O poezie a însingurării

Expoziţia Retention a Gabrielei Bodin este organizată de Institutul Cultural Român, cu sprijinul ArCUB şi Tiny Griffon Gallery, în perioada 12 – 25 februarie 2016, la ArCuB Gabroveni.

Se simte în lucrările ei o melancolie ne­sfâr­şită, însoţită însă de o neobişnuită forţă a ex­presiei. Originalitatea reprezentării per­sonajelor, întotdeauna singure într-un me­diu ostil, alături de mesajul profund al pro­priei percepții despre lume sunt sem­nele particulare ale picturii sale. Criticii remarcă, de obicei, misterul prezent în toa­te lucrările Gabrielei Bodin, precum şi at­mosfera fantastică derivată din acesta. Locul artei sale în valul noii pic­turi figu­ra­tive contemporane e unul dis­tinct; lu­cră­rile ei sunt o obsesie per­petuă.

Gabriela Bodin se întoarce prima oară în Ro­­mânia, ca artist, după 17 ani, cu ex­po­zi­ţia sa personală, Retention, la invitaţia ICR.

O biografie neobișnuită

„Nu-mi aduc aminte când am început să de­senez; mama spunea că pe la trei ani şi de atunci nu m-am mai oprit. Era sin­gura activitate care mă pasiona şi care mă putea ţine liniştită, puteam rămâne concentrată ore în şir, desenând. O re­cunoaştere din afară a talentului meu? A venit, desigur, odată cu intrarea la şcoa­lă. Atunci a fost clar pentru mine, dar şi pen­tru familia mea că alesesem deja dru­mul artei. Nu urmez în niciun fel o tra­di­ţie de familie, nu moştenesc talentul ni­ciunui strămoş, nu vin dintr-un mediu pri­vilegiat, chiar dimpotrivă. Părinţii mei nu şi-au putut permite niciodată să îmi plătească ore de desen sau pictură, să mă sprijine în alt fel decât în­cu­ra­jân­du-mă să îmi urmez vocaţia şi per­mi­ţân­du-mi să studiez ceea ce mi-a plăcut.“

Când Gabriela a intrat la liceu, părinţii şi sora mai mare au plecat în Italia, la mun­că, urmând calea exodului economic pe ca­re, din păcate, atât de mulţi români o cu­nosc. Gabriela a rămas încă doi ani aca­să, la Focşani, împreună cu bunica. O po­veste asemănătoare cu multe altele. În clasa a XI-a, a plecat şi ea. N-a ştiut pen­tru câtă vreme, nimeni n-a ştiut. Între timp, la izbucnirea crizei economice, sora ei s-a întors. Părinţii au rămas în Italia.

„Ajunsă în Italia, la Roma, m-am înscris la Liceul de Artă. Îmi doream foarte mult să continui studiile de artă, simţeam că ar­ta e chemarea şi viitorul meu. Visam ca Italia să îmi ofere șanse mai multe de­cât avusesem în România. Eram un co­pil. Dar am rezistat doar trei luni. Deşi în­ţelegeam limba, mă puteam exprima doar cu mare greutate, iar colegii n-au fost tocmai prietenoşi. Nu pot vorbi des­pre cât de repede se adaptează copiii mai mici, dar cred că adolescenţii, mai ales cei sensibili, pot fi foarte afectaţi de me­diul străin în care ajung. Întreaga ex­pe­ri­enţă a integrării poate fi trau­ma­ti­zan­tă. În acea perioadă, de izolare, îşi are ră­dă­cinile alienarea pe care toţi o ob­servă în creaţiile mele. Colegii m-au izo­lat. Eram străină şi am simţit pe de-a-ntre­gul as­ta. O experiență dureroasă, da.“

Gabriela a părăsit școala și a muncit un an. Muncă grea, necalificată. Apoi, a dorit să se întoarcă la şcoală. Uneori, însă, ci­ca­tricile se şterg greu sau nu se şterg ni­cio­dată. Prima experienţă, cea a Liceului de Artă, fusese prea amară. Aşa că a hotărât să studieze într-un domeniu adiacent ar­tei, moda. A urmat, câteva luni, cursuri de modă, pe care le-a întrerupt însă. N-a regretat această întrerupere, s-a despărțit fără regrete de „lumea modei“ în care nici nu apucase să intre. A muncit în fabrică, în acelaşi timp continuând să viseze, din când în când, la artă. Nu a mai desenat, nu a mai pictat. A încercat şi să nu se mai gândească la asta, era prea dureros.

