Pe aceeași temă
1. Cel mai recent roman tradus în limba română al unui seducător (totodată – și unul dintre cei mai cunoscuți în întreaga lume) scriitor italian, Totul va fi perfect (Editura Humanitas Fiction, colecție „Raftul Denisei”), este, în chip evident, o excelentă poveste. Iar Lorenzo Marone – acesta este numele scriitorului italian – se vădește, încă o dată, a fi un mare povestitor. Să spunem așa, pentru început: e o mare poveste despre moarte, viață, iubire, tandrețe, pierdere, regăsire. Să mai spunem și așa: această mare poveste a unui mare povestitor sună foarte bine în limba română, pentru că, nu am niciun dubiu, L. Marone și-a găsit traducătorul, și anume, pe doamna Gabriela Lungu. Domnia sa a tradus la noi și precedentele trei cărți ale lui Marone – ele însele, fiecare în parte și în sumă, argumente puternice că avem de-a face cu un mare povestitor. Iată care sunt titlurile romanelor precedente: Un băiat ca toți ceilalți, Mâine poate am să rămân, Tentația de a fi fericit. Toate trei, la cum e cazul și cu cel mai recent titlu, au apărut la Humanitas Fiction.
2. Din nou evident, la fel ca și la precedentele volume ale lui Marone, romanul de față stă sub tutela unei anume viziuni – despre viață. A unui fel de a înțelege și de a accepta; și, uneori – măcar la final, când lucrurile se așază într-o serie care pare a fi destinală – de a iubi uneori ceea ce ni se întâmplă. Apropo de aceasta – cartea nu se cheamă „Totul e perfect”, ci „Totul va fi perfect”. E în carte declinarea unei formule stoice, dar nu numai. Este mult existențialism, dar nu numai. Sunt în roman – în materia care compune ceea ce am numit viziunea despre viață – rămășițe (numeroase) ale unui creștinism – fără neapărat ca (Dumne)zeul să fie explicit. Ce avem în „Totul va fi perfect” stă, pe undeva, aproape de ceea ce ne spune o faimoasă formulă – „Doamne, dă-mi puterea să schimb ceea ce poate fi schimbat, răbdarea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat și înțelepciunea de-a distinge între cele două.”. O viziune despre care am putea spune că e și o formulă de înțelepciune.
3. „Totul va fi perfect” este o poveste cu note melancolice, dar și cu mult umor presărat de-a lungul secvențelor care o compun, o excelentă carte despre tandrețe – nu am spune nimic exagerat dacă am numi-o chiar așa, o odisee a tandreții. O carte despre tandrețe și despre delicatețe. Pentru că e o carte a căutărilor, o carte a casei și a lui acasă, a pierderii și a regăsirii rădăcinilor. Să adăugăm că sunt multe colțuri în carte, zone de conflict, puncte de tensiune, multe unghiuri ascuțite – dar ele se rotunjesc, fluxul narativ curge în această direcție –, a rotunjirii, a acumulărilor care deschid căi spre înțelegeri de adâncime. Rotunjirea aceasta – inclusiv de ordin stilistic – e făcută de Marone cu multă atenție și, accentuez asupra acestui termen încă o dată, cu delicatețe.
4. Există două cărți faimoase care se cheamă aproximativ la fel: „Consolările filosofiei” (Alain de Botton) și „Consolarea filosofiei” (Boethius). Putem să trimitem, fără nicio teamă, la tema principală a celor două, schimbând ceea ce e de schimbat, în relație cu romanul lui Marone. Pentru că „Totul va fi perfect” e, încă o dată, despre legături, rătăciri, regăsiri, împăcări – și, fiind așa, putem spune că e despre marea noastră putere, despre superputerea oamenilor – care e însăși viața. Orice carte bunasssă sau foarte bună de literatură e despre consolare. Iar aceasta, cea mai recentă a lui Lorenzo Marone în limba română: cu asupra de măsură!
5. Revin puțin la stilul autorului italian și plusez cu această idee, îndărătul căreia se poate lesne citi admirație: „Totul va fi perfect” e (și) cartea unui bijutier. În ce sens? În acesta: L. Marone poate să scrie, dacă vrea, și pe un bob de orez, și pe un bob de rouă. Și pe aerul tremurând al apusului, și pe cel – plin de promisiuni – al răsăritului. Arta sa scriitoricească– una care împrumută ritmuri, cadențe, trucuri de discurs cinematografic – e evidentă și admirabilă.
