Pe aceeași temă
Sunteți director al Teatrului „Bulandra“ din anul 2002 și ați declarat că vreți să vedeți în el un teatru european. Ați reușit?
Parțial am reușit, teatrul a fost și este membru al Uniunii Teatrelor din Europa. Eu am fost președinte în două mandate și am obținut acum un an sau un an jumate din partea Consiliului General al Municipiului București titlul de „Bulandra, teatru al Europei“, adică a fost și în România în sfârșit recunoscută această poveste. Noi am făcut de două ori cel mai mare festival al Uniunii Teatrelor Europene, adică din punctul ăsta de vedere n-avem probleme. Tocmai asta voiam să fac anul trecut. Dar nu s-a putut. Că nu poți să faci un ceremonial în care vine cineva și taie o panglică și plecăm acasă. Mai ales că, eu o spun de mult, după părerea mea, teatrul românesc în acest moment are prea multe festivaluri naționale. Avem UNITER pe de o parte, Festivalul Național, pe de alta, pe când, eu aș fi făcut un festival internațional sau european a teatrelor.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți președinte al Uniunii Teatrelor Europene, între 2006-2011? Ce ați putut vedea diferit în gestionarea managementului teatral?
A fost extraordinar. (Râde - n.r.) Râd, pentru că primul lucru pe care îl înveți și îl vezi în țările cu tradiție în zona asta este că există relativ puțină birocrație. Spre deosebire de teatrul românesc, unde birocrația este, nu în teatru, ci în afara teatrului, enormă și de pomană. Începând de la sutele de hârtii inutile care ți se cer și terminând cu celebrul SEAP, la care, am spus de mult, ar trebui renunțat.
Faceți referire la Legea achizițiilor publice?
Da, și la asta. Însă, nu poți să pui în SEAP că vrei să comanzi tronul lui Ștefan cel Mare sau nu știu ce, care e unicat, e o creație artistică, ca și cum te duci la IKEA și cumperi tronuri de domnitori români. Or, în teatrele europene lucrurile sunt foarte simple.
Doi la mână, arbitrariul, de multe ori, în alegerea sau renunțarea la serviciile unui director nu se face așa, nu există aleatoriu în asta. În Germania, de exemplu, următorul director e anunțat cu un an înainte. Dacă se schimbă managementul, următorul manager - ca să iau celebra sintagmă de care s-a îndrăgostit toată România, manager, „ce ești tu mă?“ „manager“ - e cunoscut cu un an înainte și jumătate de an petrece alături de fostul director, au o relație foarte bună în care cel vechi îi prezintă echipa, tehnicienii, începe să cunoască oamenii și își ia primele măsuri de management încă de la instalare.
Noi avem o ordonanță de guvern privind managementul instituțiilor publice de cultură în România. Ce ați schimba la ea?
Totul. Vorba unui prieten al meu: ce reprezintă teatrul? Însăși viața. Deși pare modernă, această evaluare a managerului e profund anacronică. Nu există pe nicăieri chestia asta în Europa.
Dar ca evaluare a managementului? Aici credeți că ar trebui să se schimbe ceva?
Da, cred că, la fel ca în Germania, ca și în România pe vremuri, eu am dat concurs de-adevăratelea, m-am dus acolo și am tras bilet. Nu era că vii cu raportul de acasă. Ce director are timp - vorbim sincer între noi, împreună cu cititorii „22“ -, ce manager are timp să stea să facă rapoarte de-astea cu pro, cu contra, cu analiză SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări – n.r.), toate prostiile de pe lumea asta și, mamă, vine cu un raport de 400 de pagini și e bun manager. Teatrul îi cade în cap, dar e bun manager. Or, nu cred că e cazul. Ce ar trebui schimbat este că de fapt managerul trebuie să fie om de teatru, creator sau poate să fie și critic care a lucrat, e pasionat, a dovedit, are cărți scrise despre teatru.
Nu se poate, pentru că noi, de exemplu, scriem nouă rapoarte, nouă, le-am numărat eu, în patru ani. Și uite-așa te-apucă bătrânețea, frate, scriind la rapoarte de-astea foarte elaborate și minunate de zici că citești rapoartele directorului de la Garnier sau Royal Shakespeare Company și pe urmă te izbești de România și nu se mai întâmplă nimic. După aceea, tot la „mila“ unui primar ești.
