Butoiul şi cercurile

Efortul de rescriere şi reinterpretare a istoriei, mai ales în zonele contaminate de propaganda istorică a regimurilor comuniste, este departe de a-şi fi secat (re)sursele.

Mark Solonin pare a fi un istoric rus cu mult nerv şi tupeu, pe măsură ce efortul său istoriografic merge în direcţia dă­râ­mării miturilor construite cu multă migală de istoricii-propagandişti sovietici de-a lun­gul unor bune decenii (după 1945 până prin anii 1980). Efortul acestora din urmă – ştim bine cum istoricii în timpul re­gimurilor comuniste nu scriu de capul lor şi au nevoie să le fie trasate direcţii clare de cercetare – s-a concentrat asupra gă­sirii unor justificări plauzibile pentru de­zastrul militar suferit de Armata Roşie în vara anului 1941. Mark Solonin a publicat volumele Pe aerodromurile ce par ador­mi­te (2006), 25 iunie: inconştienţă sau agresiune? (2007) sau Istoria falsă a Ma­relui Război (2008). Nu am fi crezut că în Rusia lui Putin, care pune atât de mult ac­centul pe amalgamarea tradiţiilor im­pe­riale (indiferent dacă sunt sovietice sau ţariste, peu importe, atât timp cât îl le­gi­timează pe Putin), a subzistat o astfel de libertate de expresie care atacă în plin toc­mai sistemul de mistificare care stă la baza unor astfel de regimuri autoritar-im­pe­riale.

Volumul publicat recent la Edi­tura Po­li­rom – Butoiul şi cer­curile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pen­tru Apărarea Patriei – re­pre­zintă o ra­dio­grafie necruţătoare a eşe­cu­rilor devastatoare pe care le-a suferit Ar­mata Roşie şi, în general, întreaga so­cietate sovietică, în urma atacului prin sur­prindere asupra Germaniei naziste. O întreagă istoriografie se leagă de însuşi acest cuvânt: surprindere (dacă a fost în­tr-adevăr luată prin surprindere URSS sau nu)¹.

În concepţia lui Solonin, „spre sfârşitul anilor’50 s-a cristalizat acea versiunea finală“ a felului cum s-au desfăşurat eve­nimentele în acele prime luni de război. Versiunea standard se axa în jurul ur­mătoarelor enunţuri propagandistice, re­luate până la paroxism: „În primul rând, noi suntem oameni paşnici, nu ne-am pre­gătit de război, guvernul nostru a mi­litat pentru pace în întreaga lume şi s-a străduit să nu implice URSS în război; în al doilea rând, istoria ne-a acordat prea puţină vreme motiv pentru care noi n-am apucat să facem nimic (tancuri, tu­nuri, avioane, nici măcar destule puşti), iar armata noastră a intrat în război aproape dezarmată; în al treilea rând, Stalin nu a permis ca armata să fie în mod special pregătită pentru război şi de aceea bombele germane au căzut pe ae­rodromurile sovietice care dormeau li­niştite“. Istoricul rus demantelează în lu­crarea sa toate cele trei mituri justificative debitate până la saţietate de aparatul pro­pagandistic stalinist.

„Nebunia lui Hitler a constat până la ur­mă în credinţa că printr-un atac pre­ventiv ar fi putut nimici Armata Roşie, care nu era deloc demobilizată şi nici lipsită de imense rezerve de muniţii, com­bustibil şi armament foarte performant, având următoarele efective în iunie 1941 (!): 198 de divizii de infanterie, 13 de cavalerie, 61 de divizii de tancuri şi 31 motorizate, 16 brigăzi aeropurtate şi 10 brigăzi antitanc.“ Se pare însă că această impresionantă armată comunistă, masată în jurul, lângă şi în Polonia (ocupată de sovietici la 17 septembrie 1939), oricum ar fi atacat dispozitivul german din aceeaşi Polonie (în direcţia Cracovia, încercuind trupele germane aflate la graniţa comună), în ciuda lunii de miere a celor două puteri totalitare. De altfel, amplasarea geografică a corpurilor mecanizate ale Armatei Roşii dovedeşte din plin ambiţiile ofensive ale lui Stalin, şocul său din primele zile le­gându-se, o ipoteză personală, mai de­gra­bă de surpriza că Hitler i-a luat-o înainte, el, care întotdeauna fusese primul şi fu­sese obişnuit să-şi ia prin surprindere ad­versarii politici, să-i manipuleze, dezbine pentru ca în final să-i distrugă (anihileze fizic, nu doar la figurat!).

