MĂDĂLIN HODOR: Ar trebui să urmeze un dosar al Securității în cadrul dosarului Revoluției

Andreea Pora | 16.04.2019

Dacă există niște decidenți politici care au decis o diversiune, trebuie să existe și niște actori care să o fi executat.

Pe aceeași temă

Suntem la 30 de ani de la Revoluție și societatea este în continuare divizată, poate uneori fals, în scop propagandistic, pe tema apartenenței la comunism, la Securitate. Care sunt cauzele?

Cauza principală este faptul că după 30 de ani problema comunismului în România nu a fost rezolvată, nici problema Securității, nici celelalte probleme care au venit în siajul chestiunii acesteia. Avem câteva legi care funcționează, dar funcționează cu deficiențe. Avem legea care permite deconspirarea ofițerilor de Securitate și a colaboratorilor Securității, o lege care este contestată și care are mari lacune, nu avem o lege a lustrației, nu avem o politică coerentă care să construiască în conștiința publică subiectul comunismului. Totul este lăsat la voia întâmplării, nu există o politică sistematică de educație, de exemplu, nu avem cursuri despre comunism în școli, licee, universități. Practic, de aici se trage această stare de haos și confuzie care domnește în societate. Observatorii din afară ai fenomenului văd în mod constant că problemele, atunci când sunt puse, referitoare la colaborarea cu Securitatea a unor personalități sau categorii sociale, profesionale, văd o polarizare între două tabere. O tabără care susține că securiștii și colaboratorii se află într-o anumită zonă politică, economică și o altă tabără care spune că securiștii și colaboratorii se află în altă zonă. Practic, situația deconspirării Securității a devenit o luptă politică între două tabere ale societății românești. Sunt recurente chestiunile astea. Aceasta e percepția publică și e un semn al eșecului, pentru că lumea nu înțelege că e nevoie de o discuție serioasă pe tema asta. Totul se discută în siajul unor evenimente, al unor circumstanțe politice, al unor scandaluri mediatice. După ce ele dispar din atenția publică, problema rămâne exact la fel, nu există niciodată o clarificare a situației respective.

România e singura țară din fostul bloc comunist care a condamnat oficial comunismul ca fiind „criminal și ilegitim“. Și atunci societatea era polarizată, să ne amintim huiduielile din parlament când Traian Băsescu a prezentat raportul. Ce ar fi trebuit să urmeze pentru a clarifica lucrurile?

Ar fi trebuit să existe un pachet legislativ asumat care să vizeze, pe de o parte, tragerea la răspundere a acelor persoane care s-au făcut vinovate de încălcări ale drepturilor omului sau de crime împotriva umanității în perioada comunistă, tragere la răspundere care să nu se limiteze, așa cum se întâmplă acum, la o simplă publicare a unui nume în partea a treia a Monitorului Oficial. Asta nu e o măsură de natură să producă niciun efect concret asupra acestor persoane. Un pachet legislativ care să includă posibilitatea de a trimite în judecată în mod sistematic persoane. De exemplu, chestiunea cu torționarii. Tot într-un scandal mediatic, debutat în trombă, cu numele a 35 de torționari care urmau să fie dezvăluite publicului. A fost dezvăluit un nume, Alexandru Vișinescu, apoi încă două, următoarele trei s-au dovedit a nu fi pasibile a fi trimise în judecată și cu asta s-a încheiat subiectul. Deci nu avem, vorbind de Raportul de condamnare a comunismului, o urmare firească a lui: trimiterea sistematică a acestor persoane în judecată. Pentru că sistemul penitenciar comunist a avut sute de angajați, nu au fost doar Vișinescu și Ficior singurii comandanți de penitenciar din România, au fost zeci de comandanți de penitenciar, zeci de ofițeri de Securitate care lucrau în penitenciare, zeci de gardieni care au produs victime de ordinul zecilor și sutelor de mii. Or, după 30 de ani, dacă tragem linie, rezultatele sunt Vișinescu și Ficior. Ar mai fi fost nevoie de un pachet legislativ care să opereze în zona lustrației, atât cât se mai poate face ea astăzi, și care să țină cont de respectarea normelor europene. Vedem că noi cărăm după noi tot bagajul ăsta de probleme nerezolvate după 30 de ani, îl ținem sub preș și el apare, ne bântuie. Mai mult, ne pregătim să-l lăsăm în forma asta generațiilor viitoare.

