Un armean în Gulag

Codrut Constantinesc | 16.12.2014

Pe aceeași temă

„Vitrinele magazinelor alimentare aveau lemne în formă de şunci, salamuri, brânzeturi, toate parcă tăiate, cu hârtii pictate ca să poţi admira straturile de grăsime” (Levon Harutiunian)

 

Experienţa lui Levon Harutiunian în Gu­lagul sovietic a fost foarte lungă, de nu mai puţin de 11 ani, între 1945-1956. Ar­mean, născut la Tiflis (vechiul nume al ca­pitalei Georgiei, Tbilisi) în Imperiul Ţarist, la 14 au­gust 1913, tatăl său pro­ve­nind dintr-o familie ar­mea­nă din Erzerum, din Im­periul Otoman, dar im­pli­cat în mişcarea naţionalistă armeană, asistând la ocu­pa­rea Georgiei de către tru­pele bolşevice, Levon Haru­tiunian şi familia sa au fu­git dintr-o Rusie cuprinsă de războiul civil. Mai întâi, tatăl său a ajuns la Constantinopol şi, la scurt timp, a reuşit să-şi aducă şi familia. Levon îşi aduce aminte abundenţa culinară din ca­pitala turcă, fapt care a frapat un copil ca­re fugea de raiul bolşevic în plină cons­tituire. Tatăl său a preferat să ia vaporul până la Galaţi şi apoi trenul până la Bu­cureşti, probabil pentru că țara noastră găz­duia deja o comunitate armeană impor­tantă, dar şi pentru că România i s-a pă­rut o oază de linişte într-un ocean de in­stabilitate şi războaie civile care au marcat regiunea după sfârşitul primului război mon­dial. Levon Harutiunian şi-a făcut stu­diile liceale la Colegiul Armean Moorat Ra­phael din Veneţia, ulterior revenind în România, fiind implicat în mişcarea na­ţionalistă armeană într-o măsură greu de stabilit cu certitudine din textul cărţii sale me­morialistice Siberia dus-întors. De aceea, ocupaţia sovietică a României după 23 august 1944 a reprezentat un punct de cotitură (şi) în viaţa lui, atât pentru că era un element potenţial duşmănos la adresa noii orânduiri comuniste, cât şi pentru că se născuse în fostul Imperiu Rus.

 

URSS a urmărit peste tot unde şi-a impus după 1945 cruda stă­pânire acele categorii de oa­meni care reuşiseră să-i scape în­tr-un anumit moment sau altul, de regulă în timpul Războiului Civil (1918-1921). Acei oameni erau vinovaţi de lipsă de loialitate faţă de raiul sovietic, fapt care nu li se putea ierta. La 28 de­cembrie 1944, deja a avut loc un prim val de arestări în cadrul comunităţii armene (să notăm că la Bucureşti nici măcar nu era instalat guvernul comunist, ci cel al ge­neralului Rădescu, dar este evident că sovieticii deja făceau cam orice doreau). Levon Harutiunian descrie destul de bine atmosfera care domnea în România ocu­pată. „Rusul punea imediat mâna pe re­volver. Peste tot domnea nesiguranţa. Dis­păreau oamenii ca şi cum i-ar fi în­ghiţit pământul.” Din mărturia sa, este des­tul de neclar de ce a fost arestat. Sigur este că a fost turnat de un informator so­vietic din rândul comunităţii armene din Bucureşti.

 

