Ion Caramitru: „I-am urât de moarte“

Radu Uszkai | 19.10.2010

Pe aceeași temă

Anul trecut, când se pregăteau serbările pentru 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, am făcut un interviu cu Gáspár Miklós Tamás. La un moment dat, el spune că intelectualii români nu au ştiut să transforme într-un mit fondator revoluţia. Ce părere aveţi?
Mă surprinde întrebarea. Revoluţia făcută în Rusia ţaristă s-a tansformat într-un mit fondator, dar preţul a fost un război civil şi moartea a nenumăraţi oameni, urmate de o dictatură construită de la A la Z, pornind de la Rusia şi ajungând până în anii 80 la cucerirea a aproape jumătate din lume.

Noi am fi putut, în condiţiile deschiderii, ale democratizării şi ale căderii comunismului, să facem altceva?
La căderea comunismului, lucrurile s-au petrecut în suită, pe principiul dominoului şi pe o uşă dechisă, la vedere chiar, de către ruşi. Când s-a deschis uşa asta şi când Zidul Berlinului a fost sacrificat, nu cred că ruşii şi Gorbaciov s-ar fi gândit la căderea comunismului ca principiu, ci la o relaxare a unui comunism care devenise prea dogmatic. Dacă ne uităm la ce se întâmplă în China acum, am putea presupune că ceva de genul ăsta a fost în capul lui Gorbaciov. Mişcarea pe care a încercat-o Gorbaciov a fost să păstreze Uniunea Sovietică, ca stat federal, să zicem aşa, şi să relaxeze această combinaţie de o dictatură internaţionalistă. Nu a vrut să distrugă comunismul, ci, mai curând, să-l salveze.

Dvs. înţelegeţi ceva din ce se întâmplă în China? Cum este economie de piaţă şi comunism?
Este o economie de piaţă sălbatică. Dezvoltarea economică şi implicit standardul de viaţă, care a crescut, sunt de neconceput pe sistem comunist. Şi uite că se poate. Numai că acolo, în mod sigur, acceptarea acestui tip de disciplină dură pe linie de partid şi de management politic ţine şi de specificul acestei ţări uriaşe. Şi de legile care interzic, de pildă, mai mult de un copil, pe care îl poţi avea numai dacă te arăţi solidar cu politica partidului etc. În cazul în care o familie are un copil „neautorizat“ sau, Doamne fereşte!, naşte şi un al doilea, omul pierde toate drepturile cetăţeneşti, absolut tot. Devine un paria al societăţii. Ca să poată ţine în mână o populaţie de două miliarde şi tot ce implică asta, au reuşit să păstreze Partidul Comunist ca unic partid de guvernământ. Şi cu legi foarte drastice. Condamnarea la moarte este curentă acolo. Sunt sute de oameni care au fost executaţi.

De ce, aşadar, în România nu a fost mit fondator revoluţia din 89? Şi întreb asta pentru că sunteţi personaj principal în revoluţie.
De data asta îmi pare rău că sunt personaj principal. Aici, trebuie privit retrospectiv, din ce în ce mai atent, la ceea ce nu ştiam atunci: cum s-au împărţit elementele puterii încă funcţionale la nivelul 2 şi 3, după capturarea lui Ceauşescu, şi cum a fost organizată şi administrată spaima de moarte, la propriu, a oamenilor.

Aveţi o imagine clară a ceea ce s-a petrecut atunci?
Mult mai clar. Nu până la capăt, nu 100%. În haosul creat atunci şi în spaimele care au împietrit şi elementele Securităţii, şi aparatul de partid, şi pe informatorii Securităţii, care s-au temut că imediat se vor deschide dosarele, sentimentul de frică a fost captat de Iliescu şi ai lui. Aşa a reuşit să-i ţină aproape şi să-i manipuleze cum a voit. După părerea mea, cele trei momente importante ale devenirii lui Ion Iliescu sunt cele trei decizii pe care le-a luat în suită: desfiinţarea Securităţii, aşa cum a anunţat-o, ca instituţie, dar cu salvarea securiştilor. I-a salvat, i-a băgat în armată sub observaţie, le-a dat uniformă militară, i-a ştiut pe nume, cine sunt ei, şi i-a ţinut în rezervă. Şi s-a văzut cum au fost folosiţi fie la mineriade, fie la Piaţa Universităţii, fie pe unde a fost nevoie, în tot felul de mişculaţii de tip stradal şi nu numai.

