Pe aceeași temă
În filmul său „L’heure d’été” ( 2008 ), Olivier Assayas descrie, cu bine‑cunoscutul său rafinament încărcat de vibrație tragică, lichefierea societății elitelor, dispariția grației, mercantilizarea și vulgarizarea în care alunecă lumea.
La finalul peliculei, fetița generațiilor care vin contemplă grădina paradiziacă a casei bunicii și privește cu nostalgie un spațiu luminos, plin de un sens misterios și peren, spațiu despre care știa deja că nu-i mai aparține, că nu se va mai putea hrăni sufletește din el…
Efectul pe care îl are expoziția recentă, „Stări”, a Svetlanei Mihăilescu, este, aș spune, unul opus celui descris mai sus.
Lucrările artistei sunt peisaje sau naturi statice, fructe, obiecte și instrumente casnice, imagini ale variatelor stări de grație pe care le provoacă frumusețea naturală a lumii, atunci când te uiți la ea cu emoția și ochii din acea „oră de vară” descrisă cinematografic de Assayas.
Având deja o strălucitoare carieră de pictor de costume de peste 40 de ani și semnând creația acestora de la „Secvențe” (r. Alexandru Tatos) până la „Filantropica” (r. Nae Caranfil) sau „Balanța” (r. Lucian Pintilie) și „Călătoria lui Gruber” (r. Radu Gabrea) - sunt mai mult de 60 de filme care o au pe generic - artista revine la pictură de câțiva ani și vernisează o a doua expoziție personală la București.
Dovleacul și Râul de mere ies din pânza de pe perete, ca și cum vor să se rostogolească adevărate, optimiste și jucăușe în spațiul fizic. Câtă diferență față de „trandafirul care se scurge” al Ioanei Nemeș, pictat abstract în note închise și comunicând o iremediabilă tristețe existențială. O diferență de generație, dar mai ales una de „stare”.
La Svetlana Mihăilescu, obiectele casnice sau cele decorative sunt locuite de o tensiune magnetică prin vitalitatea pe care o degajă. Simți mirosul fructelor pictate și vezi, imaginezi, de fapt, contextul spațial generos în care ele sunt plasate. Dulapul cu mătura întoarsă care se sprijină de el, polonicul, paharul cu flori sau vasul vânzătorului de apă, combinate cu peisaje de un verde intens sau presărate cu flori colorate, sunt, toate, transfigurate de o privire sensibilă și candidă. Obiectele și peisajele te conduc fără să vrei către o impresie unificatoare și, în același timp, oglindesc un loc deschis, o grădină imaginară a tuturor posibilităților. Grația pare să fie peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să știm să o privim și să ne concentrăm și aliniem cu pulsația ei.
Omul nu e reprezentat. Doar edenul este pe pânză. Unul pe care el, omul, nu îl mai vede în accelerarea vieții moderne.
Lucrările Luminișul lui Figaro, în acrilic, sau Ușa și Tomberoanele, desenate cu creioane colorate, descompun și recompun un univers al stărilor simple, al stărilor organice, născute dintr-o contemplație atentă, smerită, aș îndrăzni să spun, cotidian practicată. Una în care pictorița ascultă obiectele și locurile pentru ca apoi, în loc să traducă în cuvinte sau sunete ce aude, ea traduce în linii și culori. Dar muzicalitatea e tot acolo, închisă în desen.
Pictura Svetlanei Mihăilescu te invită, așadar, să fii atent, să ieși din accelerare, să dai timp universului care te înconjoară să ți se adreseze, ca să poți să îl auzi și să îi înțelegi mesajele vindecătoare.
„Să vezi lucruri e nevoie de timp, așa cum e nevoie de timp ca să construiești prietenii” era mottoul expoziției din primăvara acestui an de la MoMa, dedicată seriilor de picturi pe hârtie ale lui Georgia O’Keeffe. Ca în lucrările lui O’Keeffe, artistă pe care eu o văd ca spirit geamăn cu cel al Svetlanei Mihăilescu, simți că timpul contemplației este esențial. Opera de pe hârtie se petrece înainte de a fi pusă, concret, în imagine. Se întâmplă o transmisie a tensiunii și emoției acumulate în înțelegerea obiectului, a peisajului, în așezarea „stărilor” care dau titlul expoziției. Fiindcă „stări” înseamnă, pentru artistă, și cristalizarea timpului în formă. Natura, deși pare nemișcată, „moartă”, este, de fapt, o izbucnire vie, fluidă, prinsă în capcana tabloului. Este o durată care se așază pe pânză împreună cu emoția acelui moment. Din asta se naște energia care irizează întregul corp al picturilor din expoziția de la Galeria Romană.
Comentând cu obișnuita-i pasiune, cu erudiție și subtilitate picturile artistei, criticul și istoricul de artă Ioana Vlasiu consideră că ele reflectă un „ethos al părăsirii” și că Svetlana Mihăilescu „înregistrează calm progresia ruinei”. Aș spune că este o bună exemplificare a teoriei rolului esențial al privitorului în receptarea artei. Așa ca orice creație adevărată, pictura Svetlanei Mihăilescu naște reacții contradictorii, tensiuni pe care însăși opera sa le conține. Privind tablourile simțim, într-adevăr, o conștiință profundă a imanenței ritmurilor trecerii și renașterii, a fatalității descompunerii, pentru reluarea ciclurilor naturale. Dar pulsația finală determinantă, pentru un privitor ca mine, este una luminoasă, care celebrează.
Pictorița ne convinge că nu e totul pierdut, că frumusețea există și rezistă, că avem mare nevoie de ea, mai ales în timpurile de acum.
Fiind un „late late bloomer” - iertat fie-mi barbarismul - în pictură, lumea colecționarilor și a galeriștilor abia o descoperă. Dar Svetlana Mihăilescu nu pictează pentru asta, ci pentru a ne reaminti, pur și simplu, nouă, tuturor, că „ora verii” e încă mult mai aproape de noi decât credeam. Și pentru că tablourile sale pot să aducă un strop din acest paradis în orice cameră, bibliotecă, dormitor sau birou inundat de trepidația excesivă a muncii corporatiste.
Din fericire și spre surprinderea multora, probabil, frumusețea nu moare. Pictura Svetlanei Mihăilescu este o convingătoare și plenară demonstrație în acest sens.
Așa cum este și o indirectă pledoarie despre capacitatea de a înțelege că singura părăsire adevărată și regretabilă este aceea când ne părăsim pe noi înșine. Reinventându-ne cu atâta pasiune și vigoare artistică, așa cum o face ea, îi învățăm și pe alții, poate, să se regăsească.
„Stări” este deschisă până în 5 ianuarie 2024. //
Vas turcesc, tuș pe carton Râul de mere, acrilic