Transportat până la Chişinău, ajunge prin Odesa la Moscova într-un celebru vagon Sto­lopîn, primind hrana standard: pâine şi hamsii sărate. Apă, doar din când în când. La Moscova a cunoscut toate cele trei mari închisori, cea de la Lefortovo, Lu­blianka, care era şi sediul CEKA-NKVD-KGB (şi, acum, FSB), şi Butirka, unde a fost băgat într-o celulă plină cu o „faună” foarte diversă, capturată de sovietici din toată Europa ocupată de ei (polonezi, ger­mani, români, unguri etc.). Aici are un prim contact dur cu cei de drept comun, unul dintre delincvenţi jucându-i la cărţi paltonul, pe care autorul l-a cedat fără să clipească. Iniţial a fost condamnat la cinci ani, un termen foarte mic în condiţiile sistemului re­presiv sovietic (deţinuţii râ­deau de el, spunând că îl poţi face doar când te duci să urinezi), dar în Gulag avea să i se prelungească pe­deapsa cu alţi 10 ani, pen­tru colportare de zvo­nuri antisovietice, fiind în­cadrat într-unul din pa­ra­grafele celebrului Articol 58 din Codul Penal sovietic. Măcar a avut norocul să fie alocat unui lagăr din Siberia Centrală, de lângă Novosibirsk, şi nu celor de exterminare din nord, precum Vor­kuta, Norilsk sau din Extremul Orient rus, regiunea Kolîma.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1291/carte_codrut.jpg

LEVON HARUTIUNIAN - Siberia dus-întors
Meteor Publishing, Bucureşti, 2014

 

 

SibLag era o concentrare de lagăre care ofereau forţă de muncă sclavagistă unui număr de obiective industriale. Levon Haru­tiunian a ajuns să lucreze într-o fa­brică de cărămizi, într-o uzină dintr-o suburbie a Novosibirskului unde, nere­u­şind să îndeplinească norma, i se taie din raţia de mâncare. Şi-a dat seama că numai înşelând putea să o atingă (şi că toţi fă­ceau acelaşi lucru). Asistă la o tentativă de evadare (şase deţinuţi au preluat un ca­mion şi au încercat să forţeze gardul care înconjura uzina, fiind însă împuşcaţi, nu înainte de a fi bătuţi cu bestialitate). Aici asistă la un mare eveniment de genul ce­lor pe care le-am descris în cartea Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS între control şi propagandă. „Urmau să fie alegeri în Statele Unite şi un candidat la pre­şe­din­ţie venise, nu ştiu de ce, la Novosibirsk şi avea în program să viziteze uzina. Ni s-au dat trei zile libere, fiind înlocuiţi cu nişte indivizi bine îmbrăcaţi, vorbind fluent engleză, ca să stârnească gelozia americanului. După vizită, acesta a ajuns fără îndoială la concluzia că nu trebuie să precupeţească niciun efort pen­tru a ridica standardul de viaţă ame­rican la nivelul celui din Novosibirsk. Fusese dus omul şi într-o prăvălie cu ali­mente. Pe lângă cumpărătorii simulanţi venise şi unul adevărat, care a cerut în cantităţi oarecare zahăr, făină, unt şi brânză, făcând apoi marfa dispărută fă­ră urmă, ca să fie judecat pentru sabotaj economic şi trimis în lagăr pentru zece ani.” Acest candidat este posibil să fi fost chiar Henry Wallace (1888-1965), fostul vicepreşedinte al lui Roosevelt, care a can­didat din partea Partidului Progresist la alegerile prezidenţiale din 1948, fiind un cunoscut admirator al sistemului so­vietic.

 

Cum regula Gulagului era ca de­ţinuţii să nu-şi ispăşească toată pedeapsa în acelaşi lagăr, ci să fie transferaţi din când în când (tocmai pentru a nu se în­ră­dă­cina şi pentru a nu le veni idei de eva­dare), şi Levon Harutiunian a fost trans­ferat într-un lagăr forestier din regiunea Krasnoiarsk. La fel precum toţi cei care şi-au scris memoriile despre Gulag, in­di­ferent de talentul literar, şi Levon Haru­tiunian îşi împănează mărturia cu diverse experienţe ale colegilor de suferinţă.