Se scriu cărți foarte bune despre comunism, despre Securitate, dar sunt eforturi individuale care nu pătrund la nivelul conștiinței societății și nici nu sunt asumate de la nivelul unor instituții ale statului.

Condamnarea rămâne în primul rând un gest simbolic de maximă importanță. Și unic, cum am spus. Cât privește pătrunderea în societate, sondajele de opinie cu privire la comunism arată că nostalgia crește de la an la an. Care e explicația?

Percepția publică n-o schimbi cu un raport, dar un pachet legislativ rezolva măcar parțial problema. Se simte nevoia unor legi și a unor dezbateri care să mai pondereze excesele astea nostalgice care nu mai sunt doar chestiuni de cafenea, s-au transformat deja în lucruri mult mai serioase. Vedem generația tânără care e permisivă la genul ăsta de idei. Ești șocat când vezi că persoane născute după ‘90 își manifestă admirația pentru regimul comunist sau Ceaușescu. Tinerii aceștia nu au avut experiența directă a comunismului, au experiența familiei. Sigur că atârnă greu în balanță sărăcia, lipsa unor lucruri elementare, dar ei nu au nici unde să găsească informații de bază despre comunism. La o căutare rapidă pe Internet, găsesc niște teorii fără bază, că toată lumea avea serviciu, că economia era bună, că avea toată lumea casă, că de bine-de rău era o siguranță, chestiuni din astea. Partea care ar trebui să arate că lucrurile astea erau într-o cu totul altă lumină nu e accesibilă. De ce? Pentru că e undeva într-o bibliotecă, într-o discuție în cercuri specializate ale istoricilor care fac conferințe. Nu sunt accesibile genul acesta de informații publicului larg. Nu mai spun că la anumite televiziuni, care au o agendă proprie motivată fie de patroni care au avut legături directe cu Securitatea, cazul d-lui Voiculescu, sau care provin dintr-o zonă naționalisto-securistă post ‘90, pot să vadă cum Securitatea și efigia ei, generalul Iulian Vlad, sunt glorificate: Securitatea patriotă, care apăra țara de dușmanul extern. E o propagandă foarte susținută.

Lupta cu această propagandă e pierdută?

Nu e pierdută, doar că ea nu este purtată cu aceleași eforturi și aceleași capacități. În fața acestor mijloace de propagandă media foarte puternice nu stau decât ieșiri publice ale unor persoane care când și când mai amintesc că Securitatea nu era chiar așa cum uneori e prezentată la televizor sau că în comunism nu se trăia așa de bine cum se arată la televizor. A fost un șir de emisiuni pe una dintre aceste televiziuni unde propaganda nu se făcea deschis, regimul comunist nu era elogiat în sine, în schimb erau aduși interpreți de muzică populară care spuneau cum îi cântau lui Nicolae Ceaușescu și ce bine erau apreciați, erau prezentate imagini cu Ceaușescu jucând volei, interviuri cu șoferul lui Ceaușescu, cu bucătarul lui Ceaușescu, care îl prezentau ca pe un tip foarte OK. Era o umanizare a lui Nicolae Ceaușescu construită din aceste secvențe care prezentau o imagine cu totul și cu totul deformată față de realitatea că Ceaușescu a ținut zeci de ani România în foamete, frig și teroare. Genului acesta de propagandă nu i se opune nimic, pentru că nu construiește nimeni relevanța subiectului. Repet, dacă nu înveți minimalul, nu ai istoria comunismului în școli, un curs obligatoriu, nu facultativ, nu poți avea de la generațiile următoare pretenții să se raporteze corect.

Dar asta face parte tot din politica de stat.

Exact asta spuneam, trebuie făcută o politică de stat asumată, nu de ONG-uri, nu de istorici. Oricât ar scrie istoricii cărți despre comunism, efectul nu va fi același cu o politică sistematică a statului care să învețe generațiile următoare. Nu avem o istorie a Securității, de exemplu. Lucrez la CNSAS de 18 ani și s-au produs niște monografii despre Securitate, dar noi nu știm exact după 30 de ani cum funcționa Securitatea, nu avem organigrama Securității, nu știm toate structurile ei, toate metodele ei, nu știm toate direcțiile, nu-i cunoaștem pe toți ofițerii de Securitate. Nu știm nici măcar numărul lor, câți ofițeri de Securitate au fost în România între 1948-1989. Nu ai răspunsurile la întrebările de bază după 30 de ani.

