Pe aceeași temă
Am putea privi Vara lui 1993 drept un util complement pentru Fără iubire. Dacă în drama lui Zviaghințev perspectiva este a părinților – povara tutelei în prag de divorț, grijile căutării fugarului, doliul (inevitabil) pentru dispărut –, de data aceasta avem de-a face – printr-o consecventă cameră subiectivă – cu cea a orfanei. Cadrul afectiv e cu totul diferit: bunicii o adoră, părinții adoptivi o tratează de la început ca pe o fiică bună, iar verișoara îi devine fără rețineri o surioară devotată. Mai mult decât atât, deși mama îi murise nu demult de SIDA, nicio psihoză a contagiunii nu deturnează afecțiunea în cadrul noii familii. Chiar și când lucrurile par a scăpa, în anumite momente, de sub control, solicitudinea noilor părinți nu se risipește. Tactul și disponibilitatea lor sunt remarcabile, dar integrarea nu decurge lin. Fiindcă în sufletul orfanei susceptibilitățile sunt acute, chiar dacă dosite de acest preaplin de afecțiune. Copilul suferă – dincolo de doliu – și fără a fi sortit unui rece și amenințător orfelinat. În căminul cel mai cald și liber.
Unchiul și mătușa ei, care o preiau de la bunici, sunt pedagogi de școală nouă. Interdicțiile și imixtiunile (cu diverse pretexte) – mai deformatoare, deseori, decât cele dintâi – sunt minimale, favorizate și de cadrul rural (mai) izolat. Împreună cu mai mica ei (de acum) soră vitregă, se poate juca cu furtunul de udat grădina ori deghiza cu haine de adultă, poate țopăi nebunește ori hălădui prin pădure, toate fără teama de-a fi, cumva, apostrofată – fie și doar din exces de (anxioasă) ocrotire. În plus, tratamentul e similar cu cel rezervat fiicei naturale: sunt amândouă primite, în miez de noapte, în patul părinților, dacă cea mică are un coșmar, ori sunt luate succesiv la dans de tatăl cu o ludică cochetărie. Chiar și când e enervant de nărăvașă, mama nu reacționează ca o autoritate ultragiată și nici măcar cu o abia reținută asprime. Iar dacă se ivește prilej de dialog mai delicat – despre mama decedată –, aceasta nu-l evită, dar pășește cu grijă, cu atenție (gâtuită) la efectele răspunsului său la sensibilele dileme ale celei (intim) derutate de prematura dispariție. E protectoare când se cuvine – chiar și față de isteriile prietenelor speriate (aiurea) de boală –, gata să-i panseze o julitură (cu simpla precauție a unor mănuși) ori să-i aranjeze freza (chiar și când e doar pretextul unei revolte), dar și cu inventivitate pentru solidarizări jucăușe. Cu atât mai mult tatăl, de-o adorabilă tandrețe sprințară, de-o complicitate discretă și de un binevenit simț al oportunității. Cu alte cuvinte, asistăm la o pedagogie a libertății, a surâsului, a întovărășirii, a jocului (cu corporalitatea), a disponibilității (prompte și noninvazive). Care nu înseamnă cheie de gât pentru odrasle, sustragere de la exercițiul autorității ori renunțare la interdicții, ci calibrarea binevoitoare a acestora. Și nici nu e scutită de oboseală (psihică), ispita renunțării și gânduri represive. Suntem, totuși, înclinați să credem că succesul se datorează unui ansamblu salutar de atitudini care, împreună, înclină balanța.
Imagine din filmul „Vara lui 1993“
În Fără iubire pedagogiile erau falimentare. Mama lui Alioșa se măritase cu tatăl lui pentru a scăpa de o mamă imposibilă. Soțul e mai degrabă un tată dezinteresat – la fel va fi și pentru copilul rezultat din noua sa relație. Chiar și noul iubit al soției, cu tot echilibrul lui (mai nou sau mai vechi), e cam ocolit de fiica sa plecată (poate nu întâmplător) departe – dacă nu doar furată de idile și de atmosfera (portugheză) mai destinsă. În colțul de provincie catalană, în schimb, opțiunile pedagogice nu sunt fructul dezinteresului. Fetițele petrec mult timp singure, dar părinții nu sunt absenți, nici nu ocupă centrul scenei, ci rămân în preajmă. Ritualurile (precum spălatul înainte de masă), deși impuse, au potențialul integrării – un acces la un joc colectiv. Chiar și familia extinsă e periodic reînchegată ludic – ca o prelungire a unei contagioase euforii infantile. Fiindcă jocul nu e doar un exercițiu menit dezvoltării unor aptitudini, ci mai ales o cultivare a potențialităților sufletești, în raport cu care orice strategie pedagogică e doar un eșafodaj contextual. E calea spre arta de a te plasa în proximitatea celorlalți, ca într-un existențial teatru de păpuși – după chipul celui festiv pentru care se pregătesc copiii locului.
