Suflete tari

Corina Suteu | 14.06.2022

Până la urmă, de ce e atâta nevoie, azi, de sufletele tari? În cuvintele lui Simone de Beauvoir, pentru că trebuie să decidem definirea condiției noastre fie în termeni de fericire, fie de libertate.

Pe aceeași temă

Camil Petrescu nu mai e la modă. Așa cum nu mai sunt la modă mulți dintre clasicii și modernii literaturii noastre. Cei pe care aveam timpul interior să îi citim și recitim altădată. Cu greu încerc eu însămi să mă pun, mental, în acea realitate în care, la douăzeci de ani, nu aveam telefon mobil, nu exista internet și, dacă nu te întâlneai cu cineva fizic, relațiile și schimburile de idei nu existau. Asaltul informațiilor de peste tot nu era nici el prezent, iar gândurile ne erau infiltrate altfel decât azi, când realități din Ucraina, Africa, Germania și România se ciocnesc pe ecranele laptopurilor fără vreo ierarhie anume sau, și mai perfid, cu o ierarhie pe care noi nu o deslușim.

Gândul la Camil Petrescu mi-a venit ascultându-l pe Andrei Șerban la Bookfest, în timpul lansării celor două cărți ale sale: „O biografie” (reeditată) și „Niciodată singur”, publicate de Polirom. În ciuda aparențelor întunecate, a superficialității și anxietății generale, apocalipsa nu va veni, spune artistul. Dimpotrivă, în acest timp cu energie joasă, care trebuie traversat, avem șansa să ne conectăm la spiritualitate. Doar că, pentru a face asta, e nevoie de „suflete tari”.

Înconjurați de aproximativul cotidian, atât de agresiv și de spasmodic, doar astfel de spirite știu cum să traverseze, tenace și aspirațional, deșertul lipsit de sens pe care îl trăim, întrețin  dedicația și credința într-o menire care trece dincolo de vremelnicie. Ele pot să ne reînvețe că a trăi printr-o conectare spirituală înaltă deschide alte căi, și asta ne pune în legătură cu ceva esențial supraviețuirii.

Așa definea și Camil Petrescu „sufletele tari”, ca spirite absolute, care își dedică viața interioară unei tânjiri verticale, definitive și fără jumătăți de măsură. Personaje pentru care ideile și idealurile nu se lasă copleșite de condiționările realității prozaice, plătind de multe ori, e adevărat, un preț lumesc greu pentru asta. 

 

Cu astfel de asocieri în minte, am încercat spontan să discern, selectiv, în noianul amestecat de modele posibile, pentru a întrezări cum ar putea să arate, în realitate, astfel de suflete. Mă voi opri la trei exemple ad-hoc, așa cum mi-au răsărit în minte.

Primul este Simone de Beauvoir. Lansarea celor două volume din „Al doilea Sex” la Editura Humanitas dă ocazia unei relecturi, în actualitate, a unei gânditoare excepționale, într-un moment în care ne raportăm din ce în ce mai tezist, mai simplificator și mai ideologic la noțiunea de „celălalt”. Publicate în prima jumătate a secolului trecut și scrise cu o copleșitoare pasiune savantă, inventivitate intelectuală și pură erudiție, cele două volume din „Al doilea Sex” obligă la un exercițiu de smerenie. Și invită la exersarea adevăratei gândiri critice. „Vom defini condiția femeii nu în termeni de fericire, ci în termeni de libertate”, scrie ea. 

Dincolo de importanța acestei cărți atât pentru existențialism, cât și pentru teoria feminismului, esențială îmi apare contextualizarea destinului pe care l-a avut gânditoarea. Provenită și educată într-un mediu burghez și catolic dogmatic, față de care se îndepărtează și se afirmă rebel, Simone de Beauvoir evoluează intelectual cu  neobișnuită bravură. În contextul unei Franțe conservatoare și rigide, ea își respectă incasabil principiile (nu se căsătorește niciodată), revoluționând moravurile, dar suferind în tăcere de pe urma relației complexe cu Jean-Paul Sartre, care abandonează intensa și aparent indestructibila lor complicitate tocmai către sfârșitul vieții.

Simone de Beauvoir e, neîndoielnic, un suflet tare.

Scriitoarea înaintează în spiritul convingerilor sale absolute, camilpetresciene, „vede idei” și aceste idei constituie singura garanție a unei existențe duse cu sens. Reluând lectura operei  sale filozofice, descifrăm o revoltă constant argumentată față de „acceptarea stării de fapt” și percepem acut o cale deschisă către emancipare. Mai mult, constatăm că reașezarea termenilor se face în sensul în care aceasta să nu devină dogmă, la rândul său. Parcursul gândirii trebuie să fie constant viu și conectiv, în alertă și în mișcare.

