RALUCA PRUNĂ: PSD nu va renunţa la dezincriminări, e un plan mai vechi

În cursul discuțiilor pe care le-am avut cu Comisia Eu­ropeană, pentru un orizont de așteptare pentru ri­dicarea mecanismului, cheia a fost, într-adevăr, cu privire la ireversibilitate. A fost o discuție, nu ascund faptul, destul de aprinsă cu Comisia Europeană, în cursul anului 2016 și am întrebat care e testul irever­sibilității. Argumentul meu a fost că instituțiile din România, din păcate, au trecut prin teste cum ar fi „Marțea neagră“ în 2012, dar chiar și în al dois­pre­ze­celea ceas au reușit să fie o frână împotriva deraierii. Și iarăși un test la care, din păcate, magistratura ro­mâ­nă a fost supusă din nou acum e ceea ce s-a înt­âm­plat cu cele două ordonanțe, de grațiere și de am­nis­tie mascată. Instituțiile judiciare au ieșit în mod cu­rajos și au denunțat un asemenea mod de a aborda lucrurile. Mecanismul de Cooperare și Verificare tre­buie privit și ca un instrument care, în fond, a ajutat societatea românească, sistemul judiciar, într-un sens larg, să nu deraieze.

Raportul arată că s-au făcut progrese notabile în toți acești ani, se dau cifre cu privire la marea corupție, dar se vorbește, pe de altă parte, și de un efect per­vers în societate și în percepția publică a acestor do­sare. Se spune că criticile care vin în special din par­tea parlamentului și a politicienilor sunt de natură să arate că ceea ce s-a obținut, de fapt, nu este ire­ver­sibil. Și aici eu cred că este cheia și bila neagră.

Credeți că politicienii înțeleg acest lucru și că le mai pasă de MCV? Tăriceanu vrea ca România să denunțe unilateral MCV. Se poate?

Cred că înțeleg foarte bine și că nu le pasă. Atunci când președintele Senatului spune că România ar tre­bui să denunțe MCV unilateral, te întrebi dacă face această afirmație în calitatea sa de al doilea om în stat, dacă știe ce înseamnă acest lucru, dacă știe că acest mecanism nu poate fi denunțat la zece ani după ce el a fost instituit printr-o decizie a Comisiei la care România a achiesat. Cred că o asemenea declarație nu este responsabilă. Potrivit dreptului administrativ al Uniunii, România ar fi putut să meargă atunci la Curte și să denunțe decizia luată de către Comisie. N-a făcut-o. Nici nu era rațional la acel moment, era la începutul anului 2006, cu un an înainte de aderare, așa încât este și în afara cadrului legal de drept ad­mi­nistrativ european, și ridicolă aruncarea pe piață a unui astfel de scenariu. Deci nu este posibil pentru Ro­mânia să denunțe acum acest mecanism.

Cât de periculoase sunt pentru sistemul de justiție cele două ordonanțe de urgență?

E periculos să dai o grațiere fără să faci un stu­diu de impact, să vezi cine beneficiază, fără să cal­culezi dacă momentul e oportun. Suntem în plină iar­nă, nu avem un sistem de reinserție socială eficientă a celor care ar putea ieși din penitenciar, deci „îi arunci“ în societate și îi expui, în teorie, riscului unei re­cidive. Deci trebuie făcut un studiu de impact cu pri­vire la limitarea posibilității de recidivă. Pentru că, altfel, așa cum vedem din statistici din alte state mem­bre, în maximum un an penitenciarele vor fi pli­ne, iar grațierea nu-și va fi atins scopul. La fel de gra­vă sau poate și mai gravă mi se pare această amnistie mascată. A dezincrimina foarte multe dintre infrac­țiunile care intră în compenența DNA este un mod de a reveni asupra unei politici penale și de a arăta că s-au cheltuit în mod nesăbuit resursele. E și o ches­tiu­ne de injustețe: sunt la putere și schimb regulile jo­cului, astfel încât să profit eu. S-a și dat publicității o listă de 60-70 de politicieni care sunt primii bene­ficiari ai unei asemenea dezincriminări.