Nu știm, de exemplu, cu ce se ocupa Securitatea în domeniul justiției, care era legătura Securității cu justiția. Am văzut asta din scandalul legat de Augustin Lazăr.

Exact, ne-am trezit cu această problemă a procurorilor în regimul comunist și toată lumea a început să arunce cu păreri și idei despre cum funcționa procuratura în perioada comunistă și care era legătura cu Securitatea. Făceau procurorii ce le spunea Securitatea sau erau procurorii independenți? Care erau ierarhiile de responsabilitate? Erau procurorii mai responsabili decât securiștii sau securiștii mai responsabili ca procurorii?

Și din ce știți, cum era situația?

Securitatea a trebuit în anii ‘70-’80 să opereze din spate, nu mai opera direct ca în anii ‘50 când ea aresta oamenii, îi băga la închisoare sau îi ucidea. Pentru că Ceaușescu își urmărea politica de captare a bunăvoiței Occidentului și avea nevoie de banii Occidentului, a trebuit să facă aceste concesii. De aia a semnat România Carta Drepturilor Omului. Or, ca să facă asta, Ceaușescu trebuia să camufleze Securitatea ca poliție politică și să camufeze situația celor care intrau în conflict cu regimul. Și atunci Securitatea nu mai lucra direct pe față, ci prin intermediul unor instituții pe care le controla și le superviza - Miliția, Procuratura, Medicina Legală, judecătorii, medicii psihiatri etc. De aceea, infracțiunile contra securității statului unele erau mascate ca infracțiuni de drept comun, altele erau mascate sub alte zone.

Altele erau nemascate, cum a fost cazul lui Iulius Filip.

Discuția despre acest caz a adus la lumină un lucru care a fost ocultat ani la rând, și anume că existau în România deținuți politici și după celebra lor eliberare din 1964, că s-a scris mult pe tema faptului că în România n-am mai avut deținuți politici după decretul de eliberare din închisoare din ‘64. De aici s-a construit și mitul unei „Securități rele“ și al unei „Securități bune“, una de dinainte de 1964 și alta de după. Și nici aia rea nu era chiar rea, pentru că nu era Securitatea românească, ci una care lucra sub conducerea rușilor, vizavi de o Securitate mult mai bună care nu făcea abuzurile ăleia de dinainte de ‘64. Ceea ce a apărut acum în contextul Filip-Lazăr e că Securitatea „bună“ făcea exact același gen de abuzuri, că existau deținuți politici pe care scria deținut politic până în 1989 inclusiv. Deci s-a schimbat doar amploarea fenomenului, nu și fenomenul.

Revenind la ierarhia aceasta Securitate - Procuratură, Securitate - Miliție, Securitate - alte instituții, sigur că Securitatea era cea care decidea și instrumenta tot ansamblul de măsuri care se luau în privința acestor persoane. Securitatea decidea dacă un dizident era bătut de niște golani pe stradă ca să i se închidă gura, dacă era pus în discuția colectivului la fabrică, ca să i se atragă atenția, sau dacă era arestat și băgat la închisoare pentru deținere de valută sau alte pretexte. Toate lucrurile astea le decidea Securitatea. Celelalte instituții nu făceau decât să pună în practică aceste hotărâri. Și Codul Penal era favorabil acestor acțiuni, pentru că și în Codul Penal din ‘68 erau prevăzute infracțiunile împotriva orânduirii de stat. Există materiale documentare unde vedem șefi ai Securității care se strâng în ședințe și caută soluții să facă exact lucrurile de dinainte, dar să respecte aparența de „legalitate socialistă“ cu care Ceaușescu se bătea în piept. Îi vedem pe acești șefi ai Securității storcându-și creierele ca să poată face interceptare de corespondență, să poată asculta telefoane, să poată face toate chestiunile acestea care erau contrare chiar Constituției României din ‘68, unde erau trecute libertatea de exprimare, libertatea religioasă, inviolabilitatea corespondenței etc.

A fost Augustin Lazăr o rotiță a sistemului sau un torționar, așa cum spune propaganda media?

