Pe aceeași temă
Polonezii mei
Recunosc că am avut întotdeauna o invidie pe artiștii polonezi. În America, la bursa ArtsLink, ei primeau New York-ul, că aveau parteneriat cu International Artist Studio, în timp ce restul est-europenilor erau împrăștiați din North Dakota, în South Carolina. Am aflat că în anii ’70 artiștii englezi expuneau la Varșovia. Mi-a spus Robin Klassnik de la legendara Matt’s Gallery din Londra, un galerist old school care nu numai că nu moare, dar își menține radicalitatea. Întrebați-l pe Mike Nelson, care-i artist Matts. Și care, apropo, vine să facă proiect la Sandwich, da, da, Mike Nelson, de trei ori în finala la Turner Prize și reprezentantul Marii Britanii la Bienala de la Veneția... pe care l-a salvat Lia prin 1996 dintre câinii atelierelor din General Berthelot, alea din care am fost dați afară după 20 și ceva de ani de atelier deschis. Dar ăsta e subiect de articol (vitriolic) separat. Odată și odată o să-mi adun nervii și o să-l scriu, că vad că au trecut opt ani de când ne-au făcut vânt pe motiv că ne cade casa-n cap și clădirea de vis-à-vis de Catedrala Sfântul Iosif și de marele-bloc-care-nu-poate-fi-dărâmat arată la fel de ruinată...
Joanna Mytkowska era curatoare la Pompidou (cum era Adam Szymczyk la Kunsthalle Basel și, iată, acum la Documenta) și nu numai că ne-a selectat pe Lia și pe mine, dar am și dormit în camerele de oaspeți ale Institutului Polonez din Paris (ce zici de asta, dom’le Marga?). După aia, Joanna a ajuns directoarea muzeului de artă modernă și contemporană din Varșovia. Care-i unul din alea patru deschise în ultimii ani (pe lângă Cracovia, Łódź și Wrocław).
Am făcut expoziții în muzeele din Varșovia și Cracovia și în galeria publică din Białystok. Toate aceste instituții publice mi-au cumpărat câte o lucrare și toate au finanțat integral fără să crâcnească costurile proiectului. Bani polonezi pentru un artist român. Ce zici de asta, dom’le Marga?
Babi Badalov şi cuvintele lui decorative (Labirynt, Lublin)
Labiryntul din Lublin
Asa că nu m-am mirat prea tare când am aflat că Labirynt, galeria municipală de artă contemporană din Lublin, a fost înființată prin 1956 (Sibiul meu n-are încă una).
Ce m-a dat pe spate e mărimea. Labirynt e mai mare ca Sala Dalles (care-ar trebui să fie galeria municipală a Bucureștilor. Dallesul, în care s-au făcut cele mai importante expoziții în anii comuniști și a fost închiriată pentru târguri de Mărțișor, în anii capitaliști stă închisă de ISU - foaie verde-cui îi pasă?), o fostă hală industrială aflată la 15 minute de mers pe jos de Centrul Vechi. Care Centru Vechi e restaurat complet și încă nu e potopit de turiști, dar e plin de suveniruri patriotice (asta-i o invenție poloneză, n-am mai văzut așa ceva, vederi cu eroi și steag). Labirynt mai are două spații - o galeriuță chiar în Centrul Vechi despre care vă vorbeam și alta într-un mall. Tactica e perfectă și programul internațional. In-ter-na-țio-nal! Ca toate spațiile de artă contemporană din Polonia. Cu cât guvernul polonez e mai naționalist, cu atât e mai internațional programul. De altfel, orașele din zona estică au de ani buni un interes special pentru fostul spațiu sovietic, Ucraina, Belarus și mai adânc. Și-au asumat benevol misiunea să nu lase partea aia de lume să intre-n ceață... și uite așa au și moldovenii noștri noroc.
Ghena şi Babi
Ghenadie Popescu, Ghena pentru prieteni, e un artist din Chișinău cu un umor aparte și o inteligență remarcabilă. Acum niște ani făcea o performanță sub forma unui marș spre granița cu România, îmbrăcat într-un costum plus pălărie confecționate din sacoșele alea de rafie cu care se căra marfă de contrabandă sau de mic trafic... La Lublin, Ghena avea un video, o filmare de sus cu artistul între două uși într-un spațiu îngust prin care treceau diverși oameni și el deschide și închide miniholul claustrofob. Ghena face acum animație mișto, dar o face de mână, greu, încet, fără buget, îl dor ochii, trage computerul să moară... nu dă nimeni bani pentru producții puțin comerciale. Aș striga: ICR, se aude? Dar nu strig, că n-are cine.
Am făcut un schimb de lucrări cu Ghena și acum costumul ăla româno-român e la mine. Cine știe, poate odată o iau și eu așa spre granița vestică...
