Pe aceeași temă
Intelectualii știu cel mai bine cum să interpreteze semnele care anunță un dezastru ideologic. Ce fac ei în zilele noastre, când bat clopote de alarmă doar dacă te uiți la jurnalul televizat de știri, care e departe de a semnala – și cu atât mai puțin a comenta – ce se întâmplă cu adevărat periculos în lume?
Este de-a dreptul ciudat cum această frică de inconfort și marginalizare este mai paralizantă decât frica de închisoare și moarte din comunism. Există azi scriitori ajunși în închisoare pentru că au protestat în China și Vietnam, dar nu există scriitori care să fi protestat împotriva rescrierii istoriei și a discriminării pozitive. O biată listă de semnături strânse pe un apel precaut la normalitate, scris cu grija de a nu jigni nici extremiștii, nici fanaticii, este tot ce a apărut după dărâmarea statuilor. Nu există o opoziție politică împotriva stângii extremiste, nu există nici măcar o opoziție a bunului-simț împotriva aberațiilor și lipsei de logică care cucerește spațiul public. Și asta nu pentru că nu se conștientizează pericolul, ci pentru că nu există curajul de a-l influența. Poate că explicația se află în lungile decenii de cultivare exclusivă a consumismului, în care accentul s-a pus doar pe materialitate, în care timpul a fost doar bani, iar valorile spirituale s-au relaxat, s-au estompat, și-au pierdut valoarea de întrebuințare. Între nerușinarea reprezentată de fake news și oportunitatea vânzării cuvântului celui care dă mai mult, mass-media a devenit cel mai vinovat pedagog al unei libertăți leneșe băltind între indiferență și derută.
Trăim o epocă amorală, în care ne situăm cu totul în afara principiilor, a oricărei etici, și în care fiecare acționează numai în interes propriu sau de grup restrâns? Am ajuns într-o eră a cinismului asumat, în care cine mai amintește de morală este luat imediat în derâdere, considerat complet depășit?
În mod evident, confuzia – și chiar degringolada – din societatea contemporană la nivel global vine din dispariția criteriilor de definire a Binelui și Răului. De-a lungul mileniilor trecute, ele fuseseră definite prin religiile care, oricât de diferite, au mai mult sau mai puțin același sâmbure luminos. Pentru Europa și America, Binele și Răul se aflau în evanghelii, binele era dragostea, sacrificiul, neindiferența, răul era ura, egoismul, neîndurarea, violența. A fi moral însemna a încerca să trăiești respectând cele zece porunci, plus porunca poruncilor „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În momentul în care religia a devenit „opiu pentru popor”, binele și răul creștin au trebuit înlocuite, ceea ce s-a și întâmplat, atunci când la baza societății a fost așezată lupta de clasă, prin care ura a devenit combustibilul istoriei. Pe de altă parte, mai mult chiar decât teroarea din dictaturile comuniste, morala creștină a fost eliminată, în țările libere și secularizate, de hedonismul, cultul valorilor materiale și indiferența societății de consum. Pentru mine nu numai importanța memoriei și istoriei sau implicarea în viața societății are legătură cu morala, ci și literatura, arta, poezia, frumusețea însăși sunt tulburătoare și perene doar în măsura în care sunt legate de principiul binelui, ceea ce m-a făcut întotdeauna să mă simt de modă veche, oarecum din alte vremi (vremile Kalokagathiei).
Cât de îngrijorător ar trebui să fie sentimentul conștientizării „răului” din om, în momente în care tocmai compasiunea ar trebui să primeze? Ce simțiți că s-a pierdut din Frumosul din om în aceste vremuri din urmă? Ce zdruncină puternic – sau ce ar trebui să o facă – în conștiințele noastre?
