Pe aceeași temă
O traducere din limba rusă a lucrării unei tinere cercetătoare cu privire la operațiunile militare ale armatei române pe teritoriul Uniunii Sovietice aduce în atenția istoricilor, dar și publicului din România o perspectivă rusă bazată pe o solidă documentare în Arhiva Centrală a Ministerului rus al Apărării, cât și prin valorificarea temeinică a memorialisticii sovietice și a studiilor istoriografiei ruse. Îndeosebi valorificarea Fondului de Trofee, recent declasificate, în care se regăsesc jurnalele de operațiuni ale unităților militare române care permit o reconstituire „chirurgicală” a acțiunilor acestora pe frontul de est, dar și materialele de arhivă ale Statului Major General al Armatei Roșii, cât și cele referitoare la unitățile sovietice contrapuse, inclusiv fondurile de arhivă ce privesc constituirea și operațiunile diviziei Tudor Vladimirescu. Numai din acest punct de vedere, demersul de a traduce în limba română merită apreciat ca, de altfel, și cercetarea migăloasă a doamnei Maliutina, care se întinde pe 370 de pagini de text. Nu iau în considerare introducerea și concluziile, care trebuie văzute ca părți separate de corpul lucrării și la care ne vom referi ceva mai târziu.
Am apreciat în lectura cărții stilul descriptiv, de reconstituire a acțiunilor de luptă. Acestea din urmă sunt analizate în trei capitole. Capitolul al doilea, referitor la „Intrarea României în războiul împotriva URSS”, care se întinde cronologic până în iunie 1942. Apoi capitolul al treilea, consacrat „Participării trupelor române în bătălia de la Stalingrad”, care acoperă perioada până în ianuarie 1943. În sfârșit, capitolul al patrulea, care tratează „Expulzarea ocupanților români de pe teritoriul URSS” și în care regăsim și aspectele referitoare la ieșirea României din alianța cu Germania și întoarcerea armelor împotriva acesteia.
Observăm că NKVD-ul stăpânea foarte bine informativ situația concentrărilor de trupe germane și românești de pe teritoriul României, transporturile de armament către frontiera româno-sovietică fiind atent monitorizate. Din lectura cărții se desprinde ceea ce și istoriografia română a pus în evidență – prea mici pentru un război atât de mare, lipsa dotării corespunzătoare a armatei române, dar și carențele în privința pregătirii personalului pentru un război modern, recunoscute în mod cât se poate de realist de Antonescu, dar cunoscute și de inamicul sovietic. Autoarea recunoaște că în Est, angajarea militară a României de către Antonescu avea în vedere și „echilibrul forțelor” cu cele ungare, care ar fi contat într-o eventuală reparație a Diktatului de la Viena. De asemenea, se recunoaște în eșecul operațiunilor militare de pe frontul de Est unde au acționat trupele române responsabilitatea în primul rând a comandamentului german, „care a calculat greșit dislocarea forțelor și mijloacelor, erorile de comunicare și comandă a trupelor, subestimarea inamicului”. Trupele românești „au rezistat acolo unde au avut o astfel de ocazie”. Concluzia, recunoscută și de istoriografia românească, este aceea a unui angajament prea costisitor în vieți omenești, o eroare plătită scump de poporul român (475.070 de pierderi de vieți omenești numai în rândul forțelor armate). Referințele la declarațiile sovietice cu privire la lipsa interesului de a schimba ordinea politică și socială în România nu sunt deloc dezvoltate sau comentate în sensul că Moscova a impus cu forța un alt regim care a schimbat durabil destinul națiunii române, iar acest lucru reprezintă totuși o responsabilitate în fața istoriei. De asemenea, acțiunile armatei române împotriva trupelor germane după 23 august 1944 sunt în mod flagrant subevaluate.
Să trecem acum la cele două părți – introducerea și concluziile – pe care le consider că trebuie tratate separat de textul care reflectă cercetarea. Pentru că acestea ne arată o anumită stare de lucruri care încă există în istoriografia rusă. Un istoric adevărat nu este un avocat al țării sale, ci un cercetător obiectiv care face efortul de a-l înțelege și pe celălalt, de a-i înțelege motivațiile. Prezentarea României ca stat rezultat numai din anexări teritoriale, fără niciun fel de tradiții, compromite cercetarea serioasă la care m-am referit mai devreme. Procesul de desăvârșire a unității românești de la 1918 este văzut ca „antecedent” al campaniei din Est. De asemenea, recunoașterea faptului că vecinătatea cu un imperiu expansionist (căci bănuiesc faptul că „moldovenii” dintre Prut și Nistru, la 1812, nu au cerut ei anexarea la Imperiul Țarist, iar această anexare nu a avut legătură cu vreo apropiere etno-lingvistică) poate fi traumatizantă pentru popoarele mici aflate la contactul cu acestea și poate genera un sentiment de insecuritate. Recunoașterea acestui fapt, care este valabil nu numai pentru români, dar poate și pentru finlandezi sau baltici, nu înseamnă nicidecum o lipsă de atașament față de patria căreia îi aparținem. Un bun istoric trebuie să fie și un filosof al istoriei, să privească seren faptele și să înțeleagă anumite legități și permanențe. De exemplu, orice istoric obiectiv înțelege sentimentul de vulnerabilitate pe care Rusia l-a avut întotdeauna ca urmare a lipsei unor frontiere naturale în Vest și, de asemenea, traumatismul reprezentat de pierderile imense suferite în cel de-al Doilea Război Mondial.
În al doilea rând, poate doamna Maliutina ne răspunde la întrebarea unde se încearcă în istoriografia română să se demonstreze „apartenența istorică a teritoriilor de dincolo de Nistru”? De asemenea, o rog să ne explice în ce lucrări din istoriografia română „fascistului Antonescu i se creează imaginea unui erou național”? Îi reamintesc faptul că statul român face eforturi permanente în direcția conștientizării politicilor antisemite ale regimului Antonescu. În al doilea rând, într-un demers științific nu se folosesc adjective și expresii de genul „primele victorii au aburit capetele fasciștilor” și nici exagerări de genul „ei au văzut granițele imperiului românesc cu mult mai departe – la porțile Uralului spre Asia”. În ciuda retoricii exagerate a lui Antonescu, oare este de bun-simț să se considere că o țară cu o populație de 16 milioane de locuitori avea aspirații imperiale?
Un ultim aspect este legat de traducere, care nu a fost revizuită de un nativ român. Astfel, anumite formulări sunt forțate: „dușman atacant”, „munții Matra” în loc de Tatra etc.
Sper ca apariția editorială a cărții doamnei Tatiana Maliutina să dea naștere unui dialog seren și științific între istoricii români și ruși și mai ales la o cunoaștere reciprocă mai bună. //
