Stalinismul cotidian

Codrut Constantinescu | 31.05.2016

Cu greu poate fi găsită o viaţă cotidiană mai dificilă şi chinuită în timp de pace în vreo altă ţară și în vreun alt timp istoric decât în URSS-ul stalinist.

Pe aceeași temă

 

Impactul volumului Stalinismul de fiecare zi, de Sheila Fitzpatrick, poate a fost pu­ternic în acele părţi din lume care nu au cunoscut comunismul, pentru că cititorul român care a trăit în sta­li­nismul ceauşist, din ne­fe­ricire, nu va fi surprins de această lucrare bine do­cu­mentată. Foarte puţine ele­mente societale staliniste din anii ’30 nu au fost apli­cate cu mare stricteţe şi în România după ocuparea ţă­rii şi bolşevizarea ei. De­nun­ţurile? Cozile la ali­men­te? Propaganda? Cultul per­sonalităţii? Interzicerea avorturilor şi an­ti­concepţionalelor? Cartelele? Pe toate le-am experimentat pe propria piele. Românii au fost mai ghinionişti decât alte popoare din lagăr, care din anii 1970 au migrat uşor că­tre o formă de regim comunist soft (pre­cum Ungaria sau Bulgaria), în timp ce Ni­colae Ceauşescu a imprimat o direcţie du­ră şi pur stalinistă, foarte asemănătoare cu cea care a funcţionat în Uniunea So­vie­tică stalinistă a anilor ’30.

 

Cartea istoricului de origine aus­traliană Sheila Fitzpatrick re­pre­zintă totuşi o radiografie a groaz­nicei vieţi în URSS în timpul lui Stalin în anii 1930, chiar dacă, în introducere, autoarea încearcă foarte aca­demic (dar şi modest) să plaseze ma­teria cărţii strict în Rusia sovietică. Ace­leaşi lucruri s-au întâmplat atât în în­trea­ga Uniunea Sovietică, cât şi, în foarte ma­re măsură, în ţările ocupate de Armata Ro­şie după 1945 sau cele care au adoptat co­munismul. Radiografia Rusiei sovietice sta­liniste din anii 1930 este a unei matrice de­formatoare. Decada a fost foarte fră­mân­tată, începând cu colectivizarea agri­cul­turii şi deportarea ţăranilor mai bogaţi şi încheindu-se cu declanşarea războiului mon­dial, care nu a ocolit URSS, în ciuda în­cercărilor lui Stalin de a trage de timp. În acest interval au murit milioane de oa­meni, probabil cel mai mare raport de oa­meni ucişi în timp de pace. În plus, vic­toria din 1945 nu a reformat sistemul sta­linist edificat în forma sa din anii 1930, ci, dimpotrivă, i-a impulsionat cele mai cri­minale tendinţe. Să nu uităm că în ultimii doi ani de viaţă ai lui Stalin (1952-1953) în Gulag se aflau două milioane de oameni (conform statisticii prezentate de Anne Applebaum în Gulagul. O istorie), cel mai mare număr de la înfiinţarea sa din anii 1920.

http://revista22.ro/files/news/manset/vfm-thumb.php?thumb=default/carte-codrutasdasdas.jpg

// SHEILA FITZPATRICK
// Stalinismul de fiecare zi. Viaţa cotidiană în Rusia Sovietică a anilor 1930
// Traducere din lengleză de Alina Popescu; prefaţă de Sorin Antohi
// Editura Corint, Bucureşti, 2016