La începutul pandemiei, în perioada stării de urgență, mi se păruse că izolarea forțată va putea fi un prilej pentru binele spre care tindeam și nu reușeam să-l atingem din lipsă de timp, din oboseală, din aglomerare de probleme, de oameni. Mi se părea că faptul de a sta mai mult acasă, cu cei dragi, îi va face pe oameni să se descopere unii pe alții, să lase timp și loc empatiei, atenției, meditației, dragostei. Mai ales relația părinților cu propriii copii, întotdeauna deficitară din lipsă de timp, mi se părea că va avea mult de câștigat. Ca să nu mai spun că mie mi se păruse o mană cerească faptul că eram obligată să stau singură acasă, după un an -2019- în care fusesem pe drumuri din America Latină în Extremul Orient. Scriam și citeam de dimineața până seara și mă simțeam chiar vinovată că prilejul unei suferințe universale poate fi pentru mine un dar. N-am de unde să știu în ce măsură am avut dreptate și dacă iluziile mele despre întărirea relațiilor familiale a funcționat, dar este evident că la nivelul relațiilor sociale oamenii n-au devenit mai buni, iar ceea ce s-a întâmplat în America, în timpul manifestațiilor „Nu pot să respir”(„I can’t breathe”), de la ura dezlănțuită la aberația dărâmării statuilor, e de natură să trezească spaimă. De altfel, mă îndoiesc că enorma încărcătură simbolică a acestei locuțiuni (ultima propoziție a victimei poliției fiind legată și de înăbușirea în societate, și de înăbușirea de Covid) mă face să fiu suspicioasă și să bănuiesc existența unor organizatori ai haosului și stilizatori ai expresiei. Situația de viață și de moarte nu i-a făcut pe politicieni mai responsabili.
În timpul acestei pandemii de coronavirus vedem manifestări din cele mai curioase, toate, extreme. Probabil că oamenii au reacționat mereu așa, în istorie, în epocile de mari transformări, sub presiunea unor amenințări la viața lor. În SUA, țara la care Europa de Est a visat o jumătate de secol ca la un regim democratic-model, vedem în zilele noastre un val de stângism care duce la un discurs extremist și implicit la acte de violență care, prin lipsa de toleranță față de pluralitatea opiniilor și față de un bun-simț unanim acceptat, ne aduc aminte pur și simplu de comunism. Noi, cei care l-am trăit, ne amintim de el. Cei care nu l-au trăit însă habar nu au ce îi pândește. Ce credeți despre acest fenomen?
Pandemia funcționează ca un revelator al aberațiilor devenite endemice în realitatea globală. Isterizate de misterul virusului, nu doar ucigaș, ci și ocult, se reactivează toate problemele nerezolvate, toate urile rămase în adormire sub crusta societății de consum. Răul american, care are toate șansele să se globalizeze, nu e nou, nou, uimitor este doar locul în care a izbucnit. Lenin numea stângismul „boala copilăriei comunismului”. Un comunism ce va să vină. Să nu uităm – deși, în mod curios și vinovat, presa lumii nu a dat nicio importanță faptului - în timp ce în Statele Unite se dărâmau statuile lui Lincoln și Columb, în Germania, într-un orășel din Westfalia de Nord, se inaugura o statuie a lui Lenin.
Despre extremism se vorbește de obicei cu referiri delimitate strict la zone rasiale sau religioase, sau politice. Eu cred că el se poate manifesta în multe alte domenii, poate chiar în toate. Există un extremism al artei, al consumismului, al egalitarismului, al regulilor de viață, al dogmelor political correctness, al dorinței de putere. Tot ce se află dincolo de atât de greu definibilele frontiere ale bunului-simț este extremism. După cum orice formă de violență este extremistă. Toate extremismele din istorie s-au exercitat în numele binelui comun. A învăța ABC-ul binelui înseamnă a învăța să reziști tuturor extremismelor.
Întocmai! Obișnuiți să folosiți expresia „ABC-ul binelui” atunci când vorbiți despre memorie. Ați vrea să explicați expresia aceasta?