PSD s-a grăbit foarte tare, n-a trecut nici o lună și jumătate de când e la putere. Credeți că va re­nunța?

Sinceră să fiu, nu cred că vor renunța. Probabil că vor mai temporiza puțin, dar vor reveni. Cred că este un plan mai vechi și de aceea nu sunt optimistă și nu cred că vor renunța la dezincriminarea unor ase­me­nea fapte.

Sunteți acuzată că și dvs. ați modificat articole din Codul Penal prin ordonanțe. Cum răspundeți?

Când mi-am preluat mandatul, printre primele lucruri pe care le-am făcut a fost să discut cu par­lamentul și să văd în ce măsură putem trece rapid prin parlament proiectele de lege depuse de Mi­nis­terul Justiției ca urmare a deciziilor Curții Cons­ti­tuționale. Existau aproape 40 de decizii care cons­tatau neconstituționalitatea unor dispoziții de drept penal. Pentru toate acestea existau cam tot atâtea pro­iecte legislative depuse la parlament. Am discutat cu parlamentul începând din noiembrie 2015 pentru ur­gentarea adoptării acestor proiecte legislative. În luna mai 2016 am văzut că nu avansăm absolut deloc. Pri­ma mea obligație era să pun la dispoziția sistemului judiciar un Cod predictibil, să fac ceea ce îmi cere legea, anume să aduc dispozițiile în linie cu deciziile Curții. După șase luni am promovat o ordonanță de urgență, pentru că nu aveam soluție la instabilitatea legislativă. Este vorba de OUG 18/2016 care a pus în acord toate dispozițiile din Codul de Procedură Pe­nală și din Codul Penal cu deciziile CCR. Așa că din acest punct de vedere mi se pare complet fals argu­men­tul că e nevoie de aceste două proiecte de or­do­nanță, printre altele, și pentru a pune în acord tex­te­le de drept penal cu decizii ale CCR. Eu mai întâi am încercat să conving parlamentul. Se spune acum că sunt aproape 50 de decizii ale CCR cu care trebuie puse în acord textele din Cod. Este complet fals. La momentul la care noi am predat mandatul rămăse­se­ră numai 4 decizii ale CCR cu care textele de drept penal trebuie corelate.

Dar ordonanța cu interceptările...?

Acolo lucrurile mi s-au părut de o asemenea gra­vitate, încât nu aveam altă soluție decât Ordonanța 6/2016. De la momentul la care Curtea și-a publicat decizia, știam că nu este constituțional ca actele de punere în executare să fie făcute de altcineva decât de ofițeri de poliție judiciară, ceea ce nu era cazul în România. Orice întârziere ar fi pus în pericol ur­mă­ri­rea penală, inclusiv în dosare grave, care privesc si­gu­ranța națională. Am fost obligată să propun ordo­nanța și nu am absolut niciun fel de regret.

„E periculos să dai o grațiere fără să faci un stu­diu de impact, să vezi cine beneficiază, fără să calculezi dacă momentul e oportun.“

Cred că parlamentul ar trebui să întrebe parchetele care este situația acum, la aproape un an de la adop­tarea ordonanței. Interceptările să spunem că sunt mai simplu de făcut, dar pentru chestiuni ambientale sau filaj trebuie să ai experți care să facă asta. Și nu vreau să arunc niciun blam asupra nimănui, dar mă întreb cum un personaj ca Ghiță a putut scăpa de fila­jul poliției, de exemplu. Cred că dacă ar fi fost sub fi­lajul altor instituții ar fi fost mai greu să scape.

Or, parlamentul ar trebui să se aplece asupra acestui lucru și să constate că, în afară de DNA, care avea în parte capacitatea tehnică și resursa umană, nici DIICOT și nici parchetele obișnuite nu aveau resursa umană și nici capacitate tehnică necesare. Și ar mai trebui ca Ordonanța 6 și interceptările să fie văzute într-un cadru mai larg, care să depășească infracțiunile privind actele de corupție. Noi discutăm și despre al­te infracțiuni care pot avea impact asupra societății, a căror urmărire penală poate avea de suferit.

Se va merge spre Comunitatea Națională de Infor­mație?

