Sărbători în familie

Serenela Ghiteanu | 16.04.2019

Cititorul care se teme de lectura încă unui roman care taie cu scalpelul o traumă trebuie să fie liniştit: literatura lui Ann Patchett nu este astfel.

Pe aceeași temă

Vă amintiţi filmele acelea americane în care acţiunea se petrece într-o casă în care se reuneşte o familie din mai multe generaţii, cu ocazia unei mese festive, familie în care ne recunoaştem cu toţii? Sunt tragi-co­medii care vorbesc despre părinţi şi copii, despre cupluri, despre iubire şi trădare, despre bucurie şi suferinţă, despre viaţă, pe scurt.

Romanele lui Ann Patchett sunt corespondentul narativ al acestui gen de filme. Ultimul roman tradus de Rodica Ştefan la Editura Humanitas se numeşte Comuniune şi a apărut în America în 2016, devenind „cea mai bună carte a anului“ pentru nu mai puţin de nouă publicaţii de prestigiu.

Cititorul care se teme de lectura încă unui roman care taie cu scalpelul o traumă trebuie să fie liniştit: literatura lui Ann Patchett nu este astfel. Romanul se deschide cu scena petrecerii, acasă, cu ocazia unui botez, al micuţei Franny, şi se încheie o jumătate de veac mai târziu, cu petrecerea de Ajun din casa mamei lui Franny, Beverly. La botezul lui Franny, ai cărei părinţi sunt Fix şi Beverly Keating, şi la care vine Bert Cousins, coleg de serviciu cu Fix, are loc un „coup de foudre“ mai neobişnuit. Deşi în cuplul Keating mai există un copil, Caroline, iar în cel al lui Bert cu Teresa există patru copii - Cal, Holly, Albie şi Jeannette -, cele două familii se vor destrăma brusc şi irevocabil la întâlnirea dintre Beverly şi Bert. Trimis de Fix să îi găsească copilul abia botezat, în casa plină de invitaţi, Bert o găseşte pe Beverly într-o cameră, iar sărutările lor, pornite dintr-un impuls de nestăvilit, se petrec pe deasupra capului bebeluşului, ţinut în braţe de femeie. O adevărată lovitură de destin pentru Bert: „Îi deveni atunci clar ceea ce ştiuse din prima clipă când o văzuse aplecată pe fereastra bucătăriei, ca să-şi strige soţul. Acesta era începutul vieţii lui“.

Noul cuplu format din Bert şi Beverly înseamnă reunirea periodică a celor şase copii pe care îi au laolaltă, patru fete şi doi băieţi. Între Virginia şi California, copiii sunt purtaţi cu avionul de mai multe ori pe an pentru a-şi vedea când mama naturală, când tatăl. În ciuda clişeelor pe acest subiect, nu avem conflicte între foştii soţi, iar naratoarea ne asigură cu un umor special că toţi cei şase copii aveau în felul lor ură faţă de toţi părinţii lor, cei naturali şi cei vitregi laolaltă. Nu există conflicte nici între fraţii vitregi, dimpotrivă, se înţeleg bine unii cu alţii şi scapă adesea de sub supravegherea părinţilor, când sunt împreună toţi şase, pentru a hoinări. Deşi fiind singuri li s-ar putea întâmpla ceva rău, nu e speculată ocazia unei poveşti tragice. Ca să scape de micul Albie, fraţii şi surorile lui îl îndoapă cu pastile antihistaminice, dar somnul prelungit al acestuia nu are efecte distrugătoare. Mai mult, Cal poartă mereu cu el un pistol, pe care îl sustrage de la tatăl lui vitreg, Fix, poliţist, şi niciunul dintre adulţi nu observă acest lucru. Copiii pun într-o pungă pistolul, laolaltă cu ciocolatele şi cu sticlele de Cola, în peregrinările lor prin natură. Asta nu înseamnă, însă, că cei patru părinţi nu îşi iubesc copiii şi nu fac tot ce le stă în putinţă ca să le ofere tot ce cred ei că e necesar. Dar sunt nişte adulţi oarecare, care fac greşeli prin omisiune, nu au nimic eroic, sunt nişte oameni „reali“!

Există multe personaje în romanul Comuniune şi trebuie ca cititorul să fie atent ca să ţină pasul cu felul în care se multiplică ele odată ce trece timpul. Nu avem o ordine cronologică a faptelor, ci una care ascultă de memoria capricioasă a unei naratoare care ştie tot despre eroii săi şi coboară cu o cameră de filmat într-o perioadă sau alta a vieţii fiecăruia, imortalizând un moment. Schimbă apoi şi personajul, şi epoca. Beverly şi Fix apar la începutul romanului ca tineri părinţi a două fete, iar la final au peste optzeci de ani şi sunt bunici.

Sunt privilegiate, e drept, anumite personaje dintre toate aceste figuri de părinţi naturali şi vitregi şi copiii lor, iar ca pondere un personaj, anume Franny. Copilul abia botezat cu care debutează cartea este laitmotivul la care revine naraţiunea şi chiar liantul dintre o parte a surorilor, fraţilor şi părinţilor ei. După ce face doi ani de Drept, Franny eşuează şi devine chelneriţă. Aşa îl va cunoaşte pe scriitorul Leo Posen, cu treizeci de ani mai vârstnic, nedivorţat, doar separat de soţie, căruia îi devine iubită, muză, prietenă şi, fără să vrea, sursă de inspiraţie pentru un roman al acestuia, Comuniune, care va avea succes. Cartea va fi, de fapt, prelucrarea unor destăinuiri ale lui Franny despre familia ei, cea numeroasă şi complicată, iar întâlnirea dintre oamenii vii şi proiectarea lor ficţională nu e una uşoară. După ce citeşte romanul, Albie o caută după mulţi ani pe sora lui şi o ajută să îl părăsească pe scriitorul care o exploatează cam mult pe tânăra lui iubită.