Toți cei care erau angrenați în statul comunist erau o rotiță mai mare sau mai mică a statului comunist. Ei aplicau prevederile statului comunist. Referitor la gradul de vinovăție, e greu să-l precizezi, în măsura în care nu cunoști amploarea fenomenului, în care nu știi exact cu ce să compari acțiunile lui Augustin Lazăr. Ar trebui să avem o imagine clară despre câți procurori erau în comisiile de eliberare, care era puterea lor de decizie în ceea ce privea deținuții politici, cum lucra Securitatea în aceste cazuri? Trebuie menționat faptul că, de exemplu, anchetele penale, faza inițială a anchetelor pentru cei care făceau infracțiuni împotriva statului erau instrumentate de Securitate, nu de procurori civili. Securitatea, prin Direcția de Anchete Penale, făcea actele premergătoare, nu erau anchetate de procurori. Procurorul trebuia să semneze formal un act de inculpare, dar ancheta propriu-zisă era făcută de acești anchetatori penali de Securitate. În cazul Ursu ancheta a fost făcută clar de Direcția VI Securitate, n-a existat nici un procuror civil acolo care să facă acte premergătoare, dar a fost trimis în arest cu mandat de arestare semnat de un procuror civil, e adevărat. Dar acesta doar a semnat trimiterea, ancheta a fost făcută de Securitate, reținerea a fost făcută tot de Securitate, s-a dovedit, procesul fiind pe rol, prin depozițiile martorilor că, practic, Securitatea era cea care orchestra toată acțiunea de anchetă penală. În arestul Miliției, Gheorghe Ursu a fost bătut de ofițeri de Securitate, ei îl anchetau, nu îl ancheta nici Miliția, nici Procuratura. Ăsta e nivelul de comparație. Existau procurori care semnau aceste acte de trimitere în judecată și cu care Securitatea lucra.

Era un număr restrâns de procurori?

Era un număr restrâns de procurori din ce am văzut. De exemplu, în cazul celor din cadrul Procuraturii Militare, Securitatea, dintr-un birou de procurori militari, avea un procuror militar cu care lucra în cazuri din acestea, fie că era vorba de dizidenți, fie că era vorba de anchete ale unor cadre miliare, uneori ale unor cadre din Securitate care erau trimise în judecată sau săvârșeau fapte penale - delapidare, mită, omoruri etc. Aveau un procuror cu care lucrau dintr-o secție de procurori, că nu lucrau cu toți. Exista un procuror care nu era agent al Securității, adică nu era ofițer sub acoperire. Nu era nevoie să fie ofțeri sub acoperire, nici colaboratori ai Securității, pentru că Securitatea lucra cu ei în virtutea normativelor proprii, nu avea nevoie să recruteze nu știu ce procuror ca să-l convingă să facă acte de trimitere în judecată. Asta nu înseamnă că Securitatea nu recruta procurori, judecători, din toate categoriile sociale, dar recrutarea n-avea de a face cu obiectul activității lor, ci cu faptul că ei erau folosiți ca să toarne colegi sau să dea detalii despre opțiunile politice ale colegilor. Nu îi recruta ca să facă anchete penale, asta e o prostie, am văzut că s-a vehiculat și în cazul lui Lazăr.

Putea Augustin Lazăr să nu semneze eliberarea condiționată a lui Filip?

Din punct de vedere strict legal, nu putea să nu o semneze, pentru că din moment ce existau niște prevederi legale clare, din moment ce existau rapoarte privind sancțiunile disciplinare pe care Filip le avea în penitenciar, care arătau clar că el continuă să manifeste împotriva celor din penitenciar, că avea în continuare o atitudine dizidentă, în contextul acesta trebuia să semneze.

Dar în alte cazuri, al lui Marin Iancu, de exemplu, care nu avea astfel de rapoarte?

Acolo, într-adevăr, apare o oarecare marjă de judecată. Dar, din practică, deținuții politici nu puteau fi eliberați sau grațiați de o parte a pedepsei dacă Securitatea spunea că nu trebuie grațiați. Securitatea era ultima care decidea dacă un deținut era eliberat sau nu din penitenciar. Procurorul era acolo ca să formalizeze această treabă, rapoartele puteau fi contestate la instanță, adică nu procurorul decidea definitiv. Deci decizia nu era la Lazăr absolută, decidea tribunalul dacă putea fi eliberat deținutul. Ceea ce nu se întâmpla în practică, că nu ajungeau niciodată genul acesta de rapoarte să se judece la tribunal.