Nu știu, e greu de spus asta. Eu am invocat mo­de­lul francez și faptul că Franței i-au trebuit zece ani și încă n-a terminat de definit propriul sistem: în Fra­n­ța o asemenea autoritate s-a luat din subordinea Mi­nisterului de Interne și s-a dus la Ministerul Justi­ției. Sunt alte state membre în care o asemenea auto­ri­tate este în subordinea parlamentului. Trebuie vă­zut ce model alegem.

Vi s-ar părea în regulă ca la noi să fie în subor­dinea parlamentului?

Având în vedere că un procent foarte mare de par­lamentari este sub urmărire penală, într-un fel sau altul, cercetați penal, mi s-ar părea că o asemenea decizie ar aduce de la început o suspiciune în percep­ția publică.

Argumentul PSD pentru OUG privind grațierea este legat de supraaglomerarea din penitenciare și condițiile inumane. E o problemă de care se dis­cută de ani buni, dar nu s-a făcut nimic, nu s-a construit nici măcar o singură pușcărie.

Noi avem o legislație în construcții care face ca un pe­nitenciar, dar nu numai, să nu poată fi construit în mai puțin de cinci ani. Sunt studii de prefezabilitate, care trebuie să fie agreate de Ministerul de Finanțe, după aceea se face un studiu de fezabilitate, după ace­ea un proiect tehnic ș.a.m.d. Dacă vrem să scurtăm toți acești timpi, trebuie să umblăm la legislația cu pricina. Când am preluat mandatul se știa de con­di­țiile de precaritate din penitenciare dintr-o decizie cvasi-pilot a CEDO care fusese dată în 2012. Ce mă­suri s-au luat? S-a făcut o strategie în 2015, care din păcate n-a avut finanțarea necesară, și s-a spus că se vor construi șase sau șapte penitenciare într-un ori­zont de timp de șase ani, care costau fiecare 150 de milioane de euro pentru o capacitate de 1.000 de de­ținuți. Asta înseamnă, du­pă un calcul simplu, 150.000 de euro pentru fiecare deținut. Cifra aceasta este uriașă pen­tru România. În man­datul meu am discutat cu cei de la CEDO să văd ce au făcut alte state mem­bre și care ar fi pachetul de măsuri care împreună să contribuie la degrevarea sistemului penitenciar. Construcția de noi penitenciare sin­gură nu este răspunsul, spune CEDO foarte clar într-un white paper privind supraaglo­me­rarea în sistemele pe­ni­tenciare, pe care a dat-o publicității anul trecut. Grațierea singură, mai spune CEDO în același document, nu este răs­punsul pentru supra­aglomerare. Răspunsul trebuie așadar să fie un cumul de măsuri. În România ar trebui, de exemplu, să ne uităm inclusiv la dis­po­ziții de drept penal. Pedepsele prin noile coduri au mai coborât, însă pentru situația de concurs de in­fracțiuni pedeapsa cumulată e mare. De exemplu: da­că fur 100 de oglinzi de la mașinile dintr-o parcare la un hipermarket, risc o pedeapsă cumulată mai mare decât dacă fac o infracțiune de omor. Ce n-am reușit să fac anul trecut în cadrul dezbaterii publice a fost să-i adun laolaltă la masă pe cei care au lucrat la Co­dul Penal, pe experții de drept penal și drept execu­țio­nal penal ca să vedem care a fost filozofia din spa­te­le acestui Cod. Deci răspunsul la supraaglomerarea pe­nitenciarelor nu e în alb și negru, e unul nuanțat.

Totuși, sunt și lucruri minime care s-ar putea fa­ce, curățenie, dezinsecție, să nu mai umble șo­bo­lanii și gândacii... sunt lucruri care țin de admi­nistrare.

Anul trecut am propus un plan de măsuri pe ter­men scurt și fără niciun fel de efort bugetar, măsuri administrative care se pot lua în fiecare penitenciar. Sunt penitenciare ca Gherla sau Timișoara, unde, cu același cadru legislativ, sunt condiții destul de civili­za­te, în opoziție cu Galați sau Brăila, unde, din cauza unui management prost, condițiile erau precare. Deci vorbim de măsuri administrative, pe termen scurt, pe care le-am agreat printr-un plan cu conducerea Ad­mi­nistrației Naționale a Penitenciarelor, din iulie 2016.

