Sorin Ioniță: Un deceniu al indignării și al furiei – ori s-a terminat, ori abia îşi ia viteză

Cristian Patrasconiu | 28.09.2021

Interviu cu Sorin Ioniță, expert în reforma administraţiei publice, dezvoltare şi politici locale, fondator al think-tank-ului Expert Forum (EFOR).

Pe aceeași temă

Tu scrii – și publici o carte (e greșit dacă spun că e cartea ta de debut?) – despre un „deceniu al furiei și al indignării”. Când e bună furia? Când e bună indignarea?

Furia și indignarea sunt motoare bune de schimbare socială atunci când au o motivaţie corectă şi nu izvorăsc din (auto)manipulare, isterie colectivă sau fake news. Indignarea legitimă este, fără discuţie, o scânteie a progresului. Însă chiar legitime fiind, sunt instrumente care trebuie gestionate cu grijă, uneori periculoase, pentru că joaca cu emoţiile mulţimii poate uşor scăpa de sub control şi deraia în direcţii neprevăzute: utopii colective, jacquerie sau cinism. Cumva asta s-a şi întâmplat pe ici, pe colo în deceniul de care vorbesc în această carte, cel delimitat de criza economică globală din 2009-2010 şi criza de Covid din 2020. Dacă se bazează pe un diagnostic corect al problemelor şi identifică bine responsabilii de starea proastă a lucrurilor, furia justiţiară e în regulă ca să mişte din loc instituţiile încremenite. Dacă însă devine manierism, e obositoare şi contraproductivă. Din păcate, oamenii au observat dintotdeauna că dacă ridici temperatura emoţională a unei discuţii sau revendicări, atragi mai mult atenţia; or, chiar mai mult decât atât, au observat efectul iraţional că de ce eşti mai indignat, de aia pare că ai mai multă dreptate, pentru că ceilalţi empatizează cu tine. Evident, nu-i aşa, dar efectul asupra audienţei e real şi atunci destui vorbitori publici de profesie, cum ar fi politicienii, au învăţat să mimeze teatral indignarea şi urgenţa.

Şi da, asta e prima mea carte de autor, deşi nu prea o simt aşa, pentru că în această perioadă sau înainte de ea am tot avut capitole în volume, coordonări sau publicistică de actualitate ori analize sectoriale. De fapt, sentimentul e că de câţiva ani încoace, împreună cu colegii de la EFOR, am produs materiale scrise ca hamsterii în roată, încât ne-am speriat şi noi la un moment dat când am tras linie şi am văzut câte se adunaseră.

Democrația liberală și-a epuizat forța de seducție sau pare că și-a epuizat-o?

Tema asta preocupă multă lume azi şi e una centrală în deceniul care dă titlul volumului meu. Mulţi percep o derivă, sau cel puţin o derută a democraţiilor chiar în Occident, ceea ce acum 20 de ani nici nu ne-am fi putut imagina, într-o vreme când lucrurile păreau bine aşezate pe şine. Cu atât mai mare este preocuparea în noile democraţii, cum ar fi statele foste comuniste din Europa de Est, ori în alte părţi din lumea în curs de dezvoltare: vom putea noi ţine drumul drept dacă imensa influenţă exercitată de partenerii noştri occidentali, plus mecanismele lor de a ne disciplina comportamentul slăbesc? Evident, există mulţi care contestă chiar premisele a ceea ce am spus în fraza precedentă: ce e aia „drum drept” şi de ce ar fi democraţia liberală model valabil de urmat, pasămite? Probabil contestatarii erau acolo şi înainte, dar zgâlţâirile din ultimul deceniu, plus relativa decredibilizare a establishmentului politic occidental i-au făcut să scoată capul la lumină, să se organizeze şi să-şi revendice deschis dreptul la opinie. Subiectul e foarte important – probabil cel mai important dintre cele pe care le discut în carte – aşa că i-am alocat un capitol unde încerc, după puterile mele, să explic ce s-a întâmplat, pentru că erodarea democraţiei pe glob în ultimii ani nu-i doar o impresie subiectivă a unora, ci e documentabilă cu cifre şi indicatori. Pe scurt, există două teorii: una, că asistăm într‑adevăr la un recul după marele val de democratizare din zona fostă comunistă şi, parţial, Africa, deci e cazul să ne îngrijorăm. Cealaltă, că reculul e în mare măsură o iluzie optică, deoarece optimismul din ultimele trei decenii a fost exagerat: multe regimuri doar mimau democraţia atunci când ea părea „the only game in town” şi singura etichetă posibilă ca să fii acceptat de partenerii internaţionali, iar aceşti lideri care practicau iliberalismul sub o faţadă liberală Potemkin şi-au dat rapid arama pe faţă atunci când treburile au început să scârţâie în lumea democratică. Nu avem o concluzie clară, dezbaterea se poartă sub ochii noştri.

Ce avem în ultimii ani – 10 să zicem, deși cred că putem lărgi cadrul chiar la ultimii 15-20 – reprezintă, în raport cu democrația liberală, crize de creștere sau poate ceva ireversibil, ceva de ordinul unui declin de civilizație?