Formula pe care vă amintiți că am folosit-o are cu siguranță rădăcini creștine și în același timp o abia perceptibilă aură nostalgică. Ea este mărturisirea, chiar dacă inconștientă, a unei aprehensiuni – mă jenez să folosesc cuvântul spaimă – legate de felul în care simt cum în ultimii ani, poate chiar în ultimele decenii, definiția Binelui și a Răului și criteriile delimitării lor încep încet-încet să devină nesigure și să se estompeze, încât nu pot să nu mă întreb uneori dacă cei foarte tineri mai sunt în stare să le perceapă. Timp de 2000 de ani, dacă ne gândim la creștinism – sau chiar timp de și mai multe milenii, dacă ne gândim la toate religiile lumii, în care aceste noțiuni sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare –, Binele și Răul erau definite o dată pentru totdeauna cu granițele dintre ele trasate clar, în mod absolut. În momentul în care credința în Absolut a încetat să fie o axiomă, toate valorile au început să se relativizeze și criteriile să devină fluide, mișcătoare. În mod evident, le este mult mai greu tinerilor azi decât acum o sută de ani să înțeleagă pe ce lume sunt. ABC-ul binelui ei nu-l mai primesc de-a gata – girat de generațiile anterioare, de seriile succesive de părinți –, ci trebuie să-l descopere și să opteze pentru el între diverse variante, adesea de sens contrar. De aici nevoia de modele și memoria ca drum nu spre trecut, ci spre viitor, despre care vorbeam.
O miză enormă pentru prezent și viitor o are educația și, deși toată lumea recunoaște asta, nimeni nu face nimic în acest sens. Clasa politică, în speță. S-a devalorizat enorm ideea de studiu, de formare intelectuală. Ce știți despre acest fenomen?
Am ascultat de curând la televizor un specialist în educație – care nu era un nostalgic al comunismului – vorbind, pe baza unor analize științifice, despre faptul că, după o scădere catastrofală a nivelului de-a lungul anilor '90 și în noul mileniu, în ultimul timp învățământul românesc a început să se redreseze, dar încă nu a ajuns la nivelul pe care îl avea în 1989. Și, deși pare ciudat, sunt convinsă că e adevărat. Îmi amintesc cum, în cei 17 ani cât a funcționat, la Școala de Vară a Memorialului de la Sighet (în care intrau prin concurs elevi între 15 și 18 ani), nivelul intelectual al lucrărilor de admitere a scăzut constant de la primii ani, în care am editat volume cu răspunsurile la întrebări, până la ultimii ani, în care corectarea tezelor punea problema eliminării aliniatelor copy-paste luate de pe internet. La început nu ne venea să credem involuția, pentru că pornisem de foarte de sus, de la entuziasmul lui Stéphane Courtois – autorul „Cărții Negre a Comunismului” și rectorul Școlii de Vară – care, răspunzând la întrebările elevilor și participând la dezbateri, susținea că au capacitatea de analiză și înțelegere a istoriei care o depășește pe cea a studenților de la Sorbona. Și cum nu puteam presupune că după anul 2000 a scăzut pur și simplu nivelul de inteligență al copiilor din România, nu ne rămânea decât să admitem că a scăzut nivelul școlii din care veneau la noi. În ceea ce privește informațiile despre comunism și postcomunism din programele școlare, ele au fost – și încă sunt, probabil – inexistente, din anii în care se foloseau vechile manuale de istorie cu fotografia lui Ceaușescu ruptă de pe primele pagini până la deceniile următoare în care structurile Ministerului Învățământului au fost constant ocupate de reprezentanți ai partidului de guvernământ care își schimbase doar, de mai multe ori, numele.
Dincolo, în Occident, în schimb, studenții sunt foarte luați în serios și întrebați – și ascultați – în prea multe lucruri. Ce expertiză poate avea un tânăr de 20 de ani asupra felului în care trebuie să arate programa universitară? Niciuna! Profesorii devin astfel niște umili slujitori ai unor tineri care încă nu sunt formați intelectual, dar care sunt chestionați ce anume ar trebui să învețe. Or, este vital să fii deja destul de învățat ca să poți răspunde la această întrebare! Chiar dacă ar vrea sincer să învețe, ei nu sunt în măsură să aprecieze ce le-ar trebui ca să se formeze intelectual.
O altă problemă, de data asta de ordin ideologic, este modul de gândire din lumea universitară occidentală. O tendință spre stânga care pe noi, cei care am trecut prin comunism, ne face să simțim fiori reci și ne stupefiază, mai mult, ne și rănește...