Nu știu ce expune el la Białystok, că n-am mai putut merge cu restul găștii. Restul găștii, adică și Babi Badalov. Babi e azer, are chelia și mâinile tatuate cu desene (mișto), vorbește încontinuu (are multe chestii de zis) și stă la Paris. După lupte seculare, a obținut statutul de azilant și de curând a aplicat pentru cetățenie. „Dan, să vezi că ăștia mă cheamă la interviu exact când trebuie să plec la Ural Biennial... și nu pot să nu mă duc la Ural Biennial. Asta n-o să dea bine, nu?“ Măi Babi, măi, ăștia de-abia așteaptă un motiv să scape de chelia ta și de poveștile tale cu arabi, Coran și musulmani. Babi mi-a povestit cum emigrează algeriencele în blugi la Paris și după câțiva ani de ghetou se îmbracă în burka... Şi ca să fie lucrurile complete, Babi e gay. Ca și mine, el „scrie“ pe pereți, dar cu estetica arabă, deci cuvântul „graniță“ poate deveni un ornament decorativ, nu-i așa?
Lublin- Białystok-Chişinău
Attention! Border (Atenție! Graniță) e o colaborare între două galerii din estul Poloniei (cam cinci ore cu autobuzul între ele, că Polonia e mare, frate) și expun cam 25 de artiști din zonă (Ovidiu Anton e cel mai vestic, că stă la Viena). Galeria Arsenal din Białystok, la fel ca cea din Lublin, e publică, are două spații și, caz mai puțin obișnuit, o colecție de artă contemporană. Nu v-am spus că mi-au cumpărat un carnețel de notițe? Și în plus, am și făcut cu ei și o carte de artist. Monika Szewczyk, curatoarea de la Arsenal, e una dintre cele mai de gașcă persoane pe care le cunosc (stă mărturie turul orașului cu bancuri pre- și postcomuniste, votci și niște răcituri la pahar fenomenale). Am întâlnit-o ultima dată la Chișinău, unde mă chemase Vladimir Us de la Oberlicht să fac un workshop de stencil și desene pe zid. De când fac ziarul Orizont la Sibiu, am devenit un soi de specialist... Monika era în drum spre Odessa Biennale și a văzut anunțul pe Facebook. Oberlicht e o asociație care face proiecte în spațiu public, că la Chișinău nu există galerie publică de artă contemporană. Faci un workshop, o conferință și sugerezi un film de proiectat la Kiosk.
Desen panoramic al lui Dan Perjovschi (Labirynt, Lublin)
Kiosk e un colț de bloc, un unghi, doi pereți de apartament cu balcon, construit într-un scuar și folosit de asociație ca spațiu de informare și expoziție (de exemplu, atârnatul unei pânze cu text pe balcon se cheamă Desene în vânt). Ăsta da monument! Kiosk e și un loc pentru proiecții. Eu am ales Out of the Present, care-i un film marca Andrei Ujică și care documentează ce s-a întâmplat cu ultimul cosmonaut sovietic care era în spațiu, în timp ce Uniunea se dezintegra pe Pământ. Dacă nu l-ați văzut, musai s-o faceți. Este ex-cep-țio-nal! Iar pe zid la Chișinău dădea tare bine că farurile mașinilor care treceau blurau cosmic imaginea... Terasa de șmecheri din apropiere n-a înțeles nimic, dar chioșcul cu bere din colț e fericit de câte ori e un eveniment artistic. Vă imaginați de ce.
Dar am divagat prea tare.
Cult(fără)ura
Attention! Border e un răspuns artistic la politica guvernamentală din Polonia, din Estul Europei și a lumii lui Trump, în general. Intelectualitatea poloneză a reacționat la politica xenofobă și ultranaționalistă, la închidere, la ziduri. Polonia are două tipuri de refugiați, cei din spațiul ex-sovietic, mai ales ceceni (Cecenia e un alt fel de Sirie, dar care nu interesează pe nimeni), și posibilii sirieni (care de fapt nu vor să vină la ei, cum nu vor nici la noi). E multă propagandă și lipsă totală de compasiune, ceea ce pentru un stat creștin, cu Isus ca patron spiritual al națiunii, e, cum să spun...
Eu cred că, la noi, teroriști sunt mai degrabă cei care diluează substanțele de curățat spitale, cei care ierarhizează spitalizările și manipulează medicamente, care nu reabilitează clădirile și le lasă să devină cavouri verticale.
Ziceam la început că îi invidiam pe artiștii polonezi. De câțiva ani îi compătimesc. Guvernul a luat-o razna cu cruci, eroi și cultivarea fricii ca politică de stat. Polonia n-a avut criză și, cu toate astea, toată lumea e speriată de ziua de mâine. Se taie banii la cultură și la educație. Se vrea familie tradițională. Se schimbă legile justiției. Sună cunoscut? Sute de mii de oameni trebuie să iasă pe străzi și să blocheze pe moment nebunia. Sună cunoscut? N-am apucat să vorbesc prea mult de expoziție, dar cine mai e interesat de artă în vremurile astea... Când nu prea mai există solidaritate, când, vorba Monikăi, „suntem rupți în două și ne urâm unii pe alții“.
Sună cunoscut?