6. Un prim exemplu, sub forma unui citat: „Am citit că în Olanda există ideea ca defuncții să devină copaci. Practic, se vâră cadavrul în pământ împreună cu niște semințe, iar copacul se hrănește din descompunerea țesuturilor, așa încât peste câtva timp aparținătorii sărmanului dispărut să nu mai trebuiască să mângâie marmura, ci scoarța unui trunchi de copac. Ideea că din moarte se poate naște viață e frumoasă. Și totuși, sincer să fiu, nu mi-ar plăcea. În primul rând, pentru mort, care ar deveni oricum hrană pentru viermi, dar și pentru cine trebuie să meargă apoi în vizită; n-aș avea o senzație prea plăcută atunci când aș mângâia scoarța unui copac gândindu-mă că nu e nobilul fruct dăruit de pământul fertil, ci resturi din rinichiul sau din ficatul unui sărman care s-a descompus sub picioarele mele. De ce să ne odihnim etern într-un loc umed și să nu ne petrecem zilele noastre imateriale amestecându-ne cu vântul și cu nisipul, cu marea și cu zăpada?”
7. Un zoom asupra unui truc stilistic de mare forță ne duce, în progresie, la ideea că aceasta este și o carte a unui „cârlig” genial. A unui, să îi spunem mai pretențios, conector delicios. Este un truc briliant – cu care Lorenzo Marone desface, cu delicatețe și umor, materia acestei povești; desface & leagă cu acest conector. Trucul este folosirea, bine dozată, a întrebării „în ce sens?”. E o invitație la a preciza, care îmbracă hainele unor realități dintre cele mai diverse. „În ce sens?” – este o formulă care face numeroase prize, care pune o lumină în plus pe secvență la care intervine și pe situația/realitatea în raport cu care survine.
8. Roman care „examinează și celebrează legăturile indestructibile dintre părinți și copii și puterea recuperării, prin iubire, a unei fericiri mereu refuzate”, „Totul va fi perfect” este, așadar, și o carte pentru binele din noi, pentru ceea ce e autentic și firesc uman, pentru o și în sensul unei normalități contaminante. E o carte de care te poți îndrăgosti și de care e chiar bine să te îndrăgostești. În ce sens? Și în acest sens (pag. 168): „Ți-ar fi însă de folos să te îndrăgostești din când în când... Ăsta e secretul – să te îndrăgostești mereu și încontinuu. Adolescența pare perioada cea mai lungă a vieții, pur și simplu pentru că e cea în care ne îndrăgostim mai mult. Iar îndrăgostirea dilată timpul, ar trebui să reușim să menținem aceeași constantă toată viața, să ne îndrăgostim de exemplu, în fiecare an, ni s-ar părea că trăim etern”.
9. Să semnalăm și că „Totul va fi perfect” e un roman al bivalențelor reciproce. Al fluxurilor narative care par că merg în direcții diferite, dar care își dau sens reciproc. „Totul va fi perfect” are un mister discret, o ambiguitate bine construită și bine temperată. E aici elegie, e, cum mai spuneam, melancolie – melancolia înțelegerii (ca să câștigi un anume fel de înțelegere, trebuie neapărat să pierzi ceva – iar, uneori, pierderile sunt radicale, pentru că ele se calculează cu moartea), dar e și o carte cu mult umor, o carte tonică. În ce sens? În sensul acesta: e o carte a serenității, din nou – o carte a unei anume și adânci înțelepciuni!
10. Este important cum începe o carte, primele fraze, e important cum se termină o carte, sunt importante ultimele fraze. În acest sens, e dincolo de orice dubiu, Lorenzo Marone este unul dintre marii maeștri ai finalurilor de carte. Toate cele patru cărți de la Humanitas Fiction ale lui Marone se încheie într-un mare fel! Se termină cu o urmă – stilistică și, deopotrivă, filosofică – antologică. Finalurile lui Marone sunt fragmente care înalță textul la un alt nivel, care îi dau o perspectivă nobilă; sunt finaluri ale îmbunătățirii radicale a povestirii, ale ridicării la sens, la un sens superior.
Iată cum sună finalul de la cea mai recentă carte a marelui scriitor italian: „Viața e făcută din clipe de perfecțiune în care lumina e cea potrivită și totul ne apare așa cum trebuie să fie, iar secretul constă nu în a căuta să prelungești acele clipe, să le oprești cu orice preț, căci nimic nu poate fi oprit, ci doar în a te bucura de frumusețe, în a observa. Poate e vorba doar de curajul de a nu opri ceea ce iubim, pe cine iubim, de a lăsa să dispară pământul la orizont, având încredere că la următoarea clipire va exista o nouă mică scânteie care va face, chiar și doar pentru o clipă, ca totul să fie perfect”. //
