Pe aceeași temă
Peste câteva zile se închide una dintre expozițiile fabuloase ale Muzeului Național de Artă (MNArT) din Timișoara: Catharsis la o margine de lume, o retrospectivă a operei Suzanei Fântânariu. Peste 130 de lucrări de grafică, pictură, instalație, desen, gravură, carte-obiect sunt meșteșugit prezentate într-o succesiune care vorbește despre o biografie artistică de excepție, de aproape patru decenii, despre o artistă prolifică, dăruită cu harul de a transforma magic tot ce atinge.
Am intrat într-o zi de mai în expoziție, pe la prânz, când te aștepți să fie liniște, să poți vedea pe îndelete lucrările. Suzana Fântânariu, mereu prezentă, gata să sugereze ceva, să spună povestea unui obiect sau a unei scrisori, era înconjurată de un grup de tineri, elevi veniți de prin alte părți la un concurs școlar și intrați în muzeu din proprie inițiativă.
Artista le arăta cartolinele imaginate la Paris în 2006, fiind prima câștigătoare a bursei de creație Constantin Brâncuși la Cité International des Arts din Paris prin ICR, cu proiectul „Atelier Deschis”. După atâția ani, artista încă își pune problema dacă intervențiile sale pe imagini care au inspirat-o sunt sau nu etice. Fiindcă, dincolo de neobișnuita sa creativitate, care a purtat-o în direcții diverse, spre experimente și formule diferite cu standarde numai de ea știute, lumea Suzanei Fântânariu are o coloană morală inalienabilă.
I-am invitat pe tineri să se apropie de unul dintre „covoarele fermecate” expuse în sălile muzeului: de la distanță, ele sclipesc în tonuri aurii și sunt încărcate de simboluri totemice și însemne magice. De aproape, descoperi că minunea artistică se înfăptuiește din nasturi, cutii de chibrituri, pene, frunze, dopuri de plută, agrafe, sârme, chei, adică tot ce civilizația urbană consideră inutil, de aruncat. Artista are această capacitate de a recicla obiecte umile înnobilându-le spiritual, prin puterea artei.
Acestea sunt Jurnalele utopice dintr-un demers pe care l-a intitulat Salvați Obiectele Singure. Dar despre singurătatea sufletelor se vorbește și mai mult în această expoziție.
La intersecția a trei săli, se vede pe un scaun un trup aplecat – o instalație din hârtie din seria de „corpuri”. Este un „ambalaj pentru suflet”, un personaj aplecat într-un gest de reverență față de lumea imensă a artei și a vieții. Pe jos se văd coloanele-xilogravură, care completează obiecte rar expuse, plăcile de gravură, matricea care a născut fermecătoarele gravuri 100x125 cmp ale Suzanei, imprimate pe hârtie de mătase.
O amintire: într-o vizită acum doi ani în atelierul Suzanei, Cristina Simion, galeristă, curatoare și colecționară de artă, stabilită la Nürnberg, s-a declarat vrăjită de gravurile înghesuite în sertare, pe care artista părea că le-a uitat. Este doar una dintre fețele prolifice ale creației sale, care dezvăluie finețea unor trăiri în relație cu natura, cu noaptea, cu stihiile.
Sunt multe de spus despre această retrospectivă curatoriată de Andreea Foanene, care descria creația Suzanei Fântânariu ca dezvoltându-se „organic, incluziv și sistemic, asemenea straturilor succesive specifice structurilor naturii și istoriei antropologice, diversificându-se exponențial, conectându-se cu realități diverse în modalități atipice”.
Mai întâi, expoziția arată etape succesive ale artei Suzanei Fântânariu, pornind din anii ‚70, din vremea studenției la Cluj, și mergând mai departe cu anii timișoreni, loc unde suceveanca s-a stabilit în 1986, după 12 ani petrecuți în învățământul de artă la Craiova. Trebuie să fi fost foarte greu de ales dintr-o operă imensă, expusă în peste 65 de expoziții personale, cu premii care pot umple pagini întregi, cu distincții internaționale care îi confirmă excelența.
