Pe aceeași temă
În buna tradiție a colaborării cu Teatrul Național din București, Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Chișinău s-a aflat, la sfârșitul lunii ianuarie, în turneu la București cu două spectacole. Unul dintre ele intitulat Carnavalul, un redutabil Caragiale, redeschide discuția despre viabilitatea și perenitatea autorului clasic pe care îl redescoperim nou și actual cu fiecare montare. Cum aceasta despre care vorbim nu e una oarecare, revelațiile sunt cu atât mai acute. Mai întâi pentru că, sub direcția de scenă a regizorului Alexa Visarion, cunoscut exeget al operei dramaturgului național, provocarea e de la început subînțeleasă. Apoi, pentru că trupa răspunde corespunzător și se angajează cu convingere pentru a demonstra teza regizorului. Teza nu e nouă, pentru că aici, ca și alte ori, cunoscutul regizor se arată preocupat de sensul tragi-comic al râsului lui Caragiale.
El, precum și alți autori de spectacole sau ecranizări, care, de la Lucian Pintilie la Liviu Ciulei și până la noile generații de creatori ai scenei, se preocupă să demonstreze acest adevăr încununat în diverse analize și cu perspectiva absurdului prin care putem vedea în Eugène Ionesco, de pildă, un demn descendent al dramaturgului nostru clasic. Ceea ce rămâne de analizat în prezenta abordare e cadrul de referință la care apelează regizorul pentru a susține un concept estetic, celebrul râsuʼ-plânsuʼ, atât de extins în percepția românească. Nu doar literaro-teatrală. (Râsu-Plânsu e Nimicuʼ/ E tripticu ̓- șiretlicu ̓- Vieții triste de paiață/ Rezistăm - sau facem față?!- apud Alexa Visarion.) Cum nucleul spectacolului de la Chișinău e farsa D-ale Carnavalului, automat intră în discuție o altă temă celebră, aceea a vieții văzute ca un joc de măști, sub care cine are răbdare și acuitate poate descoperi tristele adevăruri asupra cărora ne atrage atenția cel care „simțea enorm și vedea monstruos“, Caragiale însuși.
Cu bine-cunoscuta-i abilitate în structurarea și restructurarea materialul dramatic, Alexa Visarion îmbracă legendarul carnaval de mahala unde se petrece cazul de trădare în amor din comedia lui Caragiale în multe și felurite învelișuri metafizice deduse din momente și schițe, precum Moșii, 1 aprilie, dar mai ales nuvelele Grand Hotel Victoria Română (de unde provine citatul de mai sus) și Inspecțiune, texte care-i sugerează contextul social și ideologic în care se petrece acțiunea: o Românie pauperă, needucată, un popor cu mentalități balcanice de clevetitori pe la birturile unde se întâlnesc personajele lui Nenea Iancu ca să filozofeze pășunist, să-și povestească necazurile și să le mai ia peste picior, cu o zeflemea nepăsătoare la o halbă de bere. Superficialitatea îndelung blamată nu e conștientizată decât la unii, căci, vorba lui Caragiale: „Totdeauna imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, care nu văd cu gândul decât până la vârful nasului și văd cât le trebuie“ (din caietul-program alcătuit cu acribie profesională de Larisa Turea).
Ca să poată să-i îndemne pe concetățenii săi la o privire în profunzime, regizorul, de mână cu Caragiale, mobilizează actorii încă de la început într-un discurs paralel, contrapunctic carnavalului în chestie, rostind replici semnificative din prozele amintite, toate sub semnul enigmaticei concluzii a funcționarului din Inspecțiune, care se spânzură în final, greu explicabil. Replica finală din această nuvelă: „De ce nene Anghelache?“ cade ca o ghilotină înaintea finalului propriu-zis al spectacolului, care începe și se termină îngândurat. O ștangă coborâtă de la pod folosește de sprijin actorilor, care se aliniază în spatele ei în fața spectatorilor, cercetându-i cu privirea. De ce-ul se întinde astfel fantomatic și premonitor asupra destinului general al celor care, trăind sub semnul incertitudinii și al unei fatalități asumate, se ascund după replici de genul „Asta e! Ăsta-i românul, asta e România!“, pe care le auzim și azi la colț de stradă când e vorba de luat atitudine.
