanariot“ consemna scurt, dar înflorit, după moda vremii, despre neobișnuita căsătorie dintre un bărbat liber și o roabă țigancă. Între ele, Doina Ruști înnoadă un romanț despre junele vlaș, de 17 ani, poreclit Leun și țigăncușa zisă Maiorca, de 14. Mic fapt divers de epocă, baladă cu Romeo și Julieta sunând a Istanbul pe Dâmbovița, dar viguros tăvălite prin arome năucitoare atribuite Bucureștiului de atunci. Iese o lume pestriță, de târg petrecăreț, excentric și amoral, croită parcă din peticele colorate pe care le tot manevrează, pipăie și combină personajul principal, un croitoraș fugit din Thessaloniki pe urmele iluziei că Bucureștiul e un oraș fără griji, unde toată lumea râde, cântă și dansează, așa cum promitea un cântecel la modă.
Așadar, două documente oficiale, doi tineri bărbați, dintre care unul (francezul Léon Perrier) dă bir cu fugiții din București ca să nu fie însurat cu de-a sila cu o fată de boier, iar celălalt („grecoteiul“ Ioanis Milikopu) dă fuga la București ca să-și întâlnească destinul și să se însoare cu o țigancă roabă. Numele celui dintâi va trece asupra celui de-al doilea, căci tot Bucureștiul îl va numi pe croitoraș Leun. Era pe vremea când hoția de nume, actele false, fugarii și poterele își făceau de cap pe la marginile Imperiului Otoman.
Pe Ioanis devenit Leun primele impresii îl încredințează că a nimerit bine: „Din case venea în valuri mirosul de pâine caldă, altul decât în Cățol, căci la București pâinea se frământa cu struguri, ceea ce-o face mai parfumată ca perele de Bergamo“. „Pe grătare și țigle se perpelea câte o bunătate, dar, orice ar fi fost, ardeii erau nelipsiți, ardei roșii, puși la uscat de cu toamnă, cu mirosul lor iute și dulce, ori ardei fragezi, atunci culeși din grădină, în stare să scoale și morții cu mireasma lor de vegetală cărnoasă în care stăteau ascunși câțiva căței de usturoi și uneori boabe de năut, ca să îmblânzească mirosul de fum.“ Numai că, din păcate, băietanul naiv, îmbrăcat în curioase haine strâmte și verzulii, ia fără voie act și de cealaltă față a orașului: „băbimea“ periculoasă – gloata vivace și influentă de femei certărețe și iute la mânie, care umple instantaneu Dealul Mitropoliei ca să-l înhațe pe aparent fugarul Leun. Confuzia se risipește după o bumbăceală scurtă și numai la intervenția unui unui „popă zâmbăreț“, Deli Zorzo, nimeni altul decât viitorul mitropolit Dositei.
Primul sfert al cărții e încântător. Întâmplările lui Ioanis, pe drumul de la Săruna (numele vlaș al vechiului Salonic) spre Istanbul și de aici la București sunt curat roman picaresc: băiatul fură cu inima strânsă economiiile maică-sii, face rost de o scrisoare de recomandare către un grec care urma să fie domnitor în Țara Românească (Nikos Mavros, adică Nicolae Mavrogheni), își croiește o pereche de șalvari cu 18 buzunare ascunse în pliuri secrete și pleacă. Pe drum, va rămâne însă fără toate acestea, gol-goluț, tâlhărit ca la carte de un cuplu de hoți de nume. Frumosul lui nume, Ioanis Milikopu, avea să-l protejeze de acum înainte pe un brigand cu geniu, zis Riga Veleștin, care se va întoarce la un moment dat în destinul lui Ioanis anume ca să-l facă... mare plastograf.
Cât suntem încă la Thessaloniki, totul e tânjire. Ioanis visa să croiască veșminte și petrecea ceasuri în șir în prăvălia lui Mustafa, „căptușită cu stofe și șaluri“, „doar ca să atingă baloturile uriașe de postav, să cântărească din ochi sulurile de lastră și să pipăie mătasea de Mosul (...) Uneori trecea (...) numai ca să simtă sub podul palmei pachetul de serasir ori ca să sugă din ochi culorile, pastelate ale muslinului. Iar când avea bani, cumpăra resturi, bucăți rămase de la alții, chiar petice mici de pânză, pe care nu le voia nimeni. Făcea garnituri de turbane, mănuși, pungi împodobite cu mărgele, cingători din zeci de petecuțe, batiste ori fețe de papucei, lucrușoare pentru surorile sau mătușile lui“.