Mulţi ani mai târziu se face un film după carte, iar Fix Keating, la optzeci şi trei de ani, aflat în cărucior, în fază terminală de cancer, le impune fetelor lui, Caroline şi Franny, să îl ducă la cinema, de unde iese furios, înainte de finalul filmului. Nici ele nu se simt deloc în largul lor. Îşi repetă unii altora că ei nu sunt personajele de pe ecran. Viaţa bate filmul, s-ar putea spune cu o formulă consacrată...

Deşi este literatură, saga acestei familii recompuse, o realitate frecventă în Occident, se doreşte mai puternică decât Literatura. Autoarea a dorit, cel mai probabil, să spună că în familiile recompuse în care există iubire, problemele sunt aceleaşi ca în familiile tradiţionale. Aceleaşi probleme de comunicare, aceleaşi momente de solidaritate şi afecţiune împărtăşită, de sprijin şi de abandon, fără ceva special în plus.

În viaţa copiilor deveniţi adulţi stăruie, atunci când se întâlnesc, amintiri din copilărie, cu atât mai mult, cu cât sunt cu toţii marcaţi de moartea prematură a lui Cal. Acesta moare, copil fiind, înţepat de o albină, lipsindu-i o intervenţie rapidă. Zeci de ani mai târziu, Teresa, mama lui, pe când se află într-un centru budist din Elveţia, la fiica ei, Holly, în cursul unei meditaţii, retrăieşte momentul morţii lui Cal, participând afectiv la ea: „Doar o secundă. Când ajunge în braţele ei, îi simte greutatea pe piept. E fiul ei, pruncul ei iubit, şi îl duce acasă cu ea“. Aceeaşi Teresa, în drum spre Elveţia, se opreşte la Paris şi pe aeroport, în vreme ce mănâncă un croissant, îşi aminteşte cum îşi petrecuse luna de miere cu Bert în faimosul oraş franţuzesc şi, privindu-i pe tinerii care trec pe lângă ea, se întreabă care vor fi fiind în voiaj de nuntă.

Pentru perioada bătrâneţii sunt privilegiaţi Teresa şi Fix Keating. Cel din urmă e atins de cancer şi, ajuns la peste optzeci de ani, o roagă pe fiica lui, Franny, să îl ajute să se împuşte. În propriu-i pat, diminuat de boală şi de suferinţă, el îi spune lui Franny, ca un luptător care trebuie să se recunoască învins: „Oamenii se tem din false motive (...) La fel şi poliţiştii. Mergem dintr-o parte în alta, gândindu-ne că dincolo de uşă, afară, în dulap, ne pândeşte ceea ce o să ne vină de hac, dar nu-i aşa. Lui Lomer i s-a întâmplat ceva din cale-afară. Pentru marea majoritate a oamenilor de pe planeta asta, ceea ce-i omoară se afla deja pe dinăuntru“. Ajuns aproape de finalul vieţii, Fix nu l-a uitat pe Lomer, partenerul lui poliţist, mort în tinereţe, împuşcat sub ochii lui Fix, într-o staţie de benzină.

După ce îl părăseşte pe Leo-scriitorul, Franny se va căsători cu fostul ei iubit şi prieten din tinereţe, Kumar, care între timp fusese căsătorit, rămăsese văduv şi avea doi băieţi de crescut. La petrecerea de Ajun din casa lui Beverly, care va divorţa de Bert, în ciuda iubirii lor pasionale, şi se va recăsători cu Jack Dine, aşa cum şi Fix se va recăsători cu Marjorie, apar personaje care sunt rude naturale sau prin alianţă şi care se amuză atunci când trebuie să îşi explice unul altuia cine sunt.

Această familie recompusă de mai multe ori emană un freamăt plăcut: acela al oamenilor care nu au prejudecăţi şi respectă iubirea atunci când ea apare, se ataşează unii de alţii, chiar dacă nu au legături de sânge şi chiar dacă nu sunt din aceeaşi rasă. Cum e soţul lui Jeannette, Fodé, care e originar din Guineea şi care îi spune lui Albie, fratele soţiei lui: „O să stai aici cu noi, o săptămână, un an, pentru tot restul vieţii, noi te primim cu braţele deschise, cât timp ai nevoie. (...) Calvin are nevoie de unchiul lui. Iar mie mi-ar prinde bine un frate. Sunt foarte departe de casă“.

Franny îi va face o vizită bătrânului Bert, tatăl ei vitreg, cel care o purtase în braţe, la botezul ei, şi se îndrăgostise fatal de mama ei. După decenii, îmbrăţişarea lor e plină de iubire. Iar Franny retrăieşte apoi, adultă, un moment de duioşie şi de complicitate cu fratele ei, Albie, aşa cum făceau în copilărie.

Editura Humanitas a mai publicat două romane de Ann Patchett: Belcanto, în 2007, şi Fascinaţie, în 2013. Romanul Comuniune e o pledoarie pentru familie, pentru cea ultramodernă, care se poate destrăma şi recompune, eliberată de convenţii, şi care poate fi solidă, dacă e întemeiată pe sentimente adevărate şi pe sinceritate. //

ANN PATCHETT

Comuniune

Traducere de Rodica Ştefan

Editura Humanitas, 2019, 328 pp.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22