S-a scris mult despre Coriolan în ultima vreme. Dincolo de cronici, ce vede Alexandru Darie în piesă și care a fost crezul regizoral care v-a determinat să înfăptuiți un astfel de proiect?
Aici e o poveste foarte interesantă. Am simțit în aer că e nevoie de revenirea la teatrul politic. Deși nu credeam, cum am și spus-o, că după 30 de ani vom mai face vreodată recurs, poate doar așa, ocazional, la astfel de teme. Și am început Coriolan. Piesă foarte interesantă, care pune această problemă a democrației, a lipsei democrației, mai bine spus, și a multor realități de astăzi. Pe parcurs însă, s-a produs ceva mult mai îngrozitor: realitatea a fost cea care a început să semene foarte tare cu ce era în piesă. Lucrurile au evoluat, spre acest spectacol pe care îl vedeți.
Teatrul politic la vremurile în care trăim, ca ultimă redută?
Da, într-un fel, și ca expresie consacrată a lui Shakespeare, care spunea că „teatrul e o oglindă“ în care te vezi tu pe tine. Or, acest punct de vedere este esența teatrului politic. Mai ales că noi avem obiceiul, „rutina“ de a fi luptat prin teatru ani la rândul cu regimul comunist, cu Ceaușescu. Și cu asta ne ocupam. Orice spectacol mai important făcea referire la lumile astea.
Sunt comparabile vremurile de atunci cu cele de azi?
Pot fi, da. Ba chiar mai rău.
Am ajuns acolo încât actorul și regizorul să simtă nevoia să ia atitudine?
Da. Și din păcate e mai rău pentru că - asta e frica mea, profundă chiar - lipsește un singur lucru care există în piesă și care încă nu s-a împlinit nici pe vremea lui Ceaușescu și nici, din fericire, sper să nu se întâmple nici acum și ăla e războiul. Războiul civil, războiul „normal“ e un punct important în Coriolan și e singurul lucru care nu s-a împlinit încă din profețiile acestui text. Și să sperăm că rămâne așa. Pentru că asta e frica mea.
Și noi din păcate, în această zonă, în afară de faptul că mizăm pe apărarea NATO, nu avem armată, îl decapităm și pe șeful armatei, avem tot felul de ezitări în a face iarăși celebrele achiziții publice în domeniul militar. Asta e altă prostie.
Toate lucrurile astea vă spun ce?
Mie îmi spun că există pericolul ca vecinii noștri pe care i-am primit de mai multe ori la București, cu mare drag, nu stau degeaba. Și această știință a destabilizării, slăbirii unei nații înainte de atacul armat e o chestie perfect modernă în războiul modern. Acum lucrurile sunt foarte bine calculate. Și atacurile la economie, și atacurile la justiție, și atacurile cibernetice, la libertatea presei. Au mai rămas câteva lucruri importante, libertatea de expresie și libertatea de circulație, care încă sunt.
Credeți că este România o democrație în acest moment?
Da, încă este.
În adevăratul sens al cuvântului?
Nu. Sunt nuanțe de discutat. Bazele există. Acum 30 de ani, mi-aduc aminte, eram în America și apăruse o caricatură în New Times cu mașini care stăteau la o intersecție să iasă din comunism. Erau într-o anumită ordine și deasupra lor zbura o căruță plină de țărani cu chiștoace în gură pe care scria „România“ și care zbura deasupra tuturor acestor mașini către Vest. Nu mai stătea la coadă, era pe drum. Deci iată cum a fost privită România în 1990. Toate celelalte țări vor sta la coadă, dar România va fi prima țară care va ieși din comunism, ăsta era sensul. Sigur, era o glumă, dar nu s-a întâmplat deloc. Pentru că nu s-a vrut, nu de altceva.
Zilele tecute în fața Teatrului Național actorii atrăgeau atenția asupra amenințărilor asupra justiției. Credeți că este un lucru firesc într-o societate ca actorii să apere valorile democrației?