Aflăm de cazuri șocante, oameni care mor din cauza nepăsării, neglijenței, a lipsei elementare de îngrijiri, acces la medicamente. Dan Ada­mescu, de exemplu. Cine va răspunde?

Statul este primul răspunzător pentru orice fel de cul­pă cu privire la tratamentul medical refuzat unui deținut. Nu vreau să fac comentarii la cazul Ada­mes­cu, dar sunt convinsă că, în măsura în care este victi­ma neîngrijirii medicale în sistemul penitenciar, sta­tul român este răspunzător. Pe de altă parte, trebuie să spun că și sistemul penitenciar este oglinda a ceea ce este o societate. Noi suntem o societate în care ac­ce­sul la sănătate e garantat de Constituție, dar în rea­li­tate el nu este întotdeauna efectiv. Vă dau un caz foar­te simplu. Dacă ești condamnat și te afli într-un penitenciar, ți se fac imediat analizele și dacă, de pil­dă, se descoperă că ai hepatită C, pentru că ești în cus­todia statului, imediat ți se face interferon. Deci vei avea acces la tratamentul medical imediat, pentru că statul este cel în custodia căruia te afli. Dacă ești un om liber și constați în urma unor analize că ai hepatita C, e greu de crezut că în 24 de ore faci tra­tamentul specific.

Să nu-mi spuneți că e mai bine în pușcărie...

Eu n-am spus că e mai bine în pușcărie, spun nu­mai că statul face niște demersuri care, uneori, din păcate, sunt mai rapide în cazul persoanei con­dam­nate decât al persoanei libere. De exemplu, avem o hotărâre CEDO pentru o persoană căreia în timpul executării pedepsei i s-a făcut o lucrare dentară. Du­pă ce persoana s-a eliberat din penitenciar, a dat în judecată statul român pentru calitatea lucării den­ta­re, care nu căzuse, și, surpriză, a câștigat la CEDO. Iar eu spun că sunt oa­meni aflați în condiții de sărăcie în România care nu-și permit niciun fel de lucrare dentară. Deci trebuie cumva să găsim un echilibru în toate aces­te lucruri. Și, fără să apăr sistemul penitenciar, să nu așteptăm ca el să fie ceea ce este sistemul penitenciar din Da­ne­marca, pentru că socie­tatea liberă din România nu este societatea liberă din Danemarca. Deci tre­buie păstrată proporția, fără ca aceasta să îns­em­ne neasigurarea unor condiții demne de exe­cutare a pedepsei.

Dumeavoastră ați avan­sat prima suma de 80 de milioane de euro pe care România ar avea-o de plătit la CEDO. Președintele Iohannis a spus că e o socoteală făcută pe colțul mesei și că nici vorbă ca Ro­mâ­nia să aibă de plătit o asemenea sumă, că se va da o decizie-pilot și abia după aceea, dacă nu facem nimic, s-ar putea pune problema plății.

Eu am avansat această cifră și pot să fac câteva cla­rificări.­ În susținerea acestui proiect de ordonanță de urgență privind grațierea s-a invocat în mod fals în public faptul că această sumă ar reprezenta o amendă pe care România ar trebui s-o plătească ca urmare a unei eventuale decizii pilot a CEDO. Nu este vorba de o amendă și în acest sens președintele a corectat și a explicat că nici nu se pune problema unei amenzi. Când am avansat această sumă am spus că Italia, îm­potriva căreia Curtea pronunțase la acel moment o de­cizie pilot, adoptase o lege care prevedea măsuri compensatorii pentru deținuți. Și măsurile com­pen­sa­torii, potrivit legii italiene, erau 8 euro pe zi pentru fiecare deținut, pentru fiecare zi de detenție în con­diții precare. Urmare a discuțiilor pe care le-am avut la CEDO în care mi s-a sugerat că un asemenea meca­nism compensator bănesc ar putea fi reparația cu­ve­nită din partea statului pentru condiții de detenție pre­care, am spus că acesta este modelul pe care CEDO îl sugerează ca fiind un model funcțional. Când am făcut aceste calcule, evident că nu le-am făcut pau­șal, ci am făcut un minim și un maxim și suma ma­ximă pe care, în teorie, o riscă România dacă va adopta 8 euro este de 80.000 euro. Acesta este mi­st­e­rul acestei cifre.