Pe urmă i-am găsit în economie. I-am găsit ca bogătaşi.
Nu mai vorbesc de asta. Ca să dau un exemplu. Şoferul pe care l-am avut imediat după revoluţie, pe un Aro, care s-a îmbolnăvit şi căruia i-am făcut rost de medicamente, s-a însănătoşit şi pe urmă mi-a mărturisit că a fost contactat şi i s-a cerut să raporteze tot ce fac zi de zi, între 12-14 ianuarie şi 5 mai 90, când mi-am dat demisia din CPUN.

Al doilea moment?
Al doilea moment a fost salvarea şi înteţinerea activă, chiar dacă mai puţin vizibilă, a activului de partid de gradul 2 şi 3 din teritoriu, de care s-a folosit la alegeri, în 20 mai 1990. Şi al treilea element, poate pe termen lung cel mai important şi cel mai trist, a fost promulgarea Legii revoluţionarilor, care a deschis uşile larg cui vrei şi cui nu vrei. La ora asta, marea majoritate a celor care au certificate sunt cei care nici măcar nu au participat la revoluţie. Să nu mai vorbesc de securiştii care se întâlnesc în rândul acestora. Şi am exemplul meu notoriu. Securistul nostru, Vasile Mureşan, al Teatrului Bulandra şi al altor două teatre, este în prezent luptător cu merite deosebite în revoluţie, cu toate drepturile luate: terenuri ş.a.m.d.

Dar şi dvs. aţi făcut un revoluţionar. Pe Margareta Costea, soacra lui Mircea Geoană.
Nu numai pe ea. Doi oameni am făcut. Am mai spus. Mai spun o dată. Prin septembrie 1990, după ce eu mă retrăsesem din toate posibilele combinaţii politice şi îmi vedeam de teatru, m-a căutat d-l Otto Weber şi m-a rugat frumos să-i scriu o recomandare cum că a fost la revoluţie cu mine sau că ştiu că a fost la revoluţie cu mine. Am întrebat de ce îi trebuie asta. Nu apăruse încă legea de care vorbim. Mi-a spus că el e om bătrân, că a ieşit la pensie şi speră ca prin asta să i se mai dea ceva la pensie. Omul era onorabil şi i-am dat această chestie. La o săptămână, a apărut doamna Costea. De ea nu îmi aduceam aminte. Şi am întrebat-o dacă a fost acolo şi la ce îi foloseşte asta. Mi-a spuns aceeaşi poveste ca Otto Weber. Şi i-am semnat hârtia. După ce a apărut proiectul de lege, au venit la mine zeci de oameni să-mi ceară dovezi de revoluţionar, dar i-am refuzat. M-a revoltat profund această lege.

* * *

La revoluţie

Eu am ieşit în stradă pe 21 decembrie 1989, la prânz, şi m-am întors acasă pe 23, seara. Am făcut agitaţie pe străzi. Au fugit după mine. Noaptea au vrut să mă aresteze. A doua zi, pe 22, erau baraje de
TAB-uri, militari în termen, securişti în uniformă şi în spatele lor securişti în civil. După moartea lui Milea, am înţeles că au pierdut. Am plecat la televiziune din instinct, pentru că trebuia spus lucrul acesta.

Devenirea lui Ion Iliescu

Trei momente au marcat devenirea lui Iliescu: aşa-zisa desfiinţare a Securităţii, dar cu salvarea securiştilor, vărsaţi la Armată şi ţinuţi sub observaţie, urmând să fie ulterior folosiţi; salvarea şi întreţinerea activă a organelor de partid din eşalonul 2 şi 3 de care s-a folosit la primele alegeri libere; promulgarea Legii revoluţionarilor, care a creat o „clientelă“ de masă, pestriţă şi fidelă.

* * *

Şi cu doamna Costea ce aţi făcut, până la urmă? Aţi lăsat-o revoluţionară, nu?
Eu nu am lăsat-o revoluţionară. Se face încă o anchetă. Am dat o declaraţie, de data asta, la poliţie, prin care spun că îmi retrag recomandarea.

Când v-aţi dat seama că sunteţi distribuit într-un rol al revoluţiei?
Nu am fost distribuit într-un rol. S-a dorit a fi.

Şi totuşi, sunteţi persoana care a anunţat victoria pe ecranele televizorului...
Dar de ce credeţi că ăsta a fost un rol? Eu am ieşit în stradă începând cu ora...