Noutatea absolută pe care ne-a adus-o analiza istoricului rus constă în faptul că dotarea cu armament a Armatei Roşii era mult superioară pe anumite ca­tegorii de armament esenţiale faţă de ceea ce avea Wehrmachtul în iunie 1941 (şi nu în august 1944). Anexa nr. 2, intitulată Structura şi armamentul trupelor de tan­curi ale Wehrmachtului şi ale Armatei Roşii care au luat parte la operaţiunile militare din perioada 22 iunie-10 iulie 1941 o dovedeşte fără putinţă de tăgadă. Grupul de armate Nord al Wehrmachtului avea 602 tancuri, în timp ce Frontul de Nord-Vest al Armtei Roşii, 2.188. Grupul de armate Centru al germanilor deţinea 1.936 de tancuri (fiind principala direcţie de atac a ofensivei germane, către Smo­lensk-Moscova), dar Frontul de Vest al sovieticilor era dotat cu 4.365 de tancuri. Acolo unde au acţionat şi armatele române (Armata 3 şi Armata 4), în cadrul Gru­pului de armate Sud, disproporţia era fa­buloasă: germanii şi românii aveau doar 728 de tancuri (multe dintre ele ce­ho­slovace şi franceze, complet depăşite), în timp ce sovieticii aliniau 5.826. E drept, aceasta ar fi fost direcţia de atac a blin­datelor sovietice din sud către Polonia „ger­mană“.

Solonin precizează de nenumărate ori (analizând foarte tehnic, fapt ce poate deveni cam plictisitor pentru cineva neiniţiat în istoria militară a celui de al doilea răz­boi mondial, recurgând la comparaţii de bun-simţ, explicaţii care pot fi regăsite în paginile cărţii şi pe care nu are sens să le reproducem aici) că în mare măsură tan­curile şi artileria sovietice erau superioare ca parametri tehnici armamentului similar al germanilor. Înainte de a citi acest volum aveam impresia că celebrul tanc sovietic T-34 a apărut pe Frontul de Est undeva prin anul 1943, schimbând cumva balanţa în favoarea armatelor sovietice. Nici vorbă! Sovieticii aveau încă din 1940 sute de astfel de vehicule performante (pro­­babil cel mai bun tanc în acele mo­mente, dacă nu din întregul război - aceste tancuri i-au strivit pe bunicii şi stră­bunicii noştri la Cotul Donului!) care, în 1941, pur şi simplu, nu puteau fi distruse nici de tunurile amplasate în tancurile ger­mane, dar nici măcar de tu­nurile antitanc germane. Ce să mai spu­nem de colosul tanc sovietic KV, care cân­tărea 60 de tone şi era indestructibil. Tre­buie notat faptul că ambele tancuri so­vietice (T-34 şi KV), prin piesa de artilerie cu care erau dotate şi care avea un calibru mare, reuşeau să ne­utralizeze în luptă directă orice tanc german. Istoricul militar rus a şi răscolit în consemnările diviziilor de tancuri so­vietice din iunie-iulie 1941 (fiecare divizie, regiment, batalion al unei armate normale deţine o adevărată biro­craţie care con­semnează cu sfinţenie fie­care metru par­curs, fiecare ordin, toate pierderile etc.) şi a descoperit câteva lupte izolate între tan­curile sovietice şi cele ger­mane în care
T-34 şi KV au făcut prăpăd în rândul ce­lebrelor panzere germane, al căror blindaj nu rezista deloc salvelor sovietice.

