Pe aceeași temă
Asistăm de câteva zile, alături de întreaga planetă, la evenimentele din Egipt, încercând să le înţelegem sensul. În discursul difuzat de televiziunea egipteană, sâmbătă dimineaţa, preşedintele egiptean Huosni Mubarak, făcând uz de intens exploatata imagine a liderului-tată al naţiunii, se delimita de guvernul ineficient în aplicarea reformelor sociale şi promitea să răspundă aspiraţiilor legitime ale poporului. Însă poporul şi-a exprimat clar, pentru prima dată, aspiraţiile: ash-shabu yuridu isqat ar-rais (poporul doreşte căderea preşedintelui), dând expresie astfel celor mai ascunse temeri ale rais-ului, dar şi ale unui întreg sistem, precum şi ale susţinătorilor interni şi externi ai acestuia. Momentul exploziei sociale egiptene nu este greu de explicat, dată fiind starea de tensiune acumulată în ultimii ani. Frustrările sociale, lipsa de perspectivă a tinerilor care sunt martori ai ascensiunilor sociale susţinute exclusiv de privilegii, atenuarea în proporţii considerabile a simbolisticii luptei pentru diverse cauze supranaţionale, toate acestea pot fi explicaţii pentru momentul exploziei sociale din Egipt. Statul autoritar, prin mecanismele sale, a reuşit să ţină în frâu revendicările populare, însă ca orice mecanism nu poate funcţiona la nesfârşit, cum remarcă Hisham Ben Abdallah El Alaoui, într-un articol din Le Monde Diplomatique (aprilie, 2008).
Evenimentele aflate în curs în Egipt survin după momentele tensionate care au urmat alegerilor legislative din toamna trecută şi care au reconfirmat natura autoritară a regimului şi lipsa de alternativă politică. Rezistenţa la reformă a regimului Mubarak, remarcată ca atare şi sancţionată verbal şi de preşedintele american Barack Obama în discursul istoric din capitala Egiptului, din iunie 2009, este probabil cauza declanşatoare a recentelor proteste. Cert este că, indiferent de cauzele care stau la baza acestei explozii sociale, ea reprezintă o situaţie destul de stânjenitoare pentru aliaţii occidentali ai liderului egiptean. Destul de vocali în alte cazuri de abuzuri politice şi lipsă a tendinţelor democratice, principalele forţe occidentale au avut în aceste zile reacţii în aşteptare, consecutive desfăşurării unuia sau altuia dintre evenimente punctuale din teren. Această atitudine nu a trecut fără să fie remarcată ca atare de către manifestanţii de pe străzile oraşelor egiptene ale căror mesaje pentru Statele Unite s-au făcut clar exprimate inclusiv prin intermediul postului de televiziune CNN, aflat la faţa locului. Please, dont help Mubarak! sau You are feeding the Dragon!, alături de alte mesaje asemănătoare s-au auzit pe străzile din Cairo şi Alexandria, dovedind un simţ politic poate mai dezvoltat decât în cazul multor analişti.
În discursul american şi depoziţiile publice ale liderilor Administraţiei de la Washington şi-a făcut loc, de la bun început, termenul „stabilitate“: nevoia de stabilitate a Egiptului primând, pare-se, în faţa altor aspecte. Desigur, ca în multe alte dăţi în istoria recentă a Orientului Mijlociu, priorităţile politicii occidentale nu coincid cu aspiraţiile popoarelor din regiune. Însă, aşa cum observa un experimentat diplomat egiptean, Abdallah Al-Ashal, într-o intervenţie la postul de televiziune Al-Jazeera, situaţia favorabilă preşedintelui Mubarak s-ar putea răsturna, atunci când interesele americane în zonă vor fi afectate în vreun fel sau altul de susţinerea acordată regimului egiptean în funcţie.
Opiniile analiştilor occidentali, care subliniază, la unison cu liderii politici, pericolul islamist care pândeşte Egiptul, erau anticipabile. Se înscriu în fapt într-un clişeu discursiv care a fost pe rând experimentat, cu succes, în cazul Algeriei la începutul anilor nouăzeci, mai apoi în situaţia creată în Teritoriile Palestiniene prin victoria obţinută de gruparea Hamas în legislativele din 2006. Este interesant de observat cum acest tip de discurs nu lasă alternativă pentru vreo posibilă altă evoluţie, scenariul negativ al pericolului islamist fiind tot ceea ce poate anticipa analiza politică occidentală. Recentele declaraţii ale Fraţilor Musulmani de susţinere pentru Muhammad El-Baradei ca lider al opoziţiei şi intenţia anunţată a acestora de a sta în planul secund al evenimentelor, tocmai pentru a nu oferi regimului motivaţia de a merge înainte, au fost interpretate aproape imediat ca abile manevre politice ale grupării de orientare islamistă. Canalele de televiziune occidentale difuzează interviuri cu personalităţi a căror credibilitate nu poate fi pusă în discuţie şi care, invariabil, fac referire la ce ar însemna un Egipt condus de Fraţii Musulmani pentru regiunea Orientului Mijlociu. Tot astfel, imagini cu protestatari care-şi îndeplinesc în stradă ritualul rugăciunii, dar şi voci disperate care mărturisesc, într-o engleză aproximativă, ura faţă de Mubarak şi alianţa acestuia cu Israelul nu fac decât să întărească această idee. Ameninţarea islamistă este un mit cu grijă întreţinut de Occident în bună colaborare cu regimul Mubarak, atrăgea atenţia Muhammad El-Baradei într-unul dintre interviurile acordate recent. Fraţii Musulmani nu trebuie excluşi din formula politică la care va ajunge un posibil Egipt post-Mubarak, pentru că excluderea creează frustrare şi, consecutiv, revoltă şi contestare. Însă mitul pericolului islamist se poate dovedi încă o dată salvator pentru regimul Mubarak.
Preşedintele egiptean foloseşte cu abilitate acest argument, indicând deja vinovaţii pentru starea de instabilitate care a cuprins Egiptul: forţe care agită sloganuri religioase s-au infiltrat în rândul manifestanţilor, deturnând astfel sensul aspiraţiilor legitime ale poporului egiptean.
LAURA SITARU este lector, dr. la Secţia Arabă, Universitatea Bucureşti.
Citeşte şi despre: Egipt, Mubarak, Fratii Islamici, Cairo, Baradei.