De ce spun asta? Pentru că aşa s-a spus multă vreme şi ştiţi acest lucru.
Păi s-a spus şi că am ordonat foc împotriva Bibliotecii Universitare şi a Palatului. Eu strigam să nu tragă acolo şi Vadim Tudor spunea că de la mine a plecat. Spunea că am avut un consemn cu teroriştii, că spuneam: „nu trageţi“. Şi atunci trăgeau ei.

Şi totuşi, oamenii erau departe de vâltoare, au perceput ce au văzut la televizor ca pe o piesă de teatru cu Caramitru.
Nu a fost aşa. Nu. Li s-a părut că nu e adevărat. Asta da. Ce să fac? Eu am ieşit pe stradă din 21, la prânz. M-am întors cu avionul de la Cluj şi, la aeroport, la Băneasa, în incinta aeroportului se auzea discursul lui Ceauşescu. Maşina o lăsasem în parcarea aeroportului. Am găsit-o cu un cauciuc pe geantă şi, până l-am reparat, am ascultat radioul din maşină până când discursul s-a întrerupt brusc. Eu am crezut că nu mai am baterie. În sfârşit, am ieşit cu maşina. Şi dinspre Băneasa veneau trei autocare cu uslaşi, în viteză maximă. M-am pus în coada lor. Când au ajuns în Piaţa Victoriei s-au împărţit în trei direcţii. Una dintre maşini a luat-o pe Calea Victoriei, una pe Ana Ipătescu şi una a luat-o spre Dorobanţi. Am ajuns în goană acasă. Şi de pe scări m-am dezbrăcat. Eram obsedat să mă îmbrac în ceva uşor. M-am îmbrăcat într-un trening. Era cald. Mi-am pus nişte tenişi. Şi apoi am dat să ies. Şi maică-mea m-a tras şi mi-a spus: „Tu eşti nebun? Eu sunt bătrână. Ai doi copii. Nevasta ta e însărcinată cu al treilea. Unde te duci? Dacă te omoară ăştia?“. Soţia mea era însărcinată în luna a şasea cu al treilea copil. Şi atunci i-am spus: „Dacă tu îmi dai voie să plec, plec, dacă nu, nu“. Şi ea mi-a spus: „Du-te, dacă vrei“. Atunci am plecat. Şi mama m-a strigat din capul scărilor: „Să-mi dai telefon din oră-n oră“. Ceea ce am făcut. Şi am ieşit şi nu m-am mai întors acasă decât pe 23 seara. Nu m-a distribuit nimeni. Toată ziua de 21 am făcut agitaţie pe străzi, mai ales în zona Romană, Magazinul Eva. Noaptea aceea au vrut să mă aresteze. Au fugit după mine.
M-am ascuns într-un bloc. Am avut o cunoştinţă care m-a primit în casă. De pe balconul lui am sărit pe altul. Mi-au pierdut urma. A doua zi pe la orele 5-6 metroul mergea. Pe la gurile de metrou ieşeau sute de oameni pe care noi îi primeam şi vorbeam cu ei. Se duceau şi veneau cu pancarte. Şi am ocupat Piaţa. La ora zece am dat telefon acasă, conform înţelegerii cu mama, de la un telefon public, lângă Eva, unde erau baraje. Erau puse taburi şi în spatele lor erau militari în termen, în spatele lor securişti în uniformă, în spatele lor erau unii în civil, tot securişti. Maiorul care era la comanda acestor taburi ne spunea să plecăm acasă că „vom primi ordin să tragem şi o să vă împuşcăm“. Şi îi spuneam: „Eşti nebun? În cine vei trage?“. Eram sute de oameni acolo. Şi majoritatea, copii. Şi el: „dacă primesc ordin, o să trag“. Şi eu: „cum o să tragi? De ce să tragi?“. „Ia uite ce e în spate“, îmi spune. Şi mi-am adus aminte de armată. Că, dacă se pleacă la atac pe câmpul de luptă, ăla care fuge înapoi e împuşcat de ăia care sunt pentru asta puşi: să ştii că nu poţi să fugi înapoi. Şi probabil că asta era şi disciplina lor acolo. La zece am dat telefon acasă. Mi-a răspuns mama care mi-a zis că e Ceauşescu la televizor şi spune o chestie. Şi i-am cerut să pună receptorul la televizor. Am auzit declaraţia lui cu generalul Milea care s-a sinucis şi starea de necesitate pe care a instituit-o. Şi atunci mi-am dat seama că s-a câştigat, pentru că era limpede că ăla nu s-a sinucis sau cel puţin aşa ni se părea. El a fost omorât. Şi m-am dus la maiorul ăsta. I-am spus. Nu m-a crezut. A coborât în tabul lui. Acolo, probabil, a telefonat şi a aflat adevărul. A ieşit plângând, dar plângând aşa cum nu am văzut în viaţa mea pe cineva. A luat cascheta şi a dat cu ea de pământ şi-a pus arma pe spate şi a spus: „nu ştiu ce să fac, sunt fără comandă, nu ştiu ce să fac, ce să fac?“. Am zis: „păi întreabă şi dumneata pe cine trebuie“. El a zis: „păi te întreb pe dumneata, mă pun la ordinele dvs.“. „Atunci ne ducem la televiziune“, am zis eu.