Nu. Nu, nu. Răspunsul e simplu: nu. Și motivul e iarăși simplu. Sigur că e de discutat, dar e foarte interesant de ce. Eu câștig niște alegeri. Foarte bine. Preiau o țară relativ așezată, cu o economie în creștere și sigur cu foarte multe lucruri de rezolvat. Preiau această țară și o transform într-un ghiveci, într-o varză. Pe toate planurile eu fac modificări și situația se schimbă. Deci, se produce o mutație în societate, impusă, nu întâmplată, care a dus la această situație în care suntem acum. Drept urmare, ies magistrații, ies și actorii, mâine, poimâine, va ieși nu știu cine. Dar nu știu în ce măsură, apropo de democrație, se va mai putea. Acești oameni nu au fost arestați, omorâți pe stradă, ca în comunism, nu încă. Au fost bătuți, dar nu ca în ‘89 sau în ‘90 în celebra Piață a Universității.
Ce vă deranjează cel mai mult la România de astăzi?
Asta e o întrebare foarte grea pentru că sunt foarte multe lucruri care mă deranjează. Nu glumesc! Mă deranjează profund această repetare de destin. Pentru că am sperat cu toții la revoluție că destinul acestei țări se va schimba. Și vedem că nu se schimbă. Nu că nu se schimbă e important, ci faptul că problemele pe care le avem astăzi sau ieri au fost comentate pe larg de mari scriitori precum Eminescu și Caragiale, cărora dacă le citim articolele de ziar de la acea vreme, au scris despre probleme care sunt identice cu ce se întâmplă astăzi. Astăzi continuăm cu ce a fost și în comunism, și în perioada „de tranziție“, până în intrarea în UE, și ele nu s-au schimbat. Asta mă exasperează, această înghețare a destinului unei țări, a unui loc. E ca un blestem. Noi încă din perioada medievală suntem fugăriți de astfel de situații. Toți am fost indulgenți după ‘89 și am zis, domne, e clar că România trebuie făcută, refăcută de oamenii ăștia, care au fost la putere, că nu știm noi ce ar trebui făcut, ei trebuie să știe. Ei au făcut cum au putut și s-au priceput. Eu sunt siderat de faptul că astăzi avem oameni care au prins alte vremuri, care au fost în nomenclatură, acești oameni au copii care astăzi sunt bărbați în putere și care, în loc să funcționeze conform vârstei lor și să zică: „hai să facem, să schimbăm, că avem de muncit aici 100 de ani și tot nu terminăm“, repetă practic ce au făcut părinții lor. Sau sunt mai rău.
Ce sfat le-ați da?
Mi-e foarte greu să dau sfaturi. Eu predau și masterul la regie, că e frumos să lași ceva în urma ta dacă poți, și văd această generație. Sunt oameni foarte interesanți. Mulți. Și mulți dintre ei, din păcate, încă sunt inerți din punct de vedere politic, pentru că își văd de viața lor, de treaba lor. Sfatul este să lase câteva zile ceea ce îi preocupă și stilul de viață pe care îl au și să acționeze politic, să își spună probeme, să facă o schimbare de un fel sau altul. Sunt și tineri activi. Dar proporțional sunt foarte puțini. Ăsta ar fi sfatul: nu vă îndeamă nimeni să spargeți geamurile la guvern, ci în primul rând să deveniți conștienți de ceea ce lipsește acestei țări. Degeaba pleacă foarte mulți, după părerea mea. Că nici măcar din punctul ăsta de vedere nu toți se duc la Harvard. Restul stau pe la ei acasă, cu familiile. Lăsați cinci zile chestia asta, cereți-vă de la patron învoire.
Să facem, ce?
În primul rând să conștientizăm ce se întâmplă, adică să ies din zona mea și să devin aware, cum zice englezul, conștient, să încep să înțeleg și să iau atitudine.
Sunteți un creator în teatru, pedagog, predați, dar nu ați refuzat nici cinematografia. În Poveste de dragoste, în 2005, l-ați interpretat pe Paul, care este un respectat regizor, „versatil și viclean și mult prea plin de sine“. V-ați regăsit în acel rol?