 

La Zavodovka, Harutiunian a reuşit să se descurce să nu fie trimis la muncile grele, fiind ajutat şi de comunitatea armeană din lagăr. De altfel, lagărele aveau nevoie şi de personal calificat pentru contabilitate, spi­tal, dispensare etc. După moartea lui Sta­lin a primit chiar o ofertă din partea au­torităţilor sovietice să rămână în RSS Ar­meană. Un prieten armean îl sfătuiește viguros: „De ce, ca să fii un puşcăriaş în plus? Du-te cât mai departe şi deschide ochii lumii cât poţi, să vadă raiul în care trăim”. Chiar dacă Stalin a murit în mar­tie 1953, sistemul represiv sovietic nu şi-a deschis porţile a doua zi, unul dintre mo­tive fiind tocmai că erau prea mulţi de­ţi­nuţi care, odată eliberaţi, ar fi destabilizat întregul eşafodaj sovietic. Abia în 1956 Levon Harutiunian a reuşit să părăsească URSS, nu înainte de a mai vedea câteva oraşe sovietice unde se aflau lagărele de tranzit, adunând câteva impresii plastice despre realitatea sovietică. La Sverdlovsk (de­numirea sovetică a oraşului Ekate­rin­burg), „primul lucru care ne-a sărit în ochi a fost că mai toate femeile purtau băşti de o singură culoare - verde -, de unde unul dintre noi a dedus că miş­ca­rea legionară avea mulţi adepţi în Uni­unea Sovietică. Vitrinele magazinelor ali­mentare aveau lemne în formă de şunci, salamuri, brânzeturi, toate parcă tăiate, cu hârtii pictate ca să poţi admira stra­turile de grăsime. Probabil că se proceda astfel pentru a nu se altera originalele la soare, deşi, la drept vorbind, nici nu avea ce să se altereze, prăvăliile fiind pli­ne de cutii de muştar praf şi pachete de ţigări”. Ajunge şi în Kazanul Evghenei Guinz­burg: „De vizitat în acel oraş erau universitatea, unde fusese student Lenin, şi moscheea. În primul loc nu era mare lucru de văzut. La intrare, într-o mică sa­lă, era statuia lui Lenin, făcută din ghips, care nu se putea numi o capo­do­peră. Studentele se uitau curioase la noi, ca şi cum eram picaţi din lună. Ne-am îndreptat spre moschee (...) Am ajuns la timp înapoi la locul de întâlnire, unde un bătrân, probabil cekist pensionat, ne-a povăţuit să fim cu minţile în cap şi să iubim ţara sovietelor şi comunismul”.

 

Harutiunian a întâlnit mulţi ro­mâni care erau repatriaţi după mulţi ani în Gulag (profesori, mi­litari, preoți, oameni po­li­tici). Din Kazan a fost dus în lagărul de tranzit de la Potma, în 1956, iar apoi la Moscova, în fosta datcha unde fu­sese găzduit învinsul de la Stalingrad, ma­reşalul Paulus, unde condiţiile erau in­com­parabil mai bune. În trenul către ţară, gaz­dele, generoase, după ce-i furaseră 11 ani din viaţă, îi oferă o masă copioasă, cu vin georgian, iar ofiţerul MVD îi sfătuieşte prie­teneşte să dea uitării anii petrecuţi în lipsuri şi greutăţi şi să privească viaţa înainte. La Ungheni, grupul român a fost pre­dat autorităţilor RPR (grăniceri şi se­curişti), împreună cu dosarele individuale, iar apoi a fost condus la sediul Securităţii din Iaşi, unde a fost împărţit în două, cei liberi şi cei care continuau să prezinte in­teres pentru organele represive. Ajungând în Gara de Nord, „îmbrăcămintea noas­tră, ghetele specifice de lagăr au atras atenţia lumii. Oamenii cumpărau toţi co­vrigii negustorilor ambulanţi şi ni-i adu­c­eau nouă”. Ulterior, Securitatea l-a che­mat şi pe el pentru a-l înregistra în baza de date. Supravegheat în continuare de Se­curitate, care i-a propus să devină in­for­matorul ei în comunitatea armeană şi do­rind să trăiască în libertate, a depus do­cu­mentele de emigrare, reuşind să plece ini­ţial către Beirut, pentru ca imediat să emi­greze definitiv în Statele Unite.

 

Fără a fi o mărturie de prim rang a litera­turii concentraţionare, lunga experienţă în Gulag a lui Levon Harutiunian merită ci­tită. „Era absurd să cauţi explicaţii lo­gice în acest imens imperiu.”

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22