În aceste condiţii, se întreabă autorul, cum a fost posibil dezastrul militar din va­ra anului 1941? Răspunsul este destul de simplu: factorul uman a cedat, iar struc­tura artificială a forţelor armate ale patriei muncitorilor şi ţăranilor nu a făcut faţă. Grasului butoi i-au plesnit cercurile! „La începutul războiului sovieto-german, pe câmpul de luptă nu s-au întâlnit două ar­mate, ci forţele Germaniei fasciste, func­ţionând cu precizia unui ceasornic, pe de o parte, şi o gloată înarmată, aproape de nestăpânit, pe de alta. Rezultatul în­fruntării dintre o armată şi o gloată nu putea fi altul. Nici măcar o cantitate uri­aşă de armament de primă clasă nu-i va permite unei gloate să învingă o ar­ma­tă“, punctează istoricul rus cu multă exac­titate, rezumându-şi întreaga carte. În pri­mul rând, panica s-a instaurat foarte ra­pid în rândul trupelor sovietice de pe gra­niţe. Pe 17 iulie 1941, şeful direcţiei de pro­pagandă politică a Frontului de Sud-Vest, Mihailov, raporta: „În unităţile frontului au fost multe cazuri de fugă în panică de pe câmpul de luptă a unor soldaţi, gru­puri, subunităţi. Deosebit de mare este numărul dezertorilor. Numai în Corpul 6 Puşcaşi, în primele 10 zile de război, au fost reţinuţi şi retrimişi pe front 5.000 de dezertori“. „În ceea ce priveşte de­zertarea propriu-zisă din unităţile mi­li­tare de la începutul războiului până în iunie 1944, organele NKVD au arestat 1.210.000 de dezertori (cât toată Armata Română!! – n.m.). Nu trebuie să uităm nici faptul că această cifră uriaşă nu reflectă numărul total al dezertorilor, ci doar numărul celor pe care, în contexul haosului retragerii, au reuşit să-i ares­te­ze! Evident, nu i-au arestat pe toţi.“ „Tri­bunalele militare sovietice au condamnat pe întreaga durată a războiului nu mai puţin de 994.000 militari sovietici, din care 157.593 au fost împuşcaţi. Zece di­vizii!“ Evident, atunci când ai material uman din belşug, nu te mai uiţi la astfel de detalii! Împuşti! Solonin ne oferă şi cifra execuţiilor din Wehrmacht de-a lun­gul a 3 ani de război, e drept, anii vic­toriilor (1939-’42): 2.271. În timp ce, în 1941, Armata Roşie executa 92 de oameni pe zi, germanii împuşcau doar 2 de­zer­tori!

Un alt mit pe care-l spulberă Mark Solonin este cel al ra­por­tului dintre colaboraţioniştii pro­germani şi trupele de gherilă din Bielorusia, Ucraina. La ju­mătatea lunii iulie 1944, nu mai puţin de 800.000 de colaboraţionişti slavi (ruşi, ucrai­neni, bieloruşi) slujeau Germania (ce­lebrii Hiwi), în timp ce rezistenţa anti­fascistă a fost în primele luni inexistentă, iar ulterior fiind coagulată în jurul foştilor colaboratori ai organelor de securitate din zonele ocupate (NKVD-işti, cadre locale de partid), care nu au stârnit deloc en­tuziasmul unei populaţii pe care, de altfel, o asasinaseră şi terorizaseră cu doar câ­te­va luni înainte. Abia în 1944 mişcarea de gherilă a luat amploare, pe fondul unei con­traofensive sovietice devastatoare.