O puternică tendință nu de stânga, ci stângistă, care în mod aproape straniu nu își are rădăcinile nici în Rusia, nici în China, ci în Germania, în Grupul de la Frankfurt care, după venirea lui Hitler la putere, a emigrat in corpore în Statele Unite și a împânzit universitățile americane care apoi, la rândul lor, în cadrul unei americanizări treptate a societății de consum din toată lumea, au influențat universitățile europene. Marile puteri comuniste n-au făcut decât să profite, în deceniile care au urmat, de această canalizare spre extrema stângă a creierelor care, prin mecanismele sistemelor de învățământ, și-au multiplicat ecoul ideilor.
Generația care a trăit în comunism, în România, a avut ore de marxism la școală. Chiar și muncitorii din fabrici erau obligați să participe la ședințe de „ridicare a nivelului conștiinței politice”, făcându-se referire la aceleași texte „iconice”, aș zice, din Marx. În zilele noastre, avem de-a face cu un neomarxism. Pare absurd să spui că teoriile lui Marx au fost bune, dar prost aplicate și că se poate ajunge la idealul lui fără revoluție, pe cale pașnică. Pentru că e un fapt că aceste teorii au fost aplicate peste tot în lume la fel! Au avut aceleași rezultate: masacre, dictatură, aplicarea lor seamănă incredibil peste tot. Cu toate acestea, neomarxismul pare să aibă succes din ce în ce mai mult. Ar putea el să facă un pas, de la înălțimea unor elite, care îl vehiculează deocamdată și să coboare spre masele populare?
Nu cred că se poate pune problema unei legături între neomarxism și mase, așa cum nu cred că s-a pus, în fond, nici pentru marxism. Și într-un caz, și în altul, circulația și influența teoriei s-au exercitat doar la nivelul cercurilor intelectuale, universitare mai ales. Devenind filosofie de stat în întreaga lume comunistă, puterea marxismului a fost una administrativă, impusă politic și doar astfel determinantă ideologic, iar legătura cu masele a avut forma coerciției. Orele de marxism, obligatorii, din școlile și universitățile noastre asigurau nu adeziunea, ci aversiunea. În ceea ce privește neomarxismul, mai sofisticat și mai subtil decât părintele său, el domină într-adevăr universitățile și mass-media americane, ceea ce, desigur, nu înseamnă „masele”, dar înseamnă mult și neliniștitor, dacă ne gândim că regulile corectitudinii politice tind să fie impuse în societăți libere și în state de drept prin mijloace de represiune pe care nu îndrăzniseră să le inventeze dictaturile. Faptul că de data aceasta represiunea este ocultă nu o face mai puțin înspăimântătoare.
Am putut auzi voci care cer ca romanul Agathei Christie „Zece negri mititei” să nu mai conțină cuvântul „negri”, ca și cum ar fi o insultă și nu doar o constatare, am auzit voci care au spus că filmul „Pe aripile vântului” ar trebui interzis pentru că reflectă sclavia populației de culoare, de parcă ea ar trebui negată, ca fapt istoric, în fine, desene animate precum „Pisicile aristocrate” au fost denunțate și interzise copiilor pentru că apare la un moment dat un motan cu ochi oblici, care cântă la pian cu niște bețișoare și care, deci, ar oferi o imagine rasistă. Și există multe alte exemple de acest gen. Ceea ce mă șochează pe mine este că se presupune automat că autorii acestor creații au gânduri rasiste. Este plasată abuziv o anumită mentalitate în locul unei simple reprezentări. O rea-credință incredibilă! Există deja un document care spune că pentru a fi eligibil în viitor la premiile Oscar trebuie ca un film să conțină o cotă fixă de actori și conținuturi care provin din anumite minorități, de tot felul. Ce legătură există între a interzice și sentimentul de frică dintr-un regim totalitar?
Așezarea fricii ca pe o bombă cu efect întârziat în inima unor societăți libere este cea mai neliniștitoare dintre efectele corectitudinii politice. Pentru că nu este numai frica de marginalizarea socială, de interzicerea succesului, de distrugerea anturajului al celui ce nu se supune, nu este doar frica de a-și pierde serviciul, ci și frica de a-și pierde mințile în fața imposibilității de a înțelege sensul unui rău în bună măsură sinucigaș.