Între timp, Ungaria, care este și ea un stat care are o de­cizie pilot, a adoptat o lege națională care prevede acordarea a 4 euro pe zi pentru fiecare deținut, pen­tru fiecare zi de detenție. Asta înseamnă 120-130 de euro pe lună. Dar e la latitudinea fiecărui stat ce mă­suri reparatorii adoptă ca urmare a unei decizii pilot. CEDO nu va veni să spună, ca urmare a deciziei pilot, dacă aceasta se pronunță, că România trebuie să dea 8 euro sau 4 euro sau 2 pe zi de detenție.

Deci e o cifră pur ipotetică. Există alternativă la ea, alt sistem?

În discuțiile cu președintele CEDO am spus două lucruri: că niciun stat nu va da măsuri compensatorii bănești fără să aibă o decizie pilot, pentru că nici nu poți, politic vorbind, să explici societății de ce despă­gu­bești o persoană care se află în condiții precare de detenție, și nu despăgubești, de pildă, un copil sau pe părinții unui copil care are o toaletă în fundul curții la școală. Și pentru acest motiv, România neavând o decizie pilot, eu nu am fost deloc adepta unui meca­nism compensatoriu în bani. Fie și pentru că acesta nu corectează cauza: condițiile precare. Ceea ce am propus a fost un mecanism compensatoriu în zile câș­tig. În măsura în care instanța constată că ai făcut 30 de zile de detenție în condiții de precaritate, atunci primești 3 zile libere

care se deduc din pedeapsă și ca­re, sigur, au și ele un echivalent în bani...

Și CEDO a rezonat cu această propunere?

Mie mi s-a părut că rezonează. Am spus că acest mecanism compensatoriu nu se dă automat tuturor, ci se face o evaluare, pentru că, repet, nu peste tot în sistemul penitenciar condițiile sunt la fel.

Din păcate, acest proiect de lege care a fost adoptat de Guvernul Cioloș într-una dintre ultimele sale șe­dințe în noiembrie a fost trimis la parlament și, pe 27 decembrie, Senatul, ca primă Cameră sesizată, l-a cla­sat fără nicio explicație. Asta arată dezinteresul unor politicieni cu privire la chestiunea de supraaglo­me­rare din penitenciare, pentru că, pe de o parte, cla­sezi un proiect de lege fără niciun fel de explicație, iar pe de altă parte, susții o grațiere dată prin ordo­nanță care nu va degreva sistemul.

Avem o perspectivă de timp când ar putea fi dată această decizie pilot de către CEDO?

Cred că decizia pilot va fi dată anul acesta și în­tre­barea este ce termen se va acorda României pentru re­medierea situației constatate, pentru că decizia sta­bilește și un termen în care situația în statul membru trebuie să fie rezolvată.

În termenul acesta ce se întâmplă? Procesele se suspendă?

În termenul acela statul în cauză trebuie să adopte măsurile pe care le consideră necesare, legislative sau administrative, mecanisme compensatorii, cons­truc­ția de penitenciare noi.

Cauzele aflate pe rolul CEDO se suspendă din mo­mentul în care se dă o decizie pilot. Trebuie spus că CEDO este pur și simplu excedată de cereri ale de­ți­nuților din România, sunt mii de cereri și din clipa în care se dă decizia pilot aceste cereri nu vor mai fi primite de CEDO, până la împlinirea termenului acor­dat de Curte pentru remedierea situației.

Ați văzut protocolul între SRI și DNA privind ace­le echipe mixte?

În comunicatele parchetelor, fie ele DNA sau par­che­tele obișnuite, se spunea că în instrumentarea unuia sau altuia dintre dosare s-a conlucrat cu SRI, mai mult decât atât nu știam. Și de altfel nici nu cred că este rolul unui ministru al Justiției să știe cum efec­tiv se conlucrează între organul de urmărire penală și instituții suport, cum a fost SRI în acest caz sau cum este în acest moment Poliția Judiciară.

