Pe aceeași temă
Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals
Când pronunță mama cuvântul „satelit” parcă simt cum îmi smulge inima… am mai simțit asta când mama se ducea la școală și întreba dacă băiatul ei a făcut progrese. Cuvântul „progres” sună atât de fals. Nici cuvântul „satelit” nu sună normal când e rostit de orice mamă… Mama susține că gropile comune și cadavrele individuale pot fi descoperite prin satelit.
Cam așa „se joacă”, literar vorbind, cu cuvintele dramaturgul-poet Matei Vișniec în piesa care stă la baza spectacolului creat de Botond Nagy la Teatrul Național din București, scrisă acum peste douăzeci de ani și nu prea mult revizuită. Pentru că situația care l-a inspirat atunci pe autor, respectiv războiul fratricid din fosta Iugoslavie care a îngrozit Europa, nu e departe, ca realitate și sens, de ceea ce se întâmplă în zilele noastre în Ucraina. Tonul elegiac al piesei-poem, care nu știu să fi fost reprezentată la vremea respectivă (Vișniec a mai produs cel puțin o piesă cu aceeași temă, dar în altă cheie estetică: Despre sexul femeii ca un câmp de luptă), ridică gradul de generalitate al discursului dramatic, de unde și surpriza titlului. Simbolul frontierei, al graniței care separă arbitrar teritorii și vieți omenești, păzită de un cerber nazificat (riguros exact Cosmin Dominde), e des invocat (vezi Casa de pe graniță de Mrozek) când vine vorba de consecințele ambițiilor teritoriale ale unor imperialiști contemporani. Ceea ce e diferit în piesa Cuvântul progres… e contrastul între realitatea războiului și consecințele care contrazic scopul anunțat, prin efectele lui devastatoare. Între povestea părinților, mamă și tată, întorși din refugiu în casa pe jumătate arsă, cărora nu le mai rămâne decât să sape la nesfârșit după oasele fiului lor ucis în război, și aventura grotescă a fiicei traficată sexual prin barurile Europei, se cască hidoasă groapa hazardului, lăcomiei și iresponsabilității la care asistăm neputincioși și în zilele noastre. Din fericire pentru spectacol, tânărul regizor Botond Nagy, împrietenit creator între timp cu autorul, nu adoptă un ton patetic în spectacolul pe care-l realizează cu uneltele unui teatru modern. Spațiul scenic e amenajat de Andreea Săndulescu, neutru, ca un no man᾽s land, dar și loc de expunere personalizată a temelor și ideilor piesei. Pe de o parte, vehemența mesajului antirăzboinic susținută prin tragismul destinului celor doi părinți, roluri interpretate de Maia Morgenstern - imagine răscolitoare, tragică a nefericitei mame - și Marius Bodochi în rolul Tatălui, amestec de tenacitate și ripostă; pe de altă parte, sarcasmul la adresa profitorilor războiului dincolo și dincoace de granița fetișizată. Vecinul, care face afaceri cu oasele visate în delirul lor de cei doi părinți („capitalul sunt oasele noastre”, zice acesta), rol în care impresionează prin cinism Răzvan Oprea, și pletora destrăbălaților care storc bani de pe urma disperării unor ființe nevinovate puse să-și vândă trupul. Granița dintre aceste paliere ale demonstrației e concepută abrupt în spectacol, motiv pentru care după pauză pare că asistăm la altă piesă. Și chiar e așa, pentru că Matei Vișniec e nu doar poetul capabil să șocheze cu metafore ale absurdului precum săpatul gropilor (e un nebun care sapă peste tot), ci și scriitorul lucid, fost jurnalist care s-a confruntat cu realitățile contradictorii ale lumii în care trăim. Curajul cu care pune în dezbatere față în față teme sensibile, controversate, despre nașterea Europei unite și durerile facerii ei după revenirea la matcă a Estului traumatizat de comunism, fie că e vorba de înțelegerea legilor de piață, fie a naționalismului care se consideră ultragiat în multe „capete înfierbântate” (ca să citez un titlu de spectacol care a făcut carieră), e una dintre marile calități ale piesei. Meritul regizorului e de a fi găsit estetica potrivită celor două fețe ale istoriei recente care stau alături doar pentru a întări pledoaria pentru umanism și nevoia de a reveni la rațiune, trecând peste învolburările momentului. Acesta se sprijină pe semne teatrale memorabile, precum incubatoarele cu cenușă care traversează scena, marionetele simbolizând copiii sacrificați, spectacolul licitației rămășițelor pământești ale celor dispăruți, pereții verzui ai acelui imens spital-anticameră a morții pe care îl sugerează spațiul scenic și, nu în ultimul rând, explozia de culoare, costumele excentrice, kitschoase dintr-un Vest marginal, caricaturizat aici la sânge, dar exploatat de propaganda antioccidentală. La emoția pozitivă pe care o transmite spectacolul contribuie interpretarea sensibilă a actorului Lari Giorgescu, în rolul fiului mort, plutind fantomatic într-un ireal halucinant și reușind să impună prezența unei lumi de dincolo unde coexistă generații de sacrificați, între care prietenul Franz (siluetat cu delicatețe și discreție de Florin Călbăjos). De partea cealaltă strălucesc în paiete și momente revuistice Silviu Micescu, Mihai Calotă și se expune plângându-și dureros soarta în cântec Aylin Cadîr, fiica pribeagă care-și pierde până și numele.
