Pe aceeași temă
Ce transmite Europei alegerea unui etnic german ca președinte al României?
Alegerea lui Iohannis ne spune faptul că România este o țară specială, o țară în care reprezentantul unei minorități etnice și religioase, altfel o minoritate invizibilă, prezentă în doză homeopatică, poate să câștige alegerile, să atragă adeziunea tinerilor, poate să galvanizeze o societate și să îi dea curaj pentru un nou început, să îi dea încredere într-o Românie consolidată în lume și în Uniunea Europeană.
A generat alegerea lui Iohannis un impact mai special la nivel de opinie publică, de presă în Germania?
Sigur că da. Faptul că un etnic german câștigă președinția unei alte țări este ceva foarte special. Este o știre care te măgulește, te bucură, mai ales că Germania se ocupă de această minoritate germană, pe care o finanțează și o ocrotește. Unde văd un pericol ține de așteptarea pe care o semnala o anumită parte a presei germane, care prezenta lucrurile în felul următor: un neamț care acum va face ordine într-o țară care altfel este populată de oameni corupți și săraci. Acest lucru mi se pare nedrept, pentru că Klaus Iohannis, neamțul, protestantul, a fost votat de către români. El nu s-a prezentat ca un justițiar, așa cum a candidat Băsescu în 2004. Diferența între Băsescu (2004) și Klaus Iohannis (2014) este semnificativă și din alt punct de vedere. Klaus Iohannis este un caz special în toată Europa. El este, în sens weberian, un politician de profesie, însă nu este politician de partid. Gruparea pe care o reprezenta până de curând este Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), o grupare care, dacă o comparăm cu UDMR, nu a avut niciodată o agendă exclusiv națională și etnică. Iohannis a fost reprezentantul unei organizații care nu avea sechele de partid. De aceea el își poate permite să spună că este un om liber. Din această perspectivă, Klaus Iohannis se va comporta altfel decât Ion Iliescu, decât Emil Constantinescu, care, pe undeva, a suferit de pe urma disensiunilor din CDR, și mai ales altfel decât președintele Băsescu, care niciodată nu s-a dezis de PD.
Sunt exagerate așteptările față de Iohannis?
Văd o capcană teribilă în relația lui Iohannis cu poporul român, pentru că de la acest nivel de acceptare și popularitate aproape că nu poți decât să scazi. Este esențial ca președintele Iohannis sau cei cu care se asociază acum să nu facă greșeli majore, pentru că, inevitabil, această normalizare a acceptării lui se va produce. În mod tradițional, românul așteaptă de la președinte mult mai mult decât îi permite Constituția. Unii au încercat să răspundă acestei așteptări devenind mai jucători și mai activi. Iohannis a spus foarte clar că el vrea să meargă pe linia Constituției, adică pe o îngrădire a intervenției directe a președintelui în treburi concrete. Cu alte cuvinte, adio modelului președintelui jucător. Dar Iohannis este un președinte care are carisma lui, cu o demnitate și o stilistică prezidențială pe care românii nu au mai cunoscut-o înainte. Sunt convinsă că Iohannis nu se va lăsa influențat de nimeni din afară. Iar în ceea ce privește relația cu Germania, sunt convinsă că aceasta se va îmbunătăți, inclusiv percepția României în presa germană. Sigur, Iohannis nu poate face minuni de unul singur. Și românii trebuie să dorească acest lucru.
Vă așteptați la schimbări de direcție în politica externă a României? Va fi România mai aproape de Germania decât de Franța sau Statele Unite?
Nu cred. Primele alocuțiuni de politică externă ale lui Klaus Iohannis arată un mesaj de continuitate, de predictibilitate, cu atât mai mult cu cât votul vine într-un moment în care situația regională este incendiară. În acest moment, predictibilitatea României pe dimensiunea de politică externă devine un lucru esențial. Relația și parteneriatul strategic cu Statele Unite rămân baza politicii de securitate a României.
Cum se explică interesul special al Angelei Merkel pentru Republica Moldova?
