Pătimirile după Richard 3, în regia lui Andrei Şerban

Am revăzut, în încheierea stagiunii Teatrului Bulandra, Richard 3 în regia lui Andrei Şerban. Un spectacol cu premiera în 2019, prezentat acum din perspectiva unei revizitări în spiritul timpului nostru: textul original adaptat limbajului actual (şi autohton) de colaboratoarea Daniela Dima, jocul construit pe contraste şi stridenţe cu amprentă locală, decorul simplu şi ingenios al lui Octavian Neculai, metamorfozat prin alternanţa culorilor tari, costumele moderne, dar cu eleganţă clasică ale Fruzsinei Nagy, abundenţa „efectelor” comice ca o pânză transparentă aruncată peste crime, tragedii, manipulări, trădări, întrebări existenţiale, jocuri de culise, dar şi de oglinzi. Vizual, spectacolul dă impresia unui carusel rotit la viteză uluitoare de o mână invizibilă, care-i face pe protagonişti, femei şi bărbaţi legaţi prin vanitate şi sete de putere, să cadă în vechile greşeli, în propriile blesteme. Sau în blestemele lui Margaret care vin să confirme, ca o instanţă profetică, ceea ce personajele ştiu deja, avertismentul, picătura chinezească a conştiinţei căreia toţi îi întorc obstinat spatele. Auditiv, montarea se coagulează într-o interminabilă, înfricoşătoare lamentaţie; o pătimire umană care începe cu monologul lui Richard, schilodul duce de Gloucester căruia iadul i-a pocit sufletul, apoi creşte, se amplifică polifonic, ca-n Bach, prin plângerea fiecărui ins surprins în cel mai abisal rău de-a fi: regele Eduard al IV-lea (George Ivaşcu), bolnav şi decrepit, însoţit de preţioasa lui „regină de carton” Elisabeth (Rodica Lazăr), cu fraţii lunecoşi Dorset (Alin State) şi Rivers (Constantin Dogioiu), cu fiii lichidaţi de propriul unchi, cu naiva soră Lady Anne (Ioana Anastasia Anton), sedusă de putere şi vanitate, ducesa de York (Mirela Gorea) ce-şi blestemă uterul care-a dat naştere „şarpelui veninos cu ochi hipnotici”, fidelul trădat Buckingham (Cătălin Babliuc), nefericitul, uşor manipulabilul Hastings (Adrian Ciobanu), exilata regină Margaret (Cornel Scripcaru), al cărei adevăr se va împlini în cumplitele-i blesteme – singurele coroane însângerate de care vor avea parte aliaţii lui Richard 3. Fiindcă Richard „nu are frate”, „nu cunoaște dragostea şi mila”, îşi e suficient sieşi, dar mai vrea un singur lucru: coroana Angliei. Toate aceste „pătimiri”, hrănite de patimi adânci, sunt provocate şi apoi orchestrate abil, cu o imaginaţie crudă şi o mână de fier, de „fratele Richard”. De ce i se supun atâtea victime? Cum oare cad sub vraja malefică a duşmanului care le-a ucis cu sânge rece, reptilian, soţi, părinţi, regi sau moştenitori? În ce constă „puterea fără de putere” a celui mai umil (şi umilit) dintre „regali”? De fapt, Richard nu are nimic concret de oferit; născut cu „picioarele înainte” şi „gura plină cu dinţi”, purtând în trup pecetea nefericirii, stigmatizat de blestemul mamei şi respingerea societăţii, tratat ca un marginal, Richard are, fiinţial, o singură avere pe care şi-o vinde: sufletul. Dacă Cerul a vrut să-mi schilodească trupul, am lăsat iadul să-mi schimonosească mintea. Există, spune Andrei Şerban, un Shakespeare ezoteric în straturile adânci ale fiecăreia dintre piesele sale. Un Shakespeare mai puţin explorat, aflat cronologic la graniţa dintre Medieval şi Renaştere, dar situat, dincolo de timp, într-un interval al misterelor. Revizitarea regizorului m-a dus cu gândul la o posibilă interpretare, parabolică, a lui Richard 3, a cărui mască reflectă schimonoselile „omului recent”, dar ascunde abisurile întunecate, misterioase ale omului dintotdeauna.