Dar de ce la televiziune?
Pentru că trebuia spus lucrul acesta. Nu ştiu. Din instinct. Nu m-a distribuit nimeni în acest rol.

Mai târziu, nu aţi simţit că totuşi vi se destinase o partitură?
Nu mi s-a destinat nimic. În orice caz, faptul că nu s-a decis sub nicio formă care e începutul şi sfârşitul mişcării revoluţionare spune ceva. Momentul în care Ceauşescu a fost capturat nu a însemnat sfârşitul acestei mişcări ca dată, ca oră. Marele revoluţionar Iliescu a venit când lucrurile au fost într-un fel decise. Şi de aici toată minciuna care s-a înfiripat. Cum să intuieşti toată povestea asta? Când totul părea solidar cu ideea asta de eliberare! Toată lumea a vrut să scape de comunism. Noi am strigat „jos comunismul“, nu numai „jos Ceauşescu“. De unde să ştiu eu atunci ce manevre făceau Iliescu şi ai lui? Nu m-a bântuit vreo secundă ideea să preiau puterea, să fiu eu şeful statului român. Nu m-a interesat. Nici pe mine şi cred că nici pe Dinescu. Pe nimeni dintre cei care erau în stradă.

De unde aveaţi pornirea anticomunistă atât de puternică?
Eu m-am întâlnit cu Securitatea de când aveam 7 ani. La 7 ani au intrat în casă şi i-au arestat pe toţi ai mei, era cât p-aci să mă ia şi pe mine. Unul m-a întrebat câţi ani am, i-am spus şi altul i-a zis: lasă-l dracu că are 7 ani. Au luat-o pe soră-mea, care avea 16 ani, pe mama şi pe tata. Soră-mea Lili a venit după două zile, mama după două luni, tata după doi ani. Tata a mai fost luat de două ori până a murit, în 73. Ne-au confiscat totul din casă...

Pe ce motiv?
Pe mic-burghez, pe aromân, pe tot felul de tâmpenii de genul ăsta.

Aveaţi cocoşei?
Căutau cocoşei. N-aveam. Bietul tata a făcut puşcărie şi pentru asta. L-au bătut într-un hal fără de hal. El nu avea ce să declare, că ar fi declarat şi atunci i-au băgat un informator în celulă care i-a spus că se eliberează într-o zi-două şi tata, în disperare şi-n naivitatea lui, i-a dat adresa şi numele maică-mii şi i-a spus: du-te acolo la nevastă-mea, roag-o să găsească undeva nişte cocoşei, doi, trei, cinci, câţi poate şi să-mi transmită unde sunt să pot să declar, ca să scap de bătaie. Ăla a venit. Mama, care era deşteaptă, a înţeles, l-a dat afară. Vă daţi seama, s-ar fi dus la cine ştie ce prieten, ăla găsea cocoşeii, se afla, îl turna, intra şi ea, intra şi el, intrau toţi. L-au bătut enorm de mult şi nu oricine, l-au bătut foşti boxeri de la Dinamo, care deveniseră anchetatori pentru Securitate. Îl puneau pe un băţ, îl întorceau cu fundul în sus şi-i băteau cu creioane la testicule. Când a ieşit după ultima puşcărie, a treia, era atât de marcat, îmi spunea plângând că vrea să moară. Şi a şi murit după aceea foarte repede, la trei luni după ce a ieşit. Toată adolescenţa mea a fost, nu mai vorbesc şi de alte rude, terorizată de Securitate. Sora mea în 56 a fost dată afară din toate facultăţile. I-am urât de moarte. Şi îi urăsc de moarte. Toată tinereţea şi adolescenţa mea au fost sub teroarea lor. Şi aşteptam acest moment al căderii comunismului şi al lor ca pe ceva care mi se cuvine.

Pe vremea lui Ceauşescu mergeaţi la spectacolele de Cântarea României?
Niciodată. Cu o singură excepţie.

* * *

Lasă-l dracu că are 7 ani

Aveam 7 ani când securiştii au năvălit în casă, noaptea, au scotocit peste tot şi i-au arestat pe toţi ai mei, pe tata şi mama şi pe sora mea, Lili, care avea 16 ani. Unul a vrut să mă ia şi pe mine, dar m-a lăsat, pentru că aveam doar 7 ani. Am rămas singur în casa devastată. Sora mea s-a întors după două zile, mama după două luni, tata după doi ani. Tata a mai fost luat încă de două ori, până a murit, în 73.

Cântarea României

Cine dintre colegii noştri vine şi spune: „am fost silit să fac asta“ sau „n-aveam încotro“ minte cu neruşinare. La fel, n-am vrut să intru în PCR şi n-am păţit practic nimic, afară că nu mi-au dat paşaport. Era ştiut asta şi am asumat. Au fost colegi care nu numai că se duceau la Cântarea României, dar insistau să meargă tot timpul. Şi măcar dacă ar fi luat cine ştie ce bani.

* * *

Dar cum se explică? Eraţi lăsat în pace pur şi simplu?
Eram chemat mereu, dar refuzam. Până-ntr-o zi, când directorul Teatrului Bulandra de atunci, Emil Riman îl chema, m-a rugat cu lacrimi în ochi să mă duc, mi-a spus că l-au ameninţat că îl dau afară de la direcţie dacă nu mă duc. El era un om de bine, aparent. Şi m-am dus la Sala Palatului, unde fiecare repetiţie era o vizionare. Scenariul era scris de Vadim Tudor şi spectacolul era în mare dedicat Tovarăşei. Mi s-a dat o poezie lungă, de vreo patru pagini, cu Tovarăşa. Vadim era în sală, tot aşa ca acum îmbrăcat în alb, cu toată comisia. În sală, pe scaune, erau vreo două sute de tineri care făceau parte din spectacol, erau fie corişti, fie dansatori. N-aveau cabine acolo, stăteau în sală. Eu am luat poezia în culise, am citit-o şi instinctiv am ştiut ce să fac. M-am dus la microfon şi am citit-o logic. Să ne amintim că actorii care participau la spectacolele astea îşi impuneau un patos, nici nu mai conta textul. Trebuia să arunci osanale vocale şi textul să conteze mai puţin. Eu l-am citit, atent şi logic, punând accentul unde trebuie, fără să particip cu sonorul bine cunoscut. Reacţia în sală a fost în trepte, de la un icnet de râs până la un hohot nestăpânit. Simţind efectul ăsta, mă uitam contrariat la ăştia de ce râd de mine, adică „cum e posibil?“.

Jucaţi de fapt.
Evident. Am terminat, m-am retras. Ăla din culise mi-a smuls textul şi n-am mai fost chemat niciodată. Cine dintre colegii noştri vine şi spune: „am fost silit să fac asta“ sau „n-aveam încotro“ minte cu neruşinare. La fel, n-am vrut să intru în PCR şi am spus că nu vreau să intru şi n-am păţit practic nimic, afară de faptul că nu mi-au dat câteodată paşaport. Bun, riscul era asumat şi preţul era cunoscut.

Ce scrie în dosarul dvs. de Securitate?
După un turneu cu Dan Grigore, cu spectacolul Eminescu după Eminescu, pe care l-am făcut chiar în 89 şi care a fost un spectacol incendiar, există o notă interesantă. La Vaslui n-am putut să ţinem spectacolul din cauza frigului, că îngheţase şi pianul, şi mâinile lui Dan şi lumea nu putea să stea în sală. Caloriferele erau plesnite, ieşeau din ele iatagane de gheaţă şi
ne-am retras în hotel, unde şi-acolo era frig, cu doi indivizi de la cultură de acolo, şi am înjurat cât am putut regimul şi pe Ceauşescu, ce-a fost la gura mea nu pot să spun. Peste o zi jumătate, mă sună directorul Besoiu, spune: „Vezi că te caută ăştia de la Securitate. Să te duci la ei“. „Nu mă duc nicăieri.“ Nu m-am dus şi a venit ăla la teatru şi m-a luat la întrebări: pe unde am fost, ce-am făcut. „Dar care, ce problemă e?“ „Ai fost plecat pe undeva?“ Zic: „da, la Vaslui“. „Şi ce-ai făcut acolo?“ „Am vrut să fac un spectacol şi nu s-a ţinut, tui mama mă-sii de viaţă“ şi-ncep să înjur în faţa lui exact ca la Vaslui. Mi-am dat seama că sigur unul dintre ăia m-a turnat. În ultima pagină din dosar, scrisă de mână de securistul de care v-am făcut vorbire...

Revoluţionarul.
Da. Raportează la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Tamarei Dobrin cred, care probabil primise reclamaţia prin inspectoratul ăsta de cultură: „nu se poate face nimic cu persoana“, adică eu, „singura soluţie e să-l băgăm la economic“. Băgatul la economic ştiţi ce însemna?

Îţi înscenau că deţii valută, de exemplu.
Da. Ei n-au mai apucat să mă bage la economic. I-am spus tot în faţă. Şi nu mi-au luat gâtul. E o minciună sfruntată. Nu e adevărat. Au fost colegi care nu numai că se duceau, dar insistau să meargă tot timpul la spectacole festive. Şi măcar de-ar fi luat cine ştie ce bani.

Într-o familie chinuită de Securitate, cum v-aţi descoperit vocaţia pentru teatru?
Când eram în liceu făceam sport de performanţă. Am fost chiar foarte bun, făceam atletism, eram în lotul de juniori al României, am fost campion naţional şcolar. Până când am avut norocul ca la noi în casă, în gazdă, şi până la urmă împărţind camera şi cu el, şi cu încă un băiat mai mare ca mine care era student la Arte Plastice, Vintilă Făcăianu, a venit Paul Barbăneagră. Paul Barbăneagră rămâne mentorul meu spiritual. Datorită lui am descoperit plăcerea cititului, a filmului, a teatrului.

Da, dar de aici şi până la actorie?
Eu am vrut să dau la regie. În capul meu – şi exemplul meu era Paul, care era regizor – şi nu de film, ci de teatru – era regia. Soră-mea şi ea începuse cursuri de teatrologie. Ea a fost dată afară în primul semestru al anului III, în 56. Cu două luni înainte de examenul de admitere s-a anunţat că se suspendă cursurile de regie pentru un an. Am intrat din prima la actorie. Bărbăneagră mi-a spus: „încearcă la actorie, că peste un an te muţi la regie. N-o să-ţi strice studiul actoricesc pentru că dacă tu vrei să fii regizor de teatru o să înveţi ce să le ceri actorilor tăi“. Şi era foarte adevărat. Să nu uităm ce important a fost pentru Ciulei, care la bază a fost actor, să ştie să lucreze cu actorii. Cursurile de regie nu s-au mai deschis opt ani sau zece ani. Prin anul II am început să mă regăsesc în actorie, să-mi placă, să descopăr virtuţile limbii române pe scenă, să mă intereseze, să-mi dau licenţa chiar cu Hamlet, să debutez la Teatrul Naţional în rolul lui Eminescu. Dar când s-au deschis cursuri postuniversitare de regie la Institutul de Teatru, conduse de Radu Penciulescu, m-am înscris şi le-am absolvit.

De unde aţi moştenit talentul?
Se cânta foarte frumos în familie. Un frate al mamei, a murit din păcate pe front, foarte tânăr, şi un altul care a făcut multă puşcărie când a venit, fără să aibă studii muzicale, avea un glas perfect, s-a prezentat la un concurs la Teatrul liric din Constanţa, a reuşit primul şi, deşi nu ştia note, a cântat tot ce putea să cânte un bariton la operă şi operetă acolo. După aia a venit la Operetă la Bucureşti şi s-a pensionat de acolo. Alt frate, tot aşa, a fost în corul Operei şi s-a pensionat ca şef al corului Operei. O mătuşă a mea, soră a mamei, a început Conservatorul, avea un glas minunat de soprană dramatică, s-a măritat, a făcut un copil şi a renunţat.

Ce înseamnă un regizor? Un soi de dictator?
Poate să fie şi dictator, şi prieten.

Ce relaţie se creează? Şi care e regizorul dvs. model?
Modelul meu este Liviu Ciulei, a cărui metodă încerc să o aplic şi eu cât pot, care, concepând cadrul general al spectacolului, cere de la actori să fie creatori, nu executanţi. Cere actorului să vină cu energiile lui şi cu mintea lui în întâmpinarea propunerii pe care i-o face. Nu impune să facă într-un anume fel. Îl lasă în zeama lui, cum spunem noi, să-şi găsească aparent singur personajul, pentru că numai aşa pe scenă poţi să capeţi plăcerea de a juca, ca şi cum personajul ar fi al tău 100%. Şi în momentul ăla, să zicem, regizorul dispare, se retrage ca apa sub nisip şi rămâne construcţia lui în mare şi expresia a ceea ce vrea să facă prin actori.

Dintre spectacolele lui Ciulei, care vă rămâne mai apropiat?
Cel mai apropiat şi, desigur, cel mai performant şi pentru el, şi pentru noi este Leonce şi Lena. În care eu am jucat Leonce. Dar am avut cu el mari bucurii şi în Azilul de noapte, în care am jucat Actorul, un personaj foarte complex şi important.

Am aici un sondaj de opinie făcut de curând în care aproape jumătate dintre români sunt nostalgici după comunism. Spun că a fost o idee bună, dar s-a aplicat greşit. De ce cred românii asta după 20 de ani?
Pentru că sunt obişnuiţi cu statul paternalist, în principiu, şi ideea că au putut să stea într-un bloc mizerabil şi cu un bilet de la sindicat să meargă la mare şi să aibă bonuri de carne şi de ouă, să stea la coadă şi să fie terorizaţi li se părea probabil mai plăcut decât să-şi ia viaţa în piept şi să se caute pe sine în lume. Cineva la nivelul mediocru al societăţii spune că era mai bine atunci. Dar dacă ar fi să întoarcem foaia şi să ne ducem în 89, undeva prin iarnă-primăvară-vară, n-ar mai spune asta. Vedem acum că nu există om să nu fi avut un dosar de Securitate. Sunt inconştienţi nostalgicii ăştia şi, sigur, se leagă strict de neputinţele lor de acum.

Dar există şi oameni tineri care se gândesc la stânga şi la ideile lui Marx ca la o soluţie pentru viaţa de azi. Băieţii dvs. sunt marxişti?
Nu. Băieţii mei sunt realişti. Marxismul, deşi spune că e o filosofie realistă, e o filosofie utopică, pentru că egalitatea între oameni e împotriva firii, iar lumea e făcută ca să fie ocupată de toate straturile posibile ale inteligenţei umane. Egalitatea care a dus la monstruozitatea comunismului a întors lumea pe dos şi paria societăţii a venit la putere şi a exterminat intelighenţia. Pe ce criterii? Comunismul a dus la o rupere a societăţii şi a neputinţei de a se dezvolta mai departe.

Mai vine lumea la teatru?
Vine. Şi chiar 2008 şi 2009 au fost ani excepţionali. Am avut o depăşire de până la 180% la spectatori şi încasări. Biletele la teatru sunt ieftine, cel mai scump bilet e 30 de lei. Nu e un capăt de ţară, dar lumea a început să facă economie la tot.

* * *

Actor în comunism

La Vaslui, în 1989, cu spectacolul Eminescu după Eminescu nu am putut juca din cauza frigului. Îngheţase şi pianul, şi mâinile lui Dan Grigore, oamenii nu puteau sta în sală. Caloriferele erau plesnite, ieşeau din ele iatagane de gheaţă. Înjuram regimul şi pe Ceauşescu. Când m-am întors la Bucureşti, securistul teatrului, astăzi revoluţionar cu merite deosebite, mă căuta.

Actorul şi regizorul

Modelul meu de regizor este Liviu Ciulei. El concepe cadrul general al spectacolului şi cere de la actori să fie creatori, nu executanţi. Ciulei nu impune actorului să facă într-un anume fel. Aparent, îl lasă să-şi găsească singur personajul, pentru că numai aşa actorul capătă plăcerea de a juca. Regizorul se retrage apoi, ca apa în nisip, dar rămâne construcţia lui şi expresia a ceea ce a vrut să transmită prin personaje.

* * *

Interviu realizat de RODICA PALADE

Taguri:

Teatrul National, Zidul Berlinului, revolutie, neocomunista, CPUN.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22