Este un interes care ține de doamna Merkel și care arată o schimbare în politica externă a Germaniei, în raport cu ceea ce s-a întâmplat sub Gerhard Schröder în guvernarea cu ecologiștii, dar și față de guvernarea doamnei Merkel alături de un ministru de Externe liberal. În acest caz, doamna Merkel face o politică a ei, dincolo de politica social-democratului de la Ministerul de Externe. În cele din urmă, se recunoaște astfel importanța geopolitică majoră a Republicii Moldova, prin care Moscova ține prizonieră Ucraina. La rândul său, Moldova este ținută prizonieră prin intermediul Transnistriei. Încă din 2006, Merkel a încercat cu președintele de atunci al Rusiei, Medvedev, să rezolve conflictul din Transnistria. Merkel a ridicat atunci o minge la fileu Moscovei, spunând că e momentul ca aceasta să demonstreze că se poate negocia cu Rusia, oferindu-i o implicare mai amplă a acesteia în decizia europeană și în negocierile privind o nouă arhitectură de securitate. Tot ceea ce s-a întâmplat ulterior este o dovadă clară că Rusia a procedat așa cum procedează întotdeauna, urmărindu-și propriul scop: federalizarea Republicii Moldova în acord cu Memorandumul Kozak, prin care centrul (Chișinăul) era la mâna periferiilor, iar Transnistria căpăta un cuvânt hotărâtor în decizia de politică externă. Cu alte cuvinte, un fel de federalizare în care coada dă din câine, nu câinele din coadă. Așa ceva nici măcar Voronin nu putea accepta. Cred că la nivelul doamnei Merkel s-a conștientizat faptul că de succesul parcursului european al Moldovei depinde justificarea întregii politici de vecinătate și a Parteneriatului Estic, inițiative sprijinite masiv de către Germania. De aici vine acest interes special pentru Republica Moldova. Iar pe fondul crizei din Ucraina, Moldova iese și mai mult în evidență. România trebuie să folosească această oportunitate pentru a convinge Europa să nu abandoneze Moldova și, mai mult, să îi ofere perspectiva clară a apartenenței la UE.
Este clar interesul Angelei Merkel pentru Moldova. Pe de altă parte, există destul sprijin pentru Rusia într-o anumită parte a spectrului politic și în societatea germană. Există riscul ca această politică să fie deturnată?
Este absolut clar că în momentul de față politica externă a Germaniei se face de către cancelarul
Angela Merkel, și nu la Ministerul de Externe, unde foarte probabil aceasta s-ar face cu totul altfel. Este absolut limpede cine este bucătarul și cine este chelnerul. În această criză, Merkel a fost foarte curajoasă, pentru că a mers împotriva unei anumite
stări de spirit, a unei mentalități filo-rusești care are o tradiție bine înrădăcinată în Germania. Ea provine din vremea lui Bismarck și se rezumă la credința că, atunci când Germania și cu Rusia au mers împreună, au dominat Europa și le-a fost nemților bine. Dacă ne amintim, după primul război mondial, puterile revizioniste, perdante ale momentului, s-au regăsit împreună de aceeași parte a baricadei și împotriva puterilor câștigătoare: este cazul Tratatului de la Rapallo (1924) sau chiar a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939). Pe de altă parte, în anii ’90 prinde contur o altă atitudine: germanii au cules roadele păcii și s-au culcat într-un hamac de iluzii. În această perspectivă, armata germană (Bundeswehr-ul) nu se bucură de prea multă popularitate. Totodată, a crescut retorica antiamericană. Acum toate aceste tendinţe se combină, generând și tot felul de contradicții. Pe de o parte, ești antiamerican, iar pe de alta, stai în hamac și te aștepți ca americanii să te apere. Desigur, tot scandalul NSA a amplificat și mai mult această dimensiune. Pe fond, situația Angelei Merkel nu este deloc ușoară, fiind nevoită să navigheze cu grijă printre toate aceste atitudini publice.
Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA
