De același autor
Ce inseamna natiune? Dar etnie? Dar etnocultura? Vorbim despre siguranta nationala fara sa definim notiunea fundamentala la care facem trimitere? Ce fel de patriotism cultivam, unul etnic si exclusiv, unul multietnic ce se refera la toti cetatenii tarii sau unul constitutional si civic? Ce intelegem prin ideea de stat-natiune si ce facem ca suspiciunea fata de celalalt sa dispara? Cum integram statul roman in Uniunea Europeana fara sa fi integrat indeajuns propriile grupuri minoritare? Asemenea intrebari vor sa sugereze ca Romania are o intreaga agenda cu probleme juridice si cultural-politice de rezolvarea carora depinde buna sa conlucrare cu lumea si afirmarea propriilor ei valori.
Statul-natiune continua sa detina un rol in memoria colectiva a tuturor europenilor. In al doilea rand, marea masa a locuitorilor batranului continent este inca departe de a considera identitatea europeana ca fiind mai presus de aceea nationala. Pentru Europa de Est si de Sud-Est, natiunea etnica pare inca o idee de nezdruncinat atat in cultura inalta, cat si in reflexele mentale ale multimii. Ernest Renan a aratat, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, un lucru de care ar trebui sa tinem seama si astazi: “Vom vedea sfarsitul razboiului (in cazul nostru, al ciocnirii culturilor, n.m., V.N.) cand locul principiului nationalitatilor va fi luat de principiul care contine un corectiv: acela al federatiei europene, superioara tuturor nationalitatilor (actualizeaza si citeste: comunitatilor nationale bazate pe etno-cultura, n.m., V.N.)…”(1).
De ce este utila redefinirea conceptului de natiune in Romania?
In cultura politica romaneasca, sensurile social, juridic si istoric ale termenului de natiune nu au facut obiectul unei atentii speciale in conditiile modernizarii. Intr-unul dintre studiile sale dedicate fenomenului national si nationalist, G.M. Tamás surprinde un aspect interesant, si anume: nationalismul etnocultural in forma sa extrema a devenit influent si nu raspunde la intrebarile politice. El este mai degraba o reafirmare a identitatii. Nationalismul de secol al XIX-lea a intarit statul, in vreme ce nationalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit institutiile statului, fiind anarhic(2). Europa Rasariteana nu a avut state nationale decat foarte tarziu in comparatie cu Occidentul. In consecinta, etnonationalismul sau nu putea intari statul. In schimb, el a creat o constiinta a unitatii culturale ce avea sa fie exploatata in demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgica si otomana si formarea statului-natiune. Nationalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocand dreptul primului venit si ignorand ideea potrivit careia “asocierea geografiei la gandirea politica poate justifica orice fel de violenta”(3).
“Arderea etapelor”, asa cum s-a petrecut mai ales in Europa de Sud-Est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic si institutional. In situatia Romaniei, acest aspect se observa in absenta corespondentei dintre vorba si fapte, in afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust si in lipsa de acoperire in realitate a idealului unicitatii ori monoculturalitatii. Multe dintre neajunsuri se explica prin aceea ca ideea de etnonatiune a fost preluata la inceputul secolului al XIX-lea, intr-un moment in care comunitatile zonale erau nepregatite(4). In faza premoderna, de exemplu (adica, pana la inceputul secolului al XIX-lea), populatiile din Peninsula Balcanica se identificau prin ortodoxie, si nu prin diferentele etnice.
Rolul societatii civile
Multe argumente din genul aceluia invocat, dar si conservarea indelungata a unui model social-national vetust ne pun abia astazi in situatia de a regandi conceptul de natiune prin dimensiunea sa civica, si nu prin prisma vechimii de locuire pe acelasi teritoriu, a nobletei originilor sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul, in sensul atribuit notiunii de romantici, semnifica doar constientizarea apartenentei la o limba si la o cultura proprii. El nu inseamna natiune, in schimb, cultiva diferentialisme accentuate pornind de la aparente particularitati etnografice. Cat priveste Romania, observam ca doar prin etnoculturi (fara civism) nu a putut fi instituit un dialog ideal intre majoritate si minoritati. Au ramas limbi si culturi diferite, dar si istorii, modele si principii de viata paralele, si nu convergente. Au ramas oameni si interese umane insuficient protejate. tinand seama de un asemenea context, legea minoritatilor apare pentru moment ca fiind una utila cunoasterii si recunoasterii reciproce, eventual, ca o treapta posibila spre constientizarea civismului si asumarea responsabilitatilor individuale si de grup in toate activitatile.
Dupa 1990, in Romania a debutat un discurs facil privind educatia civica, si aceasta pentru ca, pe de-o parte, realitatea sociala a continuat sa fie ignorata, pe de alta parte, manuirea conceptelor de catre elite a fost si este departe de a fi clara. Perspectivele interculturala/ transculturala nu au fost intelese cu adevarat spre a fi promovate in chip acceptabil in scoli si universitati. Etnoculturalul romanesc continua sa alimenteze ideea de etnonatiune si indica mai mult incapacitatea de asumare a conditiei contemporane europene de societate ce stie sa gandeasca politici manageriale si sa integreze indivizi si colectivitati diverse. Supravietuirea lui, chiar daca nu e impartasita de toti, arata ca anumite segmente sociale refuza sa-si schimbe atitudinea fata de treburile publice, ascunzandu-si neputinta sub haina confortabila a unui identitarism colectiv propriu perioadei premoderne.