Și n-ați întrebat cum funcționează?

N-am întrebat cum funcționează, de vreme ce aveam un cadru legislativ prevăzut în dipozițiile de procedură penală. Decizia CCR a venit în luna martie și era clar că din acea clipă orice protocol devine ca­duc în măsura în care contravenea deciziei.

Există vreo garanție că nu au fost, așa cum se clamează în spațiul public, ingerințe ale SRI în dosarele penale?

Eu nu am răspuns la această întrebare, pentru sim­plul fapt că în calitatea mea de ministru nu pot cen­zura și niciun ministru nu poate cenzura un dosar. Plec de la premisa legalității. Singurii care au un răs­puns la această întrebare sunt judecătorii pe masa că­rora ajung aceste dosare. În­să uitându-mă la do­sarele în care s-au pro­nunțat condamnări, care sunt numeroase, vorbim de mai bine de 90% din­tre ele, eu cred că nu s-a depășit cadrul legal exis­tent la acel moment și nu au existat ingerințe, da­că un judecator nu le-a cenzurat.

Cum vedeți acest scandal Ghiță, tot ce se întâmplă, care e percepția dvs.?

Văd scandalul Ghiță cum cred că îl vede toată lumea. Este greu de în­țeles cum anume cineva poate în fiecare seară, ca într-o telenovelă, să arun­ce tot felul de ale­gații în spațiul public, alegații care, nu știu, ur­mează a fi dovedite sau nu, fără ca postul care face acest lucru să fie sanc­ționat de către CNA. Când văd asta îmi spun că Ro­mâ­nia este o țară care nu are un Consiliu Național al Au­diovizualului.

Dar relația „contra naturii“, vacanțe, vizite, afa­ceri, Ghiță-Coldea-Maior cum o vedeți? Și nu e singurul exemplu, dacă mă gândesc la Rizea, Do­rin Cocoș.

Ghiță acum este un fugar, judecăm ceea ce s-a în­tâmplat cu un număr de ani înainte, când își făcea vacanțele cu înalți funcționari din statul român și asta e de natură să ridice niște suspiciuni. Cred că asistăm la o problema de imagine. Dar trebuie să fim corecți și să spunem că generalul Coldea fiind subi­ec­tul unei investigații interne, nu s-a constatat încă­l­carea unor norme interne ale SRI, însă serviciul a făcut un pas înapoi și generalul Coldea a trecut în rezervă. Sper să fie un moment de la care serviciile să fie mai puțin vizibile în spațiul public. Discreția ar trebui să fie o calitate specifică a serviciilor.

Adică poate să facă lucruri rele, dar cu discreția specifică serviciilor?

Nu spun asta. M-ați invitat în calitate de fost mi­nistru, dar înainte eram cetățean. Văzând în ultimii doi-trei ani cum politicieni foarte importanți din sta­tul român ieșeau seară de seară la televizor, publicau jurnale și spuneau cum aveau discuții sâmbăta și du­minica la SRI, fără să știu dacă asemenea discuții erau reale, dacă chiar au avut loc sau erau numai niște apărări în spațiul public ale unor politicieni cu pro­bleme penale, mi-am pus întrebări. Și așteptam răs­punsuri de la instituții.

Dar ele capătă o credibilitate mai mare acum.

Acum capătă o credibilitate mai mare și asta e de natură să ridice niște suspiciuni.

Să ne pună pe gânduri referitor la ingerințele SRI în dosare?

N-am suspiciuni că în dosarele pe care DNA sau al­te parchete le-au instrumentat au existat ingerințe ca­re au trecut dincolo de cadrul legal care permitea par­chetelor să conlucreze cu SRI.

Dar în politică aveți suspiciuni că s-au amestecat?