La București, îi va trebui timp și istețime ca să reușească. Se dovedește bun la zaruri și capabil să-și facă prieteni folositori. Ajunge să croiască hainele boierilor la nunți și tot cu meșteșugul își va negocia cândva și libertatea: „De la Sfântul Dumitru, toată iarna, muncești pentru mine. Iar de la Sfântul Gheorghe până toamna ești liber să faci ce vrei tu!“ – a fost decizia boierului Dan Brașoveanu Doicescu când i-a dat-o de soție pe roaba lui, țiganca Maiorca.
Nu se întâmplă mare lucru în roman: fuga de-acasă a lui Ioanis Milikopu, intrarea lui buluc în balamucul târgului București, întâlnirea cu Maiorca, pe Dealul Mitropoliei („Într-o gloată nu contează decât două, maximum trei fețe. Restul face parte din terci. Fața țâșnită din grămada cețoasă era una dintre acestea. Ceea ce o făcea diferită erau ochii, care păreau așezați în cochilii, din cauza arcadelor sidefii, în contrast total cu pielea aproape neagră (...) Iar pe lângă ochi mai era părul, împărțit în zeci de șuvițe, fiecare înfășurată în fâșii colorate de pânză. O parte dintre ele se ridicau până în creștet, iar restul, cele mai multe, coborau pe după urechi ca panglicile unei geamale“). De aici încolo, băiatul deja botezat de gloată Leun îi va adulmeca fetei urma, o să intre exact acolo unde i se spusese să nu pășească – în Bozărie, la sălașurile țigăncilor vrăjitoare -, va cere unui prieten șpițer un leac de uitare, apoi, dimpotrivă, unul care să-l lege pe vecie de fată. Și cam atât.
Restul e culoare (sunt frumoase paginile care descriu ritualul îmbrăcatului matinal al boierului Doiescu, ca și povestea meșelor de păr, fixate ridicol sub ișlice), dans al cuvintelor, descriere, poveste peste poveste întortocheată despre intrigi politice, masonerie, ciumă, vrăjitorie, asasinate, pravile, cutume, plus zeci de personaje secundare, care roiesc cam fără chip. Lumea acestui București re-zugrăvit iubea noul: boierului Doicescu simțea „o mâncărime în suflet“ față de tot ce era neobișnuit. O boieroaică se închide în casă și citea cărți (!). Alta aduce primul clavir în Valahia (tuturor li se părea o bizară „masă cu dinți“) și o „fântână cu țâțe“, repede furată de alt boier. O văduvă bogată năucește lumea cu perucile ei roșii în formă de turn. Un ungur ridică pe cer un balon cu heliu ș.a.m.d.
Doinei Ruști îi plac numele cărnoase (țiganul căldărar Cucumeaua) și portretele din câteva trăsături de condei. Leun avea, de pildă, față de „corb ofensat“ când era la ananghie. Ca fiică de vrăjitoare, Maiorca avea „ochi de jder“. În alt moment, „e suptă ca o halva linsă de o mie de limbi“. Vocea ei puțin răgușită și flacăra fugară a fustei roșii amestecă reminiscențe de Acriviță caragialescă și de Julietă (în varianta Zeffirelli). E curios cum funcționează arcul votaic al pasiunii celor doi adolescenți, care sunt foarte rar împreună, iar puținele scene de amor se ascund delicat în spatele cuvintelor.
Ar fi fost poate și mai frumoasă povestea dintre Maiorca și Leun fără acest stufăriș carnivor de istorii adiacente. Ca narațiune, cartea nu stă tocmai bine în picioare: constați la final că deznodământul a fost de mult enunțat și că, de la un punct încolo, ai citit numai amănunte lăstărite unele dintr-altele, adăugate doar pentru „culoarea locală“. Tot aici cred că clasează Doina Ruști și pasajele cu limbaj neaoș, pe care ni le „vinde“ sub formă de curiozități lexicale. Avem, de pildă, o mică și caraghioasă filosofie despre înjurătura clasică a românilor, iar vorbelor desemnând organe intime li se ascultă îndelung sonoritatea, probabil ca să coborâm mai bine în atmosferă. Începe, de fapt, derdelușul acela pe care prozatoarea nu se prea poate opri. Are o mare slăbiciune pentru comparații și metonimii, pe care le folosește pe post de orice: în stil naiv, în loc de notație psihologică, sau pur și simplu aiurea. „Era seară bucureșteană, luminoasă ca un ochi de canar“; „Maiorca avea un oftat ca un balon spart“; Maiorca „își trase fusta și-și privi labele. Arătau ca niște știuci umflate aflate pe moarte“. „Maiorca nu era decât o nucă într-un copac pe cale să devină mobilă pentru boierul Doicescu.“
Cu toate scăderile, Manuscrisul fanariot rămâne o carte plină de zvâc, de culoare, atrăgătoare și reconfortantă. O bombăni, dar o ții minte când o așezi la loc în raft. //