Nu pot să spun că m-am regăsit. M-am amuzat foarte tare, am avut o relație minunată cu toți oamenii de acolo din film, pentru mine era o experiență nouă. N-a fost ușor, dar, pe de altă parte, e un film ca orice alt film, nu e un film cu pretenții nu știu de care, dar care a meritat, adică m-am simțit foarte bine. Ăsta a fost și scopul, deși m-am chinuit, că a trebuit să fiu la 7 dimineața pe platou...
Cum a fost față de experiența din teatru?
Complet diferită. E altă meserie. Foarte mulți regizori de film și actori nu realizează asta când vin să facă teatru și mulți dintre ei dau chix. Probabil că și noi, ăștia de teatru, dacă ne-am apuca de film, ăia de la film or să zică: ce, ăsta e film? Sunt lumi diferite.
Se spune că românul se pricepe la toate.
Dar se pricepe la toate lucrurile care nu țin de meseria lui. Se pricepe la politică, la fotbal și atunci intervin probleme.
Urmează Richard al III-lea, în regia lui Andrei Șerban, tot un manifest al teatrului politic. Ce mai urmează după, ca proiect de viitor?
Urmează în primul rând bugetul, ar fi primul proiect important de viitor, cu el vedem ce putem să facem. Ce e bătut în cuie deocamdată sunt două texte excepționale și doi regizori foarte diferiți, dar gata să facă lucruri interesante. E vorba tot de Andrei Șerban, care va face Zadarnicele chinuri ale dragostei. Pe de altă parte, este un text formidabil, de Moris Meterlink, Pasărea albastră. Spre deosebire de teatrul politic, ăsta e un teatru profund metafizic, profund surprinzător. E vorba de o tânără regizoare pe care am adus-o cu spectacolul Incendii, Irina Alexandra Banea, și are în distribuție o echipă de actori foarte interesantă. Un spectacol greu, dar mi-am zis, ia să vedem cum ar reacționa un tânăr regizor față de marile probleme ale omeririi din punct de vedere metafizic: credință, moarte, viață.
Renunțați la teatrul politic?
Nu. Aș renunța dacă ar fi cazul, dar nu e cazul încă.
Apropo de tinerii artiști și regizori, unde e artistul român astăzi? Credeți că este suficient apreciat și protejat de stat?
Nu, de stat, nu. E ultimul lucru de pe agenda oricărui politician din România, din păcate. Tot ce înseamnă cultură, nu vorbim numai de teatru. Nu avem săli de teatru, multe se închid din cauza problemelor de structură. Teatru Mic s-a închis. Teatrul Creangă e închis de nu știu când. Nottara urmează să fie închis. E vorba și de alte domenii. Este inadmisibil ca Bucureștiul să nu aibă o sală de concerte nouă, adevărată. Sunt foare multe modalități de a-i ajuta pe tinerii creatori, de film și de teatru. Din ce pot deduce e că sistemul actual de repartiție a banilor prin Centrul Național al Cinematografiei e defectuos, e cumva aleatoriu.
Credeți că toate acestea creează o frustrare la nivelul personal al artistului?
Și la nivel personal, și la nivel global. Însă ceea ce nu s-a pierdut în România nu de 30 de ani, ci de 90 aproape, cu comunism cu tot, este acest apetit extraordinar al publicului pentru cultură, pentru teatru. Asta nu s-a pierdut, lumea este ahtiată, ca dovadă că la Coriolan, Richard al III-lea și la multe alte spectacole de la noi jucăm cu casa închisă. Lumea vrea să vină să vadă. Nu avem capacitate a sălilor să oferim câte locuri ar vrea lumea. Acest lucru ar trebui stimulat.
Ați copilărit și v-ați maturizat chiar în comunism. Cum ați văzut actul cultural atunci, cum îl vedeți acum?