Dar lui Augustin Lazăr ce i s-ar fi întâmplat dacă nu semna?

Pe de altă parte, lui Augustin Lazăr nu cred că i s-ar fi întâmplat ceea ce au susținut unii. Că ar fi fost dat afară, dar probabil că ar fi fost trimis la o muncă mult mai de jos decât era. Nivelul la care ajunsese în anii ‘80 controlul Securității asupra întregii societăți și asupra instituțiilor îi permitea să găsească tot timpul persoane care să facă ceea ce unul nu era dispus să facă.

Dar e ăsta un argument?

Nu e un argument, dar e o chestiune de context, că m-ați întrebat ce pățea Lazăr dacă nu semna. În mod clar bine nu i-ar fi fost, că a refuza să semnezi eliberarea unui deținut politic, în contextul în care știi pentru ce era închis, nu cădea bine. Și cu siguranță d-l Lazăr ar fi avut astăzi un dosar de urmărire informativă dacă făcea chestiunea asta. Nu sunt așa de convins că ar fi pățit nu știu ce chestiune dramatică, să fie băgat la închisoare, de exemplu.

A greșit Lazăr undeva în contextul de acum, după apariția scandalului? Trebuia să facă ceva și n-a făcut? Trebuia să spună ceva și n-a spus?

Da, a greșit pentru că nu a clarificat această chestiune. La prima reacție a părut foarte ezitant, a fost un comunicat destul de ezitant și încâlcit, din care nu prea s-a înțeles despre ce e vorba. A mai greșit încă o dată cerându-și scuze într-o formă instituțională, și nu personală. Adică a încercat să spună că era vorba de legislație și context, când cred că mult mai utile ar fi fost pur și simplu niște scuze personale, să fi spus „da, asta era situația, nu am făcut un act de dizidență, nu am fost un erou anticomunist și îmi cer scuze că n-am fost un erou anticomunist. Consider că am greșit, conform regulilor morale ale societății de azi“.

Să trecem la dosarul Revoluției. Observăm că trimiterea după 30 de ani a acestui dosar în instanță, cu doar trei inculpați, e, pe de o parte, văzută ca o victorie tardivă, dar șchioapă, pe de altă parte, e contestată și pe motivul absenței Securității din acest rechizitoriu. Se putea mai mult după 30 de ani?

Opinia mi-am exprimat-o prin acea scrisoare deschisă pe care am adresat-o recent Parchetului General, alături de mai mulți semnatari - Andrei Ursu, Mihai Demetriade, istorici, alte personalități -, și anume aceea că bineînțeles e un pas înainte, nu e de contestat această chestiune că după 30 de ani totuși s-a făcut această trimitere în judecată a unor responsabili pentru morții de după 22 decembrie. Discuția, din nefericire, este parazitată de scandalul în jurul lui Augustin Lazăr. Iarăși o temă sensibilă și istorică care este parazitată de un context politic. De aceea, pentru foarte mulți e greu să judece la adevărata valoare ceea ce s-a întâmplat cu acest rechizitoriu. Ați văzut imediat reacția inculpaților și reacția PSD, dar și reacția celorlalți actori politici sau mediatici care au legat chestiunea de scandalul anterior al lui Augustin Lazăr, spunând că acea campanie împotriva lui Augustin Lazăr se datorează tocmai acestui rechizitoriu în dosarul Revoluției, ceea ce, în opinia mea, nu este așa. Cred pur și simplu că Augustin Lazăr a vrut să-și facă o datorie de onoare și în timpul mandatului său să existe acest rechizitoriu la care, după știința mea, se lucra de multă vreme. Dar rămâne problema: e bine, e rău, e suficient? Ne așteptam de la bun început ca un rechizitoriu al Parchetului să nu mulțumească pe toată lumea. Nici nu are cum, pentru că însuși Parchetul Militar și-a asumat de la bun început o chestiune limitativă de stabilire a adevărului juridic.

Putea face altceva decât să stabilească adevărul juridic? Adevărul istoric e treaba istoricilor.