Richard 3, cameleonic interpretat de Marius Manole, impresionează prin hidoşenia trupului, care pare să-i şi pronunţe sentinţa: nimic nu poate fi armonios în acest om - poate fi el numit astfel? „Merit eu să fiu iubit?” Dar tocmai „armonia”, chiar dacă răsturnată şi malefică, îl face pe Richard 3 să fie întruchiparea insului perfect: trupul, sufletul, mintea, acţiunea criminală, toate sunt cultivate pentru a atinge acelaşi grad de perversitate, unificate în cea mai crudă ambiţie politică, sublimate la cea mai înaltă temperatură a vanităţii ucigaşe. „Ce e Richard altceva decât o stâncă ascuţită şi ucigaşă?” Victimele lui văd şi cunosc acest lucru. Aşadar, ce-i face să se arunce, singuri şi nesiliţi, în tăişul ei? Sunt, fiecare, victime care consimt. Richard nu le oferă lucruri concrete, dar îi ademeneşte, ca un „şarpe”, cu fantasmele celor mai aprige dorinţe. Iar materializarea acestora coincide cu ceasul morţii lor. Victimele lui Richard îi prelungesc acestuia patimile şi pătimirile; iar pactul pe care fiecare îl face conştient cu ducele de Gloucester reiterează, la nesfârşit, pactul satanic originar, prin care Richard 3 îşi cedează sufletul în schimbul puterii: Richard devine regele Angliei.

Ca un corespondent al trupului lui Richard 3, Andrei Şerban construieşte, prin fiecare personaj, membrele diforme ale corpului politic corupt. Metafora lui Ernst Kantorowicz cu „cele două trupuri ale regelui” rămâne actuală. Într-adevăr, Gloucester apare ca o impersonare satanică, totul în el e întuneric, minte şi faptă întunecate. Dar în acelaşi timp, personajul său ilustrează claritatea luciferică a planurilor diabolice perfecte, limpezimea voinţei transpusă în acţiunea fermă, fără greş, care manipulează şi distruge, urmărindu-şi meticulos scopul. Deşi pare paradoxal, Richard 3 e cel mai armonios şi mai limpede dintre toţi. Spre deosebire de victimele lui, care par situate pe o treaptă morală superioară, aparent dedicate binelui şi puse pe recuperarea onoarei pierdute, sunt indivizi destrămaţi sufleteşte, destabilizaţi lăuntric de porniri pătimaşe, contradictorii. Nimeni nu se cunoaşte pe sine. Iar Richard, conştient de condiţia şi scopul lui, profită de confuzia lor. Dezbină şi stăpâneşte. În piesă, totul e construit pe jocul oglinzilor, pe jocul subtil dintre esenţă şi aparenţă. Haosul exterior e expresia unei solide stabilităţi ascunse. Iar aparenta bunătate, generozitate, milă reprezintă manifestările egoiste ale unor indivizi care se autodevorează, morţi-în-viaţă înainte de-a fi asasinaţi. Laddy Anne o recunoaşte cel mai vocal, mărturisind că nu s-a putut abţine să joace rolul ademenitor oferit de Richard, după ce tocmai el i-a asasinat soţul şi socrul, doar pentru sentimentul de-a fi dorită pentru frumuseţea ei, pentru gloria de-a fi regină măcar o zi. Triumful ei, în momentul în care acceptă inelul regal cu un infatuat „a da nu înseamnă a lua”, e iute strivit de condamnarea la moarte: „n-am ţinut-o mult!” Richard îşi ţine mereu promisiunile. Spre deosebire de ceilalţi curteni şi nobili, care, deşi ni se adresează de la tribună, stimulând mase, proliferând sloganuri patriotarde despre datorie, conştiinţă şi adevăr, (ne) mint întruna. Toţi sucombă, pe rând, propriilor fantasme şi slăbiciuni. Fiindcă nu se cunosc pe ei înşişi, dar au aroganţa de-a se justifica.