Solaris pentru adolescenți
În preajma centenarului scriitorului polonez Stanislaw Lem, sărbătorit nu demult, a revenit în actualitate romanul omonim, SF-ul Solaris, cartea secolului, am putea spune, care la apariția ei în 1961 a răscolit opinia publică de pe întreg globul.
După retipăriri succesive, cu ocazia evenimentului, la 100 de ani de la nașterea scriitorului și 50 de ani de la apariția volumului, în 2021, Teatrul Național Radiofonic, în colaborare cu Institutul Polonez din București, a produs un original spectacol-instalație prezentat la Muzeul Național de Artă într-un parteneriat punctual, selectat fiind și în FNT.
De curând, la Teatrul Excelsior din București a avut loc premiera unui spectacol având la bază o piesă de David Greig intitulată Solaris, inspirată de roman, în regia lui Bobi Pricop. Întreprindere curajoasă, având în vedere dificultatea cărții și antecedentele cinematografice, între care celebrul film realizat de, la fel de celebrul regizor, Andrei Tarkovski. Mulți dintre noi, între care mă număr, au revăzut cu această ocazie filmul acestuia – o capodoperă – și au recitit, de ce nu, cartea, care la apariție, ca și acum, stârnește îngândurări.
Din substanța filozofică a acesteia, din care emană proiecția fantastică fascinantă a acestui Solaris bazată pe gândirea dilematică a unor oameni de știință asupra relației omului cu universalul, piesa, ca și unele dintre adaptările cinematografice mai comerciale, extrage povestea de iubire dintre unul din astronauți, devenit în piesă femeie, și o iubită/iubit, petrecută cândva pe pământ. Întâlnirea cu planeta-ocean Solaris readuce în viața acestuia/acesteia acest episod melodramatic, prin trezirea iubirii de odinioară care determină în final renunțarea cosmonautului la întoarcerea pe pământ în favoarea sentimentelor sale renăscute.
„Nu transformați problemele științifice într-un love story”, ar fi spus Lem supărat pe unele adaptări cinematografice ale romanului său. Ceea ce nu face Tarkovski, dând prioritate în film filozofiei, trăirilor metafizice, imponderabilului nu doar ca fenomen fizic, ci și de conștiință.
Pe scenă, evident n-ar fi fost posibilă redarea acestei viziuni științifico-fantastice, vorbind despre o aventură spațială. Dar ar fi fost, cred, realizabilă o discuție mai aproape de adevărul romanului despre om și limitele umanului și ale cunoașterii, din perspectiva științifică propusă de autor. Prin intermediul celor trei puncte de vedere reprezentate de personajele cărții: sentimentalul Kris Kelvin, psiholog, filozoful- raționalist Sartoriu ( Faustul nostru încă mai caută nemurirea) și scepticul Gilbarian, care se sinucide marcat de experiențele trăite, autorul (Lem) lansează tot atâtea ipoteze de interpretare a întâmplărilor fantastice trăite de locuitorii nacelei în contact cu așa-numiții vizitatori, trimiși ai unei alte lumi, care le răscolesc amintirile. Perspectivă pe care scenaristul o minimizează în piesa montată la Excelsior.
Pasionat de noile tehnologii de care beneficiază până și o scenă modestă ca aceea a teatrului amintit, regizorul Bobi Pricop reconstituie povestea întâlnirilor misterioase de pe Solaris într-un spațiu închis, metalizat, cu accese mecanizate, menit să sugereze mediul aseptic și claustrofob în care se petrece acțiunea (scenografie remarcabilă de Oana Micu). Acțiunea începe cu sosirea pe navă a astronautului Kris Kelvin pentru a participa la noul experiment (bombardarea cu raze X a oceanului-planetar) și continuă cu vizita decisivă a fostei iubite, moartă cândva prin sinucidere. Devenită bărbat, aceasta, în interpretarea jovială a lui Bogdan Nechifor, acaparează scena afișând un comportament mai mult decât lumesc și o recucerește repede pe Kris (psihologul din roman). Camelia Pintilie, actriță cu carismă și potențial dramatic, transmite ceva din frământările personajului în fața acestei provocări neobișnuite, dar scenariul i le restrânge rezumând rolul la câteva scene cu fostul iubit și una-două cu colegii derutați de atitudinea ei. În aparițiile filmate, Florin Piersic jr. ne spune că Gilberian ar fi murit de cancer, ceea ce denaturează profilul acestui personaj care trăise drama cunoașterii. Snow și Sartorius sunt personaje tratate sumar. Sartorius a devenit și el femeie, iar actrița Oana Predescu face efortul să preia din frământările personajului, preluate în parte de la Snow –ideologul rece din roman, redus în piesă la un personaj de contact. Mircea Alexandru Băluță se conformează profilului reducționist creionat de dramaturg. Fără-ndoială, spectaculosul montării lui Bobi Pricop (exceptând prea desele schimbări de decor cu manevre greoaie), în care intervin și proiecțiile video (Les Ateliers nomad), și muzica (Eduard Gabia), va impresiona adolescenții, cărora li se adresează în special acest teatru. Discuția privind relațiile dintre om și tehnologie în epoca dominată de controversele privind inteligența artificială își așteaptă însă, în continuare, argumentele.
Cuvântul progres Foto: Florin Ghioca
* Celelalte au fost: Punk Rock (Excelsior) și Operațiunea „Petarda” (Nottara)