Problema nu e aici, că nu putem să cerem Parchetului Militar să facă studii istorice sau să scrie enciclopedia Revoluției Române. Ei trebuie să facă ceea ce au făcut, o încadrare pe lege, pe articole de Cod Penal etc. Dar ne aflăm într-o situație oarecum inedită pentru că nu este o cauză oarecare, ci o cauză istorică. E vorba de o revoluție. Cum stabilești responsabilități juridice pentru un eveniment istoric? Aici e o chestiune de discutat. Problema era însă în faptul că din comunicatul Parchetului s-a înțeles că este rezolvat dosarul Revoluției. Asta e, în opinia mea și a celor care au semnat scrisoarea, o greșeală. Trebuie precizat că ancheta la care ne referim, rechizitoriul, este urmare a redeschiderii dosarului Revoluției în 2016 prin infirmarea soluției de închidere de la data respectivă. Infirmarea aceea de închidere viza niște aspecte care, în opinia procurorului general adjunct de la acea dată, Bogdan Licu, nu fuseseră clarificate de cercetările Parchetului. Și el indică acolo vreo opt puncte neclare la data respectivă. Rechizitoriul actual se referă la acele opt puncte neclare, care sunt cumva cele care reflectă perioada 22-31 decembrie. Practic, Parchetul a urmărit rezolvarea acelor segmente, nu rezolvarea întregului dosar al Revoluției. În spațiul public deja au apărut opinii că Parchetul susține teza că a fost o lovitură de stat, și nu o revoluție. Aici cred că exista o datorie a procurorilor de la Parchetul Militar să contextualizeze puțin acel comunicat, pentru că s-a înțeles că responsabili pentru diversiunea de după 22 decembrie sunt trei oameni care mai sunt în viață - Ion Iliescu, Voican Voiculescu și Rus -, încă vreo cinci care sunt morți, niște generali de armată și cam atât. Ceea ce noi am scris în acea scrisoare și am întrebat a fost dacă executanții acelei diversiuni au fost luați în calcul ca responsabili pentru crimele de după 22 decembrie, pentru că există totuși o fractură logică în argumentație. Dacă există niște decidenți politici care au decis o diversiune, trebuie să existe și niște actori care să o fi executat.

Care actori nu se rezumă la armată?

Actorii aceștia nu se rezumă la armată, care nici măcar nu este menționată în acest rechizitoriu al Parchetului sub titulatura de armată. Comunicatul Parchetului nu spune că armata a făcut diversiune, ci spune „șefii armatei au făcut diversiune“.

Dar poți să tragi la răspundere penală, în cadrul unor articole de lege, singurul rămas imprescriptibil fiind crimele împotriva umanității, niște instituții?

Nu poți să tragi instituții și nici nu poți trimite instituții în judecată, dar, pe de altă parte, nici nu poți afirma că nu există răspundere instituțională pentru decembrie ‘89. Cum să nu existe răspundere instituțională, când represiunea împotriva manifestanților, începută în 16-17 decembrie, a fost decisă instituțional? Iar aceste instituții au continuat să funcționeze și după 22 decembrie, adică nu s-a dizolvat Securitatea, cum pare să se înțeleagă din acest rechizitoriu. Securitatea nu s-a dizovat, ea a fost trecută formal în subordinea armatei, iar Securitatea a continuat să funcționeze. În practică, noi știm că Securitatea de fapt n-a trecut în nicio subordine a armatei, că armata nu putea să controleze un asemenea aparat care timp de 50 de ani își ramificase tentaculele și avea zeci de mii de posibilități de disimulare și ofițeri acoperiți peste tot, informatori, avea o rețea clandestină extensivă, inclusiv în armată. Cum putea armata să controleze Securitatea?

Dar care ar fi fost soluția, din punctul dvs. de vedere?