Richard 3 e o piesă a războiului, văzut şi nevăzut. Domină luptele de culise, condamnările ascunse, asasinatele comandate, săvârşite noaptea de către anonimi plătiţi. Aşadar, un război de gherilă, ca într-un labirint perpetuu, plin de cotloane insalubre în care victimele şi asasinii se urmăresc reciproc, ca nişte păpuşi mecanice acţionate de unicul motor: ducele de Gloucester. Nu există bătălii istorice altele decât cele evocate din trecutul caselor de York şi Lancaster. Nu vedem eroi în armuri strălucitoare, nici caractere puternice. Dimpotrivă, recunoaştem o lume meschină, restrânsă la anturajul curţii pe care decorul o sugerează concentrat. Scara în spirală (ascensiunea e în acelaşi timp prăbuşire) şi „puntea suspinelor” (sau podul minciunilor!), gloria şi decăderea, prefaţate de intrigi şi luptă pentru putere, apoi sigilate prin ură şi trădare. De la galbenul bolnav la verdele crud şi vitriolic, la roşul regal şi criminal, interiorul lumii lui Richard 3 se metamorfozează ingenios, acompaniind alternanţele de stare, potenţând contrastele psihologice în atmosfera învăluitoare a muzicii lui Raul Kusak. Costumele aduc Anglia lui Shakespeare în secolul nostru, simplificând transpunerea personajelor în tipologii contemporane.

În această montare care mizează pe contraste şi caricaturizare, ironia şi sarcasmul ating uneori cote care frizează periculos vulgaritatea, plastică, dar excesiv dâmboviţeană, în limbaj şi interpretare. Ne recunoaştem fiindcă ni se explică verde-n faţă cine şi cum suntem; însuşi personajul „marelui Will” urcă pe scenă, ne arată cu degetul şi ne trage la răspundere moralizator, fiindcă „cetăţenii rămân tăcuţi”. Dar cum am putea fi într-o sală de teatru? Astfel de momente mi-au arătat limpede limitele teatrului politic. Dar mi-au amintit, în ritm de musical cu râsul îngheţat pe buze, şi de teatralitatea luptei politice în general, pe cât de spectaculoasă, pe atât de compromiţătoare, pe care şi Gloucester o va pierde. Luptă anticipată magistral de pătimirea singuratică, metafizică, rămas singur cu sine însuşi, nebun, neputincios şi gol în faţa oglinzii care-i întoarce batjocoritoare blestemul lui Margaret: confuzia duşman-prieten, moartea discernământului. Există o singură bătălie reală, în câmp deschis, în care Richard, hăituit de Richmond, e gata să-şi cedeze regatul „pentru un cal”. Sublimă ironia finală a lui Shakespeare! O singură replică, cu intensitatea unui atom, surprinde, întreagă, tragedia omului. Preţul pactului.

***

Sfârşitul dă sens începutului. În seara celei de-a doua reprezentaţii, Andrei Şerban a schimbat finalul spectacolului. Revine la ideea din 2019, în care tiranul e împuşcat de Elisabeth şi aruncat în groapa comună. Dar Richard nu mai iese din trapă arborând rânjetul lui Richmond, noul Richard, ca simbol al neostoitului Leviatan. Cel care se ridică acum e tânărul Richard, ce se învăluie în giulgiul propriei morţi întru Înviere. Ştim că puterea o ia mereu de la capăt. Dar e esenţial să ne amintim că omul are forţa să renască. Teatrul politic e învins de teatrul poetic. //

Marius Manole în Richard 3, regia Andrei Şerban