În politică am suspiciunile pe care le are toată lu­mea. În clipa în care vezi că politicienii merg și-și fac vacanțele cu cei din servicii, sigur că trag și eu con­clu­ziile pe care orice om rațional le trage. Poate ar tre­bui să explic un pic mai bine. Spun că, în clipa în ca­re decizi să fii magistrat, judecător, procuror, în care decizi să te duci într-un serviciu de informații, tre­bu­ie să accepți și limitările pe care o asemenea func­ție le aduce, și faptul că nu vei mai putea să mergi să-ți faci vacanțele chiar cu toată lumea, că nu vei mai pu­tea ieși în oraș chiar cu toată lumea și că există niște limitări care vin nu neapărat de la lege, nu din codul deontologic, ci dintr-un cod interior, ai niște limitări ale vieții tale private și asta explică și pa­che­tul sa­la­ri­al special în asemenea profesii - în România ca peste tot.

Ghiță, vedem, duce o cam­panie feroce îm­potriva DNA și a Laurei Codruța Kövesi. Nu e sin­gurul. Credeți că au reu­șit destabilizarea DNA sau a d-nei Kövesi?

Am încredere în DNA și în Laura Codruța Kö­vesi, cred că DNA va func­ționa fără să fie afec­tată într-un mod sem­ni­ficativ de toată această campanie făcută de niște politicieni care sunt fie fugari, fie subiecte de drept penal. Campania, evident, nu urmărește decât decredibilizarea luptei anticorupție în România.

Vedeți vreo legătură în­tre această campanie și ordonanțele de urgență?

N-aș face o legătură în­tre astfel de campanii și ordonanțele de urgență, dar sigur că și unele, și altele sunt piese dintr-un puzzle mai amplu, în care faptul că lupta împotriva corupției și lupta împotriva crimi­nalității în general au ajuns la o viteză de croazieră îi deranjează pe cei care descoperă acum că brațul legii îi poate atinge și pe ei, că în fond legea este aceeași pentru toți.

Președintele Iohannis a declanșat procedurile pen­tru un referendum cu tema „Continuarea luptei îm­potriva corupției...“, întrebarea nu e fixată, dar tema da. Cum vedeți utilitatea, importanța unui astfel de referendum?

Cred că președintele a dat un semnal foarte impor­tant cu privire la importanța luptei împotriva co­rup­ției. Faptul că propune un referendum este o ches­tiu­ne care urmărește și reconfirmarea unui sprijin al po­pu­lației într-o perioadă în care se urmărește slăbirea acestor instituții. Este așadar important și relevant.

Dar nu este un risc ca în caz de eșec să se ajungă la concluzia contrară, că populația nu susține an­ti­corupția?

Eu sunt convinsă că întrebările vor fi puse în așa fel încât și răspunsurile pe care le poate primi de la socie­tate într-un asemenea referendum să aibă sens, să pu­tem face ceva cu ele. Sunt sigură că întrebarea nu va fi „susțineți sau nu lupta anticorupție?“, este evident că toată lumea o susține. Pentru că în fond ce înseam­nă o asemenea întrebare? Susții faptul de a aplica le­gea în mod egal tuturor. În materia anticorupției aproape că e redundant să întrebi asta. Așa că prefer să aștept să văd ce fel de întrebare va fi pusă ca să pot emite o judecată de valoare.

Care e cea mai mare dezamăgire pe care o aveți după experiența ministeriatului?

Cea mai mare dezamăgire este că în primele șase luni ale ministeriatului am funcționat sub mitul - vor­besc în nume personal - că a munci corect, onest și a încerca să oferi puterea exemplului poate genera o schim­bare în jur. Faptul că nu am răspuns unor ata­curi din partea unor partide este un lucru pe care mi-l reproșez acum. Când ești atacat, cred că e cazul să răspunzi cu argumente și în mod ferm. Eu n-am făcut din păcate acest lucru în primele şase luni de mandat și am crezut în mod eronat că faptul de a mun­ci contra cronometru este răspunsul. Acesta este un lucru pe care l-aș schimba, dacă ar fi să dau tim­pul înapoi, chiar cu riscul de a avea nu două, ci 20 de moțiuni, aș fi mult mai vocală și aș denunța toate ipo­cri­ziile politice și toate minciunile care s-au spus în acest timp. Fără ca asta să însemne că aș deveni la fel de necivilizată ca unii dintre politicienii care m-au atacat.

Interviu realizat de ANDREEA PORA