E fundamental ca scriitoarea să fie citită azi, tocmai pentru a integra spiritul și complexitatea tezelor sale despre feminism și nu numai. Cu atât mai mult cu cât, la timpul său, gloria și confortul acceptării sociale nu i-au fost prietene mereu. Dar ea și-a onorat viziunea până la capăt.  

Al doilea exemplu la care mă opresc este Nicolae Labiș. Reconstrucția docu-fictivă, plină de sensibilitate și de originalitate a jurnalului său de către Cosmin Perța, în proaspăt publicatul volum „Jurnalul pierdut” (Polirom), invită la citirea, în prezent, a vieții poetului.

Descoperim un destin marcat de talent imens, intransigență și candoare, luciditate și frământare,  aflate sub aura crezului că „poezia este o oglindă, nu a autorului, ci a spiritului vremii”, care „nu urmărește mărire, ci valoare, nu câștig, ci calitate”. Ce frazare camilpetresciană!

În mijlocul defilării scriitorilor-personaje, precum „tovarășul Sadoveanu”, Tomozei, Beniuc, Titus Popovici, Imre… etc.,  Labiș descoperă că,  pentru el, „cuvintele partid, marxism, stegar și altele au o semnificație diferită”. El nu „cochetează cu marxismul”, precum „condeierii sistemului”, ci vrea ca poezia lui să lupte împotriva răului pe plan spiritual, fiindcă nu există evoluție socială dacă spiritul este încătușat de lozinci și dogmatism. Carisma sa literară și puritatea, absolutul aspirației, îl condamnă. Cauzele morții accidentale a lui Labiș nu sunt pe deplin elucidate până astăzi, dar e limpede că lupta sa cu inerția este, de fapt, una în care idealul deschis și liber trebuie să triumfe mereu asupra derizoriului material, prozaic și limitativ.

Perța inventează o notă informativă, la finalul volumului, din care aflăm că „decedatul desfășura activitate dușmănoasă în special prin scrierile lui «literare», cu caracter idealist”. Foarte justă și subtilă e soluția fals documentară găsită. Sufletul tare e „propus spre radiere”. Și devine, astfel, de neuitat.

 

În fine, cel de-al treilea exemplu pentru demonstrația de față e unul inspirat din vizionarea filmului RMN al lui Cristian Mungiu. Urmărind traiectoria creativă excepțională a regizorului, de la „Occident” și până acum, am trăit o autentică tresărire interioară în fața acestui film extrem de dens, balzacian și faulknerian, în același timp, un film adâncit în meditație morală, incomod și voit ilustrativ. Subiectele lui Mungiu au fost inspirate mereu din nevoia sa de a pune în discuție alegerile individuale și colective, de a lumina resorturile comportamentale și afective ale personajelor, de a „moraliza” și, indirect, de a educa publicul, cu blândețe, dar cu strictețe.

RMN sparge, în fine, această sobră calofilie a lui „să vă arătăm cum ar fi mai bine” și plasează filmul într-o stare de spasm existențial dureros, pe care toate personajele îl încearcă, la un moment sau altul al narațiunii. Este impresionant felul în care pelicula oglindește perfect confuzia interioară generală din care oamenii, toți oamenii, încearcă să își găsească o cale de ieșire, așa ca rătăciții prin pădurea traversată de cărări neștiute și, de cele mai multe ori, înșelătoare. 

Este oare iubirea calea de ieșire, absolvirea de dilema existenței, sau este violența, este exterminarea… sau e sublimul muzicii, e gătitul bucatelor, frământatul pâinii, e munca fără oprire, e ura față de celălalt, e tăcerea, e sinuciderea…?!

Sau, pur si simplu, trebuie să găsească fiecare, în el, un suflet tare, singurul ghid pe care îl putem crede și urma, pentru a ajunge la liman, la o lumină dinăuntrul nostru?!

Dincolo de analiza pur cinematografică a peliculei, cheia RMN își are originea în expunerea directă și tulburătoare, fără acolade, a acestei întrebări esențiale și în încurajarea, indirectă, adresată spectatorilor, de a-și căuta singuri răspunsul.

Până la urmă, de ce e atâta nevoie, azi, de sufletele tari? În cuvintele lui Simone de Beauvoir, pentru că trebuie să decidem definirea condiției noastre fie în termeni de fericire, fie de libertate. Or, vremurile pe care le trăim ne arată în ce măsură alegerea celei de a doua o condiționează, în fapt, pe prima. //

Lya Pop-Popovici în Amneris, Aida, Opera din Cluj

Mircea Cantor

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22