Comandamentele armatelor, di­vi­ziilor şi chiar Înaltul Co­man­da­ment al Armatei Roşii şi-au do­vedit întregul lor nepro­fe­sio­na­lism, comunicarea între di­ver­sele lanţuri ale eşaloanelor fiind de­fec­tuoasă, chiar dacă, aşa cum o arată So­lo­nin, sovieticii nu duceau deloc lipsă de mijloace moderne de comunicaţie (staţii de emisie-recepţie de mare putere etc.). Explicaţia istoriografică oficială a acestei stări de fapt rezidă în epurarea corpului de comandă al Armatei Roşii în timpul Ma­rii Terori din 1937-’38, argument standard pe care Solonin îl respinge. În doar 2 ani, 1938-’39, Armata Roşie a primit 158.000 de comandanţi activişti politici şi alţi spe­cialişti militari, în timp ce, în perioada 1937-’38, au fost arestaţi undeva în jurul cifrei de 10.000 de comandanţi şi activişti politici, fiind executaţi aproape 2.000. Nici calitatea celor care au murit în timpul Marii Terori nu ar fi fost chiar deosebită, căci vechea conducere care contribuise la câştigarea războiului civil se caracteriza mai degrabă prin lipsa unei înalte instruiri specifice. Nişte semianalfabeţi au fost în­locuiţi cu alţii, căci „angajarea de per­so­nal semianalfabet, dar cu origini sociale sănătoase a constituit baza politicii de cadre din anii ‘20, ‘30 şi ‘40“. În plus, chiar şi relaţiile dintre diversele eşaloane nu erau grozave, diverşi generali în poziţii de comandă ajungând să-i înjure pe ge­neralii mai mici în grad şi aproape să se ia la bătaie între ei.² Au mai existat şi alte motive ale dezastrului, de mai mică în­semnătate, însă importante, precum re­be­liunile populaţiilor din teritoriile ocupate samavolnic de URSS în perioada 1939-’40 (Ţările Baltice, vestul Poloniei), care au avut de suferit represiunea stalinistă, sau interzicerea trimiterii în interiorul URSS a familiilor cadrelor de comandă (care lo­cuiau în apropierea comandamentelor mi­litare), astfel încât prima grijă a acestor înalţi ofiţeri a fost mai degrabă să-şi în­carce calabalâcul (multă pradă, e drept) şi familiile în camioane şi autovehicule decât să organizeze apărarea (din acest motiv este impresionant numărul GAZ-urilor şi camioanelor care au scăpat în primele zile, doar în ele a gonit o bună parte din Armata Roşie spre Est, spre deosebire de cel al tancurilor, tunurilor, tanchetelor, tu­nurilor autopropulsate, multe dintre ele pur şi simplu abandonate în şanţuri şi pe câmpuri etc.)

În mod paradoxal, dar explicabil, de sa­cri­ficiul a douăzeci de milioane de cetăţeni sovietici care au contribuit de o manieră fundamentală la înfrângerea Germaniei na­ziste (şi credem că niciun român nu ar trebui să fie deranjat de această afirmaţie, ceea ce reproşăm Uniunii Sovietice este anul 1940 şi ceea ce a urmat după 1945) a profitat mai ales Stalin, care a ajuns la apo­geul puterii sale. „Politicianul falit şi la­şul demn de dispreţ, care nu a avut nici măcar curajul să se adreseze poporului în primele zile ale războiului pentru a-i explica cele întâmplate, a fost declarat creatorul şi organizatorul Marii Vic­to­rii.“ Care creator-generalissim a fost doar o singură dată în apropierea frontului, de-a lungul întregului război! Ştim bine, Stalin nu era lipsit de simţul prevederii şi autoprezervării.

Cartea scrisă de Mark Solonin în­tr-un stil incitant, chiar dacă în multe locuri abundă cu in­for­maţii extrem de tehnice care ne­cesită o expertiză militară clară (însă, după cum bine o ştim, în secolul al XX-lea performanţele tehnicii de luptă au constituit argumente extrem de im­por­tante în explicarea derulării unor eve­ni­mente istorice care au modelat lumea de astăzi), aduce o mare cantitate de in­for­maţii noi publicului interesat, dovedind că efortul de rescriere şi reinterpretare a istoriei, mai ales în zonele contaminate de propaganda istorică a regimurilor co­mu­niste, este departe de a-şi fi secat (re)­sur­sele. //

Note:

1. Cam aceeaşi discuţie se poartă şi în jurul atacului care a luat prin surprindere flota americană de la Pearl Harbour, din 7 decembrie 1941.

2. Din scrisoarea unui comandant sovietic Solonin reia câteva pasaje: „Comandantul de armată sau şeful statului-major al acesteia sau chiar şeful secţiei operative îl cheamă la telefon pe comandantul diviziei sau pe şeful de stat major al diviziei şi urlă: «Canalie, cap sec... pe mă-ta... de ce regimentul vostru nu poate ocupa satul, vin astăzi acolo şi vă împuşc pe toţi!». Bineînţeles, niciunul dintre ei n-a venit la noi în jumătate de an, dar prin telefon ne împuşcau de câte cinci ori pe zi. În ce armată au existat sau există asemenea relaţii? Această drojdie coboară şi mai jos: peste tot auzi numai înjurături de mamă... Comandantul Armatei a XXXIII-a chiar îi pălmuia pe comandanţi pentru lucruri de nimic“, pag. 355.