În interiorul spectacolului acesta polifonic, comedia de bază, D-ale carnavalului, își cere însă drepturile. Se râde sănătos și, spre surprinderea noastră, acțiunea încă produce surpriză, semn că dramaturgul nu e chiar atât de... fumat pe cât cred unii. Cu o distribuție bine alcătuită, personajele prind contur între sentimental și caricatură, cu foarte multă măsură în această privință, fără excese de grotesc în caracterizarea acestora sau burlesc în construirea gagurilor. Se joacă realist, frizeria e frizerie, balul e bal, așa cum ne-am obișnuit să-l vedem în viziunea regizorilor moderni, cu toaletele la vedere. În actul trei, însă, al întoarcerii acasă la Nae Girimea, după carnavalul cu peripeții, decorul dispare, hăul scenei rămâne pustiu, un fel de no man ̓s land, în care personajele devin un fel de spectre proiectate în infinitul existențial despre care Caragiale zicea filozofând: „Sufletul omului este o infimă oglindă sferică cu conștiința absurdului adâncimii proprii“. Apreciem aici faptul că Alexa Visarion nu s-a limitat la o satiră locală, privind în zare, precum autorul, pentru cine are ochi să vadă, „La infinitul mare și înlăuntru d-a-ndăratelea infinitul mic“.
Interpreții personajelor antologice depășesc handicapul notorietății literare și al galeriei de interpreți celebri care poate funcționa uneori ca o frână și, ascultându-și talentul, compun portrete ce se rețin. Ana Tkacenko e Mița. Energică, voluptuoasă, asumându-și fără ostentație prostia și mitocănia republicanei care sare la bătaie să-și apere confortul sentimental, dar știe să nu producă o antipatie exagerată. În general vorbind, mahalaua din spectacolul lui Alexa Visarion nu are stridențe grotești, e mai degrabă de compătimit, populată fiind cu personaje descinse parcă din maidanele lui G.M. Zamfirescu. Așa încât Crăcănel, amantul păgubos, e un plângăcios neajutorat, pe care Petru Hadârcă îl înzestrează cu mult farmec personal. Iancu Pampon, în interpretarea lui Ion Mocanu, are profilul clasic robust fizic, dar are în plus un fel de lene levantină, chiar când e vorba de a-și exercita forța. Anatol Durbală, în rolul Nae Girimea își speculează statura mai joasă, cocoșindu-se cu efect, în timp ce Ghenadie Gâlcă e un savuros Catindat, firav și eteric. Costumat în Pierrot, el poartă cu grație și haz simbolul carnavalului și al commediei dellʼarte, atacând din poignée. Poantele celebre privind scosul măselei de către spițer și al vitrioului dovedit cerneală viole(n)tă. Iurie Focșa face din Iordache mai mult decât o calfă, adică un personaj indispensabil în jocul intrigilor, făcându-se remarcat de la intrarea în scenă, iar Olesea Sfeclă/Cornelia Maros Suveică, în rolul Didinei Mazu, participă exact cât a spus autorul că trebuie la imaginea carnavalului. La balul unde până la urmă măștile cad apare și cuplul Zița-Chiriac (Angela Ciobanu-Dan Melnic), din O noapte furtunoasă, jucând în forță scena de gelozie și completând astfel imaginea derizoriului lumii de referință. Imaginea acestei lumi mizere pe care o demască satira, nefiind însă atroce, e când de râs, când de plâns, iar tonul amenințător al personajului inventat ca să poarte explicit acest mesaj, interpretat cu determinare de Ecaterina Mardare, nu are prea multe șanse de a ne înfricoșa.
Cred că, dacă s-ar fi jucat comedia ca atare, în distribuția mai sus apreciată, D-ale carnavalului ar fi fost un mare succes de casă la Chișinău. Alexa Visarion a vrut însă mai mult decât atât și a reușit, contextualizând bogat pentru a da relevanță națională unui subiect aparent bulevardier.
Avem într-adevăr datoria de a-l valorifica cât mai înalt pe marele Caragiale, chiar dacă nu ne place deloc ștampila pe care a pus-o românului verde.