Da, am trăit 30 de ani în comunism. Situațiile sunt foarte diferite. Am spus în 1990, în naivitatea mea, vorbeam cu colegi regizori, acum trebuie să reînvățăm meseria, că nu mai avem ce să... Toată lumea s-a luptat cu comunismul, gata, a dispărut, noi ce treabă avem? Ca dovadă, după revoluție unele nume importante din domeniul regiei de teatru au dispărut că nu au mai avut obiectul muncii, adică ei nu știau să facă spectacole „normale“, erau toate niște strigăte de ajutor, de luat atitudine. Cât s-a putut, cât n-a intervenit cenzura, unde a intervenit... Și acum îmi dau seama că trebuie să învățăm la loc ce știam acum 40 de ani.
Deci românii au trebuit să învețe democrația și libertatea.
Cu siguranță. Și acum pot să se pregătească frumos să le uite.
Care a fost primul dumneavoastră gând, ca om, în decembrie ‘89?
Am plâns. În decembrie ‘89 am plâns. Am fost pe stradă, s-a tras către mine cu mitraliera, am scăpat ca printr-o minune. Nu m-am dus să iau certificate de nu știu ce, că am fost la revoluție.
Și ați văzut atunci schimbarea?
Da! Știam că se schimbă și era important să scăpăm de ce era atunci. Când noi am fost puși să votăm între Iliescu și Vadim Tudor și toată lumea a votat cu Iliescu, o mișcare foarte deșteaptă, candidatura asta, ca să ne scoată din...
Din ce?
Dintr-o formă de continuitate, de democrație. Au continuat tot ei și iată că au trecut 30 de ani și ei sunt tot ei, dar Iliescu era altceva decât Ceaușescu. Chiar dacă în prima zi a zis „Stimați tovarăși“, noi am fost indulgenți, am zis: omul a fost activist de partid, i-a scăpat, o să mai zică o lună-două „stimați tovarăși“ și după aceea o să-și dea seama că s-a dus. Ne-am bucurat că am scăpat de satrap. Am fost sigur că e mai bine, dacă ar fi fost să votăm, să votăm cu Iliescu decât cu Ceaușescu. Sigur că nu se punea problema. Lucrul ăsta am crezut că va aduce și schimbarea profundă, mai ales după trecerea de putere de la partidul lui Iliescu de atunci către celelalte partide democratice.
Dar nu mai credeți în această schimbare?
Nu. Cred că opoziția poate să facă multe lucruri, și nu le-a făcut, care ar contribui la ceva important. Și când spun că nu le-a făcut, mă refer la soluții. Aici e problema României de mulți ani, încă de pe vremea fanariotă, chiar dinainte. Lipsa soluțiilor. Noi am negat totdeauna, am spus: aia nu e bine, nu faceți așa. Dar când a fost vorba, vorbesc de un partid acum, de un partid de opoziție, să prezinte niște soluții viabile, aplicabile imediat, nu le văd. Mă așteptam să fie un guvern din umbră al PNL, să aibă niște oameni serioși care să spună uite ce propunem noi în locul ăstora de acum, uite ce măsuri am lua primele, uite ca europarlamentari ce am vrea să facem. Dar aceste lucruri nu există. Toată lumea zice „jos cu ăia!“. Foarte bine, dar ce punem în loc? Aici e problema, că de multe ori noi nu avem ce pune în loc. După cei patru ani petrecuți după trecerea puterii de la un partid la altul, ce s-a întâmplat? Aproape nimic.
Care a fost cel mai de preț lucru lăsat moștenire de marele Iurie Darie, de părinți, fiului său?
Mi-au lăsat multe lucruri, dar printre ele două cred că sunt importante. Plăcerea, bucuria de a socializa și de a avea prieteni. Pe vremea aceea la noi acasă veneau actori, regizori, toate numele importante ale teatrului românesc, prieteni cu tata, și veneau și făceau câte o petrecere. Dar nu asta e important, ci această bucurie de a avea oameni lângă tine, de a face pentru oameni niște lucruri, ăsta este primul lucru. Al doilea lucru foarte important, mai important decât primul, și am încercat să urmăresc lucrul ăsta, a fost respectul. Au încercat să mă învețe, și au reușit cred, respectul față de oameni, dragostea față de artiști, față de oamenii care fac ceva. Și totul făcut, cum spuneam, într-o relație extraordinară cu cei din jur. Respectul. Respect. Vorba aceea #RESPECT.
Interviu realizat de ALEXANDRU OPREAN