Trecerea prin sălile muzeului însă nu indică inocențe de începător sau vreun semn de nesiguranță, fiindcă artista pare să se fi maturizat instantaneu. Tinerească a rămas până azi dorința de a experimenta, de a face mereu ceva nou, ceva altfel, fără să i se piardă amprenta personală.
Albumul semnat de Alexander Gerdanovits aduce un omagiu acestei artiste pe care Timișoara a asimilat-o, dar care aparține Europei prin viziune și prin parcursul său, care „duce abrupt în sus”. „Ca și Marina Abramović, Suzana Fântânariu știe că nu se poate baza decât pe ea însăși. Secretul succesului ei se află în propria personalitate. Concentrarea propriilor forțe trebuie să tindă spre punctul – poate – absolut: spre existența omului, spre viața și durerea sa, spre moartea sa. În ultimă instanță, întrebarea neliniștitoare: mai poate rămâne ceva?”, subliniază Gerdanovits.
Am pierdut ocazia de a merge la cursurile distinsei profesoare de la Facultatea de Arte, de unde s-a pensionat, dar am văzut ce au creat studenții săi, contaminați de fascinația cărților-obiect, pe care Suzana Fântânariu le-a imaginat și le-a inspirat.
În expoziție vedem obiecte care sugerează alienarea omului contemporan: cabluri răsucite peste o poză de nuntă, butoanele cotropitoare ale unui computer dezintegrat care sacrifică o păpușă, un mix de obiecte utile și inutile care ne sufocă. Ceea ce o caracterizează pe Suzana Fântânariu este contactul cu lumea de azi, oricât de „aeriană” ar părea această legătură. Într-o colecție privată din Austria, se află o lucrare care o evocă pe Herta Müller. Colaje cu mâini care vor să protejeze ceva apar repetat, o valiză veche indică o poveste despre fragilitatea ființei. Suzana nu lipsește, cu ușile sale însângerate, din peisajul Memorialului Revoluției, fiindcă pentru ea Revoluția din Timișoara a contat și artistic.
Despre opera Suzanei Fântânariu au scris cei mai avizați critici și istorici de artă. Bertram Karl Steiner o definește ca pe „o artistă ieșită din timp, care descinde din eternitate”, Ileana Pintilie remarcă cum în arta xilogravurii „repertoriul de semne este determinat de o mitologie personală care comunică cu fondurile mitologice ale culturilor orientale, corelate cu cele occidentale”, iar Ovidiu Pecican evocă alte fețe, puțin știute, ale artistei: „Ajunsă la un platou de performanță cantitativă și de relevanță valorică ce îi permite ei, dar și nouă, celorlalți, o contemplare retrospectivă a prodigioaselor închegări plastice polivalente și a valoroaselor sale scrieri – în proză, ca și în poezie... complementare celorlalte mijloace artistice prin care artista își exprimă creativitatea”.
La plecarea din expoziție, am primit volumul de versuri Exces de melancolie, semnat de Suzana Fântânariu, o antologie care adună poezii din anii ‚70 până aproape de zilele noastre. O imagine: „Pe umeri să port/soarta lumii întregi/sub formă de arbori/mesteceni albi, pictați...”.
Am fost mereu impresionată de modestia cu care Suzana Fântânariu și-a privit de-a lungul vieții opera. Ideea că expoziția retrospectivă ar putea fi vizitată de oameni pe care îi prețuiește îi provoacă o emoție permanentă. În epoca rețelelor sociale, Suzana Fântânariu se adaptează unor forme de „marketing” vizual, care aduce arta sa mai aproape de oameni care poate nu intră în muzee și galerii. O face mereu cu finețe, transmițând mesaje pozitive. Arată lumii, cu aceeași modestie, ce face. O vedem lucrând, în genunchi, aplecată peste niște materiale care nouă nu ne spun nimic. Fiindcă arta Suzanei Fântânariu este opusul picturii la șevalet, unde efortul fizic e neglijabil. Arta sa se naște din confruntarea cu materia, cu culoarea, cu visul. De aici și percepția forței și energiei.