„După ce am plecat din România, a tre­cut mult timp în care nu am mai pictat deloc. Nici în timpul studiilor de modă, nici mai apoi. M-am oprit, pur şi simplu. Apoi, l-am cunoscut pe Alberto (n.r., ca­re i-a devenit mai apoi soţ), iar el a cre­zut în talentul meu. Am reînceput să pic­tez pe când lucram încă în fabrică; Al­ber­to mi-a cumpărat prímele pânze şi cu­lori, în 2005. Începutul a fost foarte greu, pentru că mi-a trebuit foarte multă pu­te­re de concentrare ca să găsesc un stil pro­priu şi teme care să mă reprezinte.“

După trei ani, începuse să expună în ga­lerii. În 2009, a avut prima sa expoziţie per­sonală, în Galeria „Oldrado da Pont“ din Lodi, aparținând unei asociații de ar­tiști locali, specializată în arta con­tem­po­rană și interesată în promovarea artiştilor tineri din regiune.

În acea perioadă, lucrările Gabrielei aveau ca subiect peisajele urbane, folosind doar do­uă culori, auriu şi negru. Abandonase por­tretul. Dar atmosfera care avea să de­vi­nă parte din identitatea sa artistică era deja pre­zentă în lucrările ei. Stră­zile erau în­tot­dea­una pustii, lipsite de viaţă. Simţeai sin­gu­rătatea, izolarea, aban­donul. Tristeţea alie­nan­tă a acelor pei­saje urbane a atras aten­ţia criticilor şi a ră­mas o caracteristică a pic­turii sale. Ga­brie­la mărturiseşte că at­mos­fera aceasta nu e una artificială, nici măcar căutată, ci parte din personalitatea ei artistică. E fondul ex­pri­mării sale în ar­tă – şi asupra acestuia nu a făcut ex­pe­ri­men­te. S-a concentrat pe gă­sirea unei for­me de exprimare vizuală care să îi ser­veas­că mesajul într-un fel foar­te personal, prin tehnică, prin culoare şi prin ma­te­rialele folosite.

Retention

Retention, prima expoziţie personală a Ga­brielei Bodin în România, e dominată de por­trete, dar include şi ultima serie în­che­iată de artistă, cea a aisbergurilor. Ais­ber­gul e un simbol al transformării, dar şi al tre­cerii ireversibile şi totodată tragice a timpului, proces accentuat de problema încălzirii globale şi a topirii gheţarilor în ultimii ani. Tema aleasă e încercarea ar­tistică de a suspenda acest proces, de a-l imortaliza în pragul colapsului, încercarea de a opri inevitabilul.

„În arta mea, exprim un mod foarte per­sonal de a vedea realitatea. Am muncit şi muncesc foarte mult ca să creez un stil recognoscibil, tehnica plastică se ba­zează pe adăugarea multor straturi de cu­loare cu textură transparentă, care aco­peră liniile de bază și construiește mi­nuţios şi treptat volumele. Pictez pielea per­sonajelor ton pe ton, în direcţie ver­ti­cală, plecând de la baza albă a pânzei. Multe persoane îmi spun că realizez chi­puri fără ochi, dar nu este aşa. Pornesc de la o imagine clară, pe care o acopăr treptat cu straturi de culoare, obiectivul meu fiind eliminarea contururilor evi­dente. Accentuez anumite părţi cu pete de culoare mai concentrate (roşu de cad­miu, vermilion, roşu tiţian), cu scopul de a crea un efect de perspectivă şi, încă şi mai important pentru acest obiectiv, fo­lo­sesc mici doze de flatting şi în final linii albe (semn pe care l-am folosit în multe lucrări). Uneori, reprezint frica mea de apă și de înălţime sau adâncime, pictând crocodilii ca simbol al fobiei mele.

Pentru expoziția Retention am reuşit să lu­crez la o temă pe care o începusem din 2013 și la care renunţasem temporar, ca apoi să o reiau şi să o propun publicului român în premieră: o colecţie restrânsă de lucrări având ca subiect aisbergul. E o revenire la peisaj, care ilustrează foar­te bine stilul meu plastic şi sugerează o at­mosferă de izolare, de singurătate, sen­za­ţia de sfârşit şi instabilitate. Seria de por­trete, din perioade creative diferite, completează tema suspendării timpului înaintea colapsului, căci portretele mele sunt și ele o ilustrare a degradării în timp, aşadar se circumscriu temei pro­pu­se. Chiar straturile de culoare succesiv su­prapuse au o simbolistică legată de transformare şi degradare. Captura unui moment suspendat în timp ne permite o observaţie profundă.“