Buna înțelegere dintre tinerii soți contează pentru reușita pedagogică – și nu doar prin lipsa nervilor (tocmai buni de descărcat pe cei mici). Mai exact, atât armonia conjugală, cât și disponibilitatea – nu conjuncturală, ci de fond – pentru copii sunt animate de un același duh ludic – reunind umor, energie, seninătate, atenție, delicatețe. Cazul rusesc ilustra o iluzie, cea a pedagogiei întemeiate pe fericire conjugală. De fapt, poți fi un soț bun și un tată execrabil. Ori un soț execrabil și un tată bun. Ori chiar, în același timp – ca în cazul catalan –, un soț bun și un tată (natural și vitreg) bun. Dar niciodată, strict vorbind, nu ești un tată bun fiindcă ești un soț bun. Și nici invers.
Adjuvante în terapia unui doliu insidios sunt mai mica lor fiică și cadrul rural. Verișoara-surioară e dintru început un aliat. E mai versată în topografia simbolică a universului casnic, dar se lasă inițiată de un pic mai matura venetică, mai aventuroasă și rebelă. Îi promite chiar să-i respecte intimitatea sacră a păpușilor, expresie a unei providențiale afecțiuni. Nu e conflictuală, nici invidioasă – semne nu atât de candoare a vârstei, cât de fluiditate afectivă bine gestionată pedagogic. Casa de piatră în mijlocul naturii e un paradis accesibil, pretându-se la aventuri infantile de tot felul. Obiectele, spațiile gospodărești, cele cultivate, alăturarea celor naturale – toate denotă un tip de viețuire departe de mizele simbolice ale mai vechii lumi agricole. E un univers altfel structurat decât cel rural tradițional, dar cu totul altfel și decât o temporară alternativă de vacanță.
Dimensiunea de vacanță e, însă, departe de a lipsi. O vară extrem de formatoare, de altfel, nu doar terapeutică. Nu doar pentru a scăpa de ignoranța de orășeancă, incapabilă să distingă în grădină varza de salată, ci mai ales pentru un raport mai echilibrat între artificial – inițiativă, creativitate, locuire – și natural. Și o exersare (mai protejată) a viitoarelor interacțiuni sociale, într-un microunivers nuanțat și primitor, departe de ulterioare stridențe și adversități.
Cu toate acestea – vacanță, afecțiune, tovarășă de joacă –, inima orfanei nu-i fără spini – și răutăți aferente. Se teme de o concurență de fond, punându-i gând rău presupusei rivale. Și chiar urzește, cu candoare malefică, un plan de abandon: o momește pe surioară în pădure și se preface că nu știe unde a dispărut. Devine astfel suspectă în ochii părinților (adoptivi), învinovățită apoi și în situații doar ambigue. Numai constantul tratament egal acordat – în ciuda tensiunilor – de aceștia amândurora îi va risipi, treptat, teama mocnită. Concurența se putea activa în contexte dintre cele mai inocente: o rochiță de altă culoare decât cea primită de cealaltă – orice deosebire avea, subiectiv, potențial de discriminare. Ceea ce-o supăra pe ea era nu egalitatea – deranjantă, în schimb, pentru invidii maligne –, ci orice abatere de la aceasta. (Un astfel de amănunt de psihologie infantilă ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei ce prea ușor elogiază virtuțile civilizatoare ale inegalităților – riscă să pună carul înaintea boilor.) Doar cu timpul va accepta, ca o variantă personalizată de afecțiune comparabilă, și rochița de altă culoare.
Cu totul în surdină e epidemia de SIDA, în plină expansiune în acei ani. Probabil că dacă ar fi fost bolnavă și fetița, adopția nu ar fi avut loc ori, cel puțin, tensiunile ar fi fost greu de gestionat în scurt timp. Nu putem decât să ne închipuim drama multor orfani din și cu o astfel de boală. În cazul ei, încă mai existau suspiciuni – artificiale, întreținute de medicii locului pe măsura angoaselor provinciale –, dovadă precauțiile (elementare) când i se pansează o mică rană. Există chiar discuții (în familie) despre responsabilitatea mamei (decedate) pentru propria ei infectare, dar nimic din vreo urmă de oprobriu nu se reflectă asupra copilului. Nicio formă de carantină nu impietează asupra transformării fetei vitrege într-una bună. E un caz fericit.
Dar nu unul ușor. Impresionați de gravitatea unor contexte exterioare, parcă mereu cerem copiilor să fie recunoscători pentru sprijinul (deseori limitat și cam convențional) pe care îl acordăm micilor dezmoșteniți ai sorții. Nesocotind că principalele lor drame sunt cele de tipul descris de acest film sensibil. Și Alioșa – din Fără iubire – suferă din același motiv: afecțiunea ce i se cuvenea e dată altora. Toată, în cazul său, nu doar partea cea mai consistentă. Nu e nevoie de abandon pentru a răni un copil, ci de mici mostre de cotidiană discriminare – pe măsura duhurilor noastre neșlefuite.