Corectitudinea politică este în primul rând o formă violentă de cenzură politică, de îngrădire a libertății, și – prin spaima pe care o generează în societate – o încercare neascunsă, la vedere, de a deturna și perverti gândirea liberă, esența democrației. Prin felul în care neagă dreptul fiecărui om de a gândi cu propria sa minte, ea își demască natura totalitară și înrudirea vinovată cu esența comunismului. Dar dincolo de această definiție a evidenței, pentru mine, corectitudinea politică are, prin lipsa de logică și absurdul pe care îl conține, legături oculte cu alte proiecte contra naturii, precum transsexualitatea sau transformările genetice. Pentru că este ceva nefiresc, contra naturii, în acest demers al unor intelectuali împotriva gândirii și al unor oameni liberi împotriva libertății.
Vedeți ravagiile unei politici a corectitudinii acționând și în România? Ce s-ar putea întâmpla la noi dacă s-ar găsi forțe capabile să propage aceste idei în mod convingător?
Cred că fostele țări oprimate de comunism, printre care și România, sunt mult mai puțin vulnerabile la corectitudinea politică, pentru simplul motiv că ea seamănă prea mult cu cenzura interioară, care îi umilea pe vremuri, ca să mai poată să se lase stăpâniți de ea acum. Pe de altă parte, în pedigriul nostru există o prea lungă perioadă a libertății interzise, ca să renunțăm acum la ea de bunăvoie. În general, sentimentul meu este că intelectualii din Est – trecuți prin suferințele celor 45 de ani de comunism – sunt mai maturi și mai puțin manipulabili decât colegii lor occidentali. Dar poate că eu păcătuiesc prin optimism. Problema este ce fac cei născuți după '89…
Există o afirmație a dvs. care mi-a atras atenția în mod special, pe care aș vrea să o dezvoltați, pentru că mi se pare foarte potrivită pentru finalul conversației noastre: «A fi bun nu este o calitate, ci un talent care trebuie exersat și care piere în lipsă de antrenament».
Este un adevăr pe care l-am formulat relativ târziu și care mi s-a părut nou, deși îl trăiam încă din copilărie. Eram destul de mică atunci când mi-am dat seama, chiar dacă mai mult simțeam decât formulam teoretic, că este mult mai simplu să fii bun decât să fii rău. Și chiar dacă atunci a fi bun era oarecum sinonim cu a fi cuminte, iar mai târziu lucrurile au stat aproape invers, am avut întotdeauna un fel de mirare amestecată cu milă față de cei ce făceau rău, când asta presupune efortul de a-l face. Ceea ce m-a dus la un fel de blocaj în fața misterului pe care Răul îl reprezintă, pentru că, dacă e adevărat că oamenii se nasc buni – așa cum credea Jean -Jacques Rousseau și cum eu însămi înclin să cred –, atunci ar trebui găsite și eradicate motivele pentru care se transformă, ceea ce nu se întâmplă. Întreaga literatură universală pornește din fascinația față de acest mister și din obsesia de a-l pătrunde, cu atât mai mult cu cât Biblia însăși nu oferă nicio deosebire la naștere dintre Cain și Abel. Cu timpul, am ajuns să cred că bunătatea, capacitatea oamenilor de a fi buni ar putea fi cheia de boltă a salvării lumii. Și m-am gândit că – așa cum vechii chinezi susțineau că un artist devine poet sau pictor, sau muzician, în funcție de arta pe care o alege și al cărei meșteșug îl învață exersându-l – un om care se naște bun trebuie doar să aibă grijă de acest dar primit la naștere, să nu-l piardă, să nu-l degradeze, să-l exerseze ca pe orice talent care, neexersat, dispare. Ceea ce spun eu sună aproape de esența creștinismului, dar este mai mult sau, poate, mai puțin decât atât. Este un îndreptar practic de obținere a înțelegerii și fericirii. Ultimele cercetări asupra ADN-ului descoperă că înțelegerea, compasiunea, iertarea, tot ceea ce creează armonie operează modificări la nivelul fundamentului nostru genetic și poate șterge modelul negativ și boala din ADN. Ce argument mai convingător că suntem născuți pentru a fi buni și că trebuie doar să ne întreținem calitățile prin exercițiu, simplu și mai firesc decât efortul de a face rău? //