Scrisoarea trimisă recent a fost cronologic ultimul demers pe care l-am făcut. Noi am scris în mod repetat Parchetului Militar, am făcut și declarații publice, încercând să determinăm o anchetă extensivă și asupra acestor zone, să fie luate în considerare și aspectele astea, să se facă o anchetă și asupra Securității și a rolului pe care l-a avut ea după 22 decembrie. Nouă nu ni se pare satisfăcător răspunsul că Securitatea a trecut în subordinea armatei și nu are nici un fel de responsabilitate, nu ni se pare deloc o explicație plauzibilă. Cu atât mai mult cu cât există zeci, dacă nu sute de probe în dosarele de la Parchet, pe care le-am găsit și noi de-a lungul anilor răsfoind dosarele CNSAS, din care reiese că ofițeri de Securitate au fost implicați în tragerile de după 22 decembrie, din case conspirative ale Securității, unități ale Securității care au acționat în mod diversionist în decembrie ‘89. Întrebarea noastră este: o făceau la ordinele armatei? Comandanții militari erau cei care exercitau controlul sau e mai plauzibil să presupunem că șefii Securității făceau lucrurile astea, le ordonau și coordonau. O țară întreagă cunoaște acele secvențe din Comitetul Central în care Iulian Vlad și Ștefan Gușă coordonau operațiuni militare cu telefoanele în mână, celebra „Noapte a generalilor“, că Iulian Vlad dădea ordine, era la comandă, era într-un comandament militar.

Ce ar trebui să urmeze?

Ar trebui să urmeze o extindere a cercetărilor pentru clarificarea acestor chestiuni pe care le-am ridicat noi, pentru lămurirea rolului Securității după 22 decembrie și tragerea la răspundere juridică a celor care au executat acte de diversiune. Pentru că, dacă spui că a existat o decizie politico-militară luată de un grup de oameni undeva pe 22 decembrie ca să se pună în practică această diversiune, au existat, așa cum spuneam, executanți ai acestei decizii. Executanți care nu puteau să fie numai din cadrul armatei.

Deci ar trebui să urmeze un așa‑numit dosar al Securității?

Ar trebui să urmeze un dosar al Securității în cadrul dosarului Revoluției, dacă dorim să clarificăm întreaga gamă de responsabilități și să nu ne limităm la ideea că doar o mână de oameni au reușit să provoace haosul teribil care a existat după 22 decembrie și mia de morți.

Dincolo de disputele politice de moment, nu cred că există cineva care nu-și dorește o discuție serioasă pe anchetarea și scoaterea la lumină a unui „dosar al Securității“. Dar putem să contribuim și noi la chestiunea asta și ne gândeam dacă nu e posibilă o comisie prezidențială, cum s-a făcut pe tema comunismului Comisia Tismăneanu, și pe această temă, comisie formată din istorici, procurori, sociologi, care să aibă acces la arhivele care există referitoare la problema 1989 și să producă un raport care să nu fie cu caracter juridic, dar să aibă valoare de adevăr istoric. Strict referitor la problema Securității în 1989. Societatea românească după 30 de ani nu e interesată numai de adevărul juridic și de tragerea la răspundere a vinovaților, ci și de lămurirea chestiunii. Avem încă discuții de felul acesta: a fost sau n-a fost revoluție? A fost lovitură de stat sau n-a fost? Au venit rușii sau n-au venit? Chestiuni care vor rămâne peste veacuri într-o ceață perpetuă, dacă nu sunt lămurite cât mai repede.

Interviu realizat de ANDREEA PORA

Scuze instituționtale

Augustin Lazăr: În calitate de conducător al Ministerului Public, doresc să prezint scuze instituționale pentru unele practici discutabile de dinainte de 1989, instituite prin lege, dar caracterizate printr-o componentă etică deficitară. Personal, doresc să îmi exprim regretul pentru dramele și suferințele trăite de luptătorii anticomuniști, cărora le datorăm faptul că astăzi trăim într-o țară democratică.

PSD, revoltat

Este revoltător ca dosarul Revoluției să fie trimis în instanță de un fost agent al poliției politice comuniste! Este intolerabil ca cel care a ținut în chinuri dizidenții anticomuniști să se erijeze acum în făuritorul dreptății anticomuniste. Iohannis nu mai poate folosi scuza că nu știa cine e cel pe care l-a numit în funcția de procuror general al României! Acum știe că Lazăr a făcut poliție politică, dar îl protejează.

Nu avem o istorie a Securității, de exemplu. Noi nu știm exact după 30 de ani cum funcționa Securitatea, nu avem organigrama Securității, nu știm toate structurile ei, toate metodele ei, nu știm toate direcțiile, nu-i cunoaștem pe toți ofițerii de Securitate dintre 1948-1989.

Dacă există niște decidenți politici care au decis o diversiune, trebuie să existe și niște actori care să o fi executat.

A greșit cerându-și scuze într-o formă instituțională, și nu personală.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22