Sheila Fitzpatrick analizează mai multe paliere ale vieţii de zi cu zi ale cetăţenilor sovietici, supuşi experimentului stalinist. Lipsa intimităţii convenea de minune re­gi­mului şi, mai ales, organelor represive, du­când la foarte numeroase drame şi la ca­na­lizarea unei părţi din frustrare către ve­ci­nul de cameră sau casă naţionalizată pen­tru o plită murdară sau o toaletă înfun­da­tă. Paleta nebuniilor era foarte vastă, cei mai în vârstă dintre români cunoscând-o pe proprie piele. „Penuria de locuinţe în­semna că un cuplu divorţat era adesea obligat să rămână în acelaşi apartament, din pricină că foştii soţi nu aveau unde să se mute. Aşa s-a întâmplat cu familia Lebedev, al cărora ataşament faţă de lu­xosul lor apartament de aproape 22 de me­tri pătraţi, situat în centrul Moscovei, i-a determinat să continue să locuiască împreună, alături de fiul de 8 ani, timp de încă şase ani de la pronunţarea di­vor­ţului, deşi relaţiile lor erau aşa de proas­te că ajungeau mereu în faţa ju­de­că­to­ru­lui, pentru că se băteau.“ O altă familie din Sim­fe­ro­pol şi-a ucis o mătuşă care era păstrată în des­com­pu­nere doar pentru a-i prelua apartamentul. „Invidia şi poftele înfloreau în lumea sufocantă din kommu­nal­ka, unde spaţiul şi di­men­siunile familiei nu erau în­totdeauna în legătură di­rectă, familiile cu camere mai mari fiind adesea urâte cu patimă de familiile înghesuite în camere mici. Din resentimente se năşteau denunţuri şi procese, al căror scop era să spo­reas­că spaţiul de locuit al denunţătorului sau al pârâtului, în dauna vecinului.“ Însă nu toată lumea se chinuia în societatea so­vietică. Existau şi categorii privilegiate ca­re se conformau, acceptau şi susţineau re­gimul. Grupurile privilegiate aveau acces la un altfel de tratament în toate do­me­niile, de la case de vacanţă până la o ali­men­taţie care, ştim bine, a reprezentat o pro­blemă majoră (dar şi o armă) în so­cie­tatea comunistă. De aceea a fost înfiinţată reţeaua de magazine GORT: „Accesul era rezervat unui grup privilegiat care in­clu­dea directori din administraţia centrală, oficiali de rang înalt din partid, din in­dustrie, din conducerea sindicatelor, din planificare şi din edituri, dar şi eco­no­mişti, ingineri şi alţi experţi din agenţiile de stat“. În magazinele acestea se găseau ali­mente de bază care, în condiţiile eco­nomiei sovietice, erau adevărate produse de lux, precum cârnaţi, ouă, îm­bră­că­minte, încălţăminte, săpunuri etc. Uneori ele puteau fi cumpărate la preţuri mai mici decât cele oficiale, însă alteori no­menklaturiștii primeau acasă sau mergeau să ridice pachete cu diverse produse ali­mentare, numite şi raţii academice!

 

Societatea sovietică era profund coruptă, în ciuda propagandei care încerca să as­cundă realitatea. „Relaţiile clientelare exis­tă în toate tipurile de societate. Ca­racteristica distinctivă a patronajului so­vietic din epoca stalinistă era poziţia ocu­pată de stat, ca unic distribuitor în­tr-un context marcat de lipsuri de tot fe­lul de bunuri şi servicii. Monopolul de stat însemna că alocarea era o funcţie im­portantă a birocraţiei sovietice. Lip­surile făceau ca accesul să devină o ches­tiune de prioritate şi privilegiu.“ Inte­lec­tualii sovietici aveau acces mult mai uşor la vârfurile nomenklaturii bolşevice, având în vedere că aceasta dorea să se în­conjoare (şi) cu o aură de cultură-edu­ca­ţie, până la urmă, de onorabilitate, cel puţin în anii 1930. Această apropiere faţă de puterea politică putea fi fatală (şi pen­tru mulţi scriitori a fost, Isaac Babel este doar un exem­plu), având în vedere me­ca­nica sis­te­mului stalinist, căci căderea în dizgraţie sau chiar execuţia unui potentat stalinist, foarte frecvente în tim­pul Marii Terori, duceau la pedepsirea unui în­treg lot. Aces­te că­deri spectaculoase erau urmate de lungi in­terogatorii (uneori chiar şi şa­se-şapte zile încontinuu, anume pentru a-l îm­­pie­dica pe „vinovat“ să doar­mă) în tim­pul cărora el era forţat să de­maşte un nu­măr cât mai mare de „complici“.

 