Etnonationalismul - indiferent de ce grup e practicat - ingreuneaza procesul de reforma si de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul dominatiei sovietice. Ilya Prizel si Maria Todorova argumenteaza acest punct de vedere cu observatia ca in cateva state precum Polonia, Romania si Bulgaria tezele etnonationalismului s-au nascut tocmai ca o reactie la sovietizare(5). Aceleiasi dominatii i s-ar datora imposibilitatea reexaminarii bagajului cultural-istoric dupa al doilea razboi mondial, de unde preferinta de astazi pentru copierea mecanica a tezelor care au facut cariera in anii interbelici. Fara sa fie singura, aceasta este cu siguranta una dintre explicatiile posibile ale supravietuirii vechilor prejudecati continute in conceptul romantic de natiune.
Cetateni de gradul I, II, III s.a.m.d.?
Multiplu codata(6) din punct de vedere istoric si cultural, Romania de astazi se vede pentru prima oara pusa in fata faptului de a-si insusi alte reguli de raportare la propria populatie si la propria identitate. O chestiune dificila, dupa un secol si jumatate de raportare unilaterala, monoculturala. Grupurile numeric minoritare revendica pe de-o parte protectie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional si recunoasterea valorilor lor particulare. Faptul ca natiunea romana s-a definit etnic, facand in felul acesta diferente intre propriii sai locuitori - cetateni de gradul I si cetateni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numarul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numarul credinciosilor dintr-o biserica sau alta -, a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiasi idei a etnicitatii.
Totalitarismele fascist si comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Asa se explica legislatiile rasiale din anii 1938-1945 din timpul regimului antonescian si diferentele de incadrare scolara, profesionala, sociala in functie de apartenenta etnica in timpul regimului comunist (in absenta unei traditii de stanga si a unei doctrine marxiste, comunistii au reluat teza etnonationalismului inca din anii ‘50). Intelegerea natiunii ca o entitate politica apartinand si fiind condusa de etnia majoritara (sloganul interbelic, “Romania romanilor”, e inca prezent in gandirea partidelor extremiste si nu numai a lor) a facut sa apara o problema a minoritatilor. Ea exista din 1918 si pana astazi. De aparitia natiunii civice inca nu se poate vorbi, desi Romania are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitara.
In loc de concluzii
Mostenirile Romaniei - ortodoxa-bizantina, slava, turca si habsburgica - i-au conferit natiunii romane sansa de a se raporta la mai multe modele culturale in acelasi timp, precum si aceea de a prelucra si a adopta un set propriu din care sa nu fie neglijate nici una dintre multiplicitatile unitatii sale. Or, desi Romania se situeaza prin excelenta intr-o zona a interferentelor, in care se vad limpede ambivalentele nascute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificitatile. Propaganda etnicista a generat probleme, iar recentele luari de pozitie fata de reprezentantii minoritatilor au aratat persistenta isteriei nationaliste. Aidoma multora din ultimul deceniu si jumatate, ele reflecta nu doar pericolul reluarii perspectivelor prafuite ale istoriei, dar si o paguboasa perspectiva asupra pluralitatii lumii in care traim dintotdeauna. Cum altfel sa ne explicam iesirile periculoase ori asa-zisa intransigenta a liderului unuia dintre partidele aflate la guvernare? De complexul ideologic al primarilor Clujului sa depinda emanciparea gandirii politice romanesti? Inclin sa cred ca nu va fi asa si ca la Cluj, in Transilvania si in Romania nu toata lumea impartaseste aceeasi panica atunci cand se raporteaza la minoritati. Sensul mistico-romantic de a intelege ideea de natiune trebuie depasit si aceasta presupune mai mult ca oricand sa redefinim notiunea de roman. Probabil, si astfel, “vom inceta sa asmutim oamenii unii impotriva celorlalti”(7).
1. Ernest Renan, La guerre entre la France et l’Allemagne, in Qu’est-ce qu’une Nation?, et autres écrits politiques, Imprimerie Nationale Editions, Paris, 1996, p. 239. Vezi si Danilo Kiš, On Nationalism, in Paper House: The Ending of Yugoslavia, Ed. Mark Thompson, Pantheon Books, New York, 1992, p. 332.
2. Gáspár M. Tamás, Old Enemies and New: A Philosophic Postscript to Nationalism, in Studies in East European Thought, 1993.
3. Ernest Renan, op.cit.
4. Pentru detalii vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Natiune? Despre identitatile politice europene, editia a II-a, Ed. Curtea Veche, 2005; cf. si Idem, Conceptually Mystified. East-Central Europe Torn Between Ethnicism and Recognition of Multiple Identity, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2004.
5. Ilya Prizel, National Identity and Foreign Policy. Nationalism and Leadership in Poland, Russia and Ukraine, Cambridge University Press, 1998.
6. Valori si modele de provenienta diversa.
7. Karl Popper, In cautarea unei lumi mai bune, traducere Anca Radulescu, Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 202.