Stalinismul zilnic a fost primul sis­tem totalitar care a încercat şi în mare măsură reuşit să se insereze până în cele mai intime forme şi detalii în anatomia şi func­ţio­na­rea familiei, chiar dacă, la începuturile re­gimului, în anii 1920, familia fusese con­siderată în anumite cercuri şi de către pro­paganda oficială drept element burghez, iar moralitatea ei depăşită. Totuşi, liderii bolşevici, în frunte cu Lenin şi Stalin (foar­te pudici), nu au încurajat deloc libertatea sexuală şi relaxarea moravurilor, fiind mult mai conservatori. Iar în anii 1930 s-a trecut la consolidarea unei familii so­vie­tice nu foarte deosebită de vechea familie. Considerentele practice au primat, statul avea nevoie de predictibilitate şi stabilitate (dar şi de cât mai mulţi noi cetăţeni, având în vedere mortalitatea politică), de aceea, la jumătatea anilor 1930, avortul a fost scos în afara legii, iar divorţurile au devenit din ce în ce mai costisitoare şi di­ficil de obţinut. Familia mai era afectată de originea socială a unuia dintre membri, fapt ce atrăgea repercusiuni asupra în­tre­gii familii, originea socială însoţindu-i ca un stigmat pe copii întreaga lor viaţă, in­di­ferent dacă aceştia se simţeau foarte so­vietici şi ar fi dorit să se integreze în so­cietate. Regimul nu uita nimic şi nu ierta pe nimeni. Retragerea drepturilor elec­to­rale a patru milioane de cetăţeni sovietici reprezenta o discriminare evidentă. Un alt detaliu care afecta din plin viaţa familială era îngrămădirea, lipsa cronică a spa­ţiului locativ, mai multe generaţii (chiar trei sau patru) locuind în aceeaşi cameră de 14-18 metri pătraţi! Fără îndoială că a existat şi un efect contrar, familia re­pliin­du-se asupra ei însăşi pentru a scăpa de nenumăratele pericole care o pândeau în lumea nesigură a Uniunii Sovietice.

 

Sheila Fitzpatrick se referă şi ea pe larg la Marea Teroare din 1936-1938, chiar dacă ea s-a con­centrat, cel puţin la început, asu­pra elitei nomenklaturiste, care în principiu era urâtă de populaţie din cauza privilegiilor de care se bucura. Lună după lună, cercurile terorii se lărgeau, cu­prinzând şi alte categorii decât cele ini­ţiale şi căpătând o amploare care nu mai fusese cunoscută (cel puţin în mediul ur­ban sovietic, căci cel rural cunoscuse din plin violenţele colectivizării). „Duşmanii erau peste tot; nici în interiorul elitelor nu era foarte clar cine trebuia demascat. Fireşte că oricine avea dâre negre în do­sar - fost opozant, origini sociale proas­te, legături în străinătate - era în mai mare pericol, listele de duşmani presta­bilite jucând un rol important în timpul Marilor Epurări.“ Un alt mecanism des folosit era torturarea unui asemenea „ele­ment“ pentru a oferi alte nume de po­tenţiali complici care, la rândul lor, erau arestaţi, torturaţi etc. În plus, familiile acestor duşmani ai poporului automat aveau de suferit. Ceea ce avea loc la centru a fost multiplicat în toate provinciile so­vietice, amplificând teroarea şi numărul victimelor. „Procesele locale se cons­tru­iau pe nişte acuzaţii în totalitate plau­zi­bile: autorităţile erau acuzate de o serie întreagă de comportamente abuzive, ar­bitrare şi de incompetenţă, toate fiind ti­pice pentru oficialii de rang mărunt.“ Mo­da denunţurilor a afectat serios sănătatea psihică a sovieticilor, decenii la rând, in­di­ferent dacă au supravieţuit Marii Terori, denunţul fiind valorizat până la Gorbaciov de organele de securitate sovietice. În via­ţa comunistă, „conformarea exterioară la ideologie şi ritual era foarte im­por­tan­tă, însă legăturile personale erau şi mai importante. Era o viaţă marcată de ne­norociri aleatorii, de enervări zilnice şi de neplăceri, de la timpul irosit la cozi şi lipsa intimităţii în apartamentele co­mu­ne, la mitocănia funcţionarilor, ne­sfâr­şita birocraţie şi suprimarea, în numele productivităţii şi ateismului, a unei zile de odihnă pentru toată lumea. (...) Homo sovieticus era un maestru al sforăriei, un executant, un conformist, un profitor, o trâmbiţă de sloganuri şi multe altele. Dar, mai presus de orice, era un su­pra­vie­țuitor“. Un supravieţuitor generic pen­tru că, din păcate, nu toţi sovieticii au reu­şit să evite execuţiile, deportările sau moar­tea în Gulag. Dacă ar fi să tragem o con­cluzie a vieţii de zi cu zi în stalinism, aceas­ta ar fi: cu greu poate fi găsită o viaţă cotidiană mai dificilă şi chinuită în timp de pace în vreo altă ţară și în vreun alt timp istoric.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22