Exact asta nu ştim cu exactitate şi la asta mă refeream mai înainte: e criză de creştere sau lucrurile au luat-o razna, pe arătură? Sau, cum spun teoreticienii, există evoluţie unilinială, cu avansuri rapide şi, uneori, regrese, dar totuşi pe o axă clar definită pentru toată lumea? Sau unele societăţi au traiectorii absolut specifice şi nu urmează deloc o linie de „dezvoltare istorică”? Acum 20-25 de ani părea destul de clar scenariul A; să-i zicem, simplificând mult, scenariul Fukuyama. De la o vreme, mulţi înclină către varianta B, spunând că termenul de „tranziţie” ne-a indus în eroare, deoarece nu-i deloc obligatoriu ca toţi să facem tranzitul în aceeaşi direcţie, iar unele societăţi e posibil să rămână la nesfârşit înţepenite în stări intermediare. În sensul ăsta chiar bolşevico-realistul Brucan poate să fi fost prea optimist, nu pesimist, cum l-am crezut noi: venind din şcoala marxistă, pentru el, etapele istoriei erau implacabile, problema fiind doar viteza lor de succesiune.

Pe de altă parte, ca unul care a făcut Politehnica, pledez totuşi pentru aderenţă la realitate, date şi dovezi, deci aş cenzura un pic avântul poetic şi metaforele de anvergură cosmică în istorie şi ştiinţa politică. Ultima dată când s-a vorbit de declinul civilizaţiei sau apusul Occidentului, anume la începutul anilor ’20, după ce-şi publicase Spengler celebra carte, ironia a fost maximă: ceea ce a urmat în Occident au fost „the roaring twenties”, adică un deceniu de frenezie, optimism şi progres economic, tehnologic şi cultural fără precedent, care au mărit ecartul de dezvoltare între Vest şi restul lumii. Faptul că la noi în România paradigma asta a ajuns dominantă în cultură la vremea respectivă, deşi avea puţin suport în realitate, spune mai multe despre deficitul local de analiză ori angoasele unei societăţi periferice sub impactul modernizării rapide. După cum se pare, dacă nimeni nu-ţi poate garanta succesul pe traiectoria dezvoltării, nici eşecul nu-i aşa uşor de prezis!

Cine e mai vulnerabil față cu aceste crize: Vestul democrației liberale sau Estul (original) democratic-liberal?

Am anticipat un pic răspunsul mai sus, când spuneam că noi în estul Europei vom rezista cu greu pe calea democraţiei depline, care presupune stat de drept funcţional, nu doar plebiscituri periodice care să rotească la putere aceeaşi elită cleptomană, dacă ancora occidentală slăbeşte. Am văzut deja ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani pe măsură ce efectul de polarizare şi showbiz a schimbat atmosfera altădată normală din multe capitale europene ori pe cea din SUA: derută între oamenii oneşti şi jubilaţie din partea unor antreprenori politici manipulativi care simt că vine un val pe care se pot urca. De la o vreme s-au înmulţit conferinţele cu titluri precum „fragilitatea democraţiei” sau „îngustarea spaţiului pentru societatea civilă” şi nu e vorba doar de statele liberalizate de curând. Cercetători calculează tot felul de indicatori de „rezilienţă democratică”, cu un termen nou împrumutat din nobila ştiinţă a rezistenţei materialelor. Or, n-am văzut vreunul în care Vestul să stea mai prost decât Estul totuşi.

Am putea avea, aici în Est, în mod particular în România – la întâlnirea cu populismele, (neo)autoritarismele, noile (deși nu atât de noi) extremisme – oarecari „avantaje competitive” în raport cu democrațiile venerabile din Vest?

Singurul avantaj comparativ pe care îl văd în Est e memoria mai proaspătă a totalitarismului: suntem încă destui în viaţă cei care l-am prins, şi anume suntem la o vârstă încă activă. Anii ’90, tranziţia post-comunistă propriu-zisă au fost în regiunea noastră o succesiune de recesiuni dure, prin comparaţie cu care ceea ce a trăit Occidentul în ultima vreme e o delicată bătaie cu flori. Populaţiile sunt cumva mai reziliente, încă, în faţa crizelor de natură existenţială. Asta nu înseamnă că sunt mai oneste sau reflexive, doar că au mecanismele de supravieţure primară mai rodate, aşa cum e şi normal când ai învăţat timp de 70 de ani că nu prea te poţi baza pe stat şi instituţiile sale. Însă dacă aceste mecanisme de supravieţuire bazate pe improvizaţii şi aranjamente informale joacă în sensul întăririi sau, dimpotrivă, slăbirii democraţiei, atunci când vin vremurile grele, nu mi-e clar. Nici nu ştiu ce va fi în viitor, pentru că noile generaţii se normalizează, adică, slavă Domnului, nu mai au de luptat pentru traiul zilnic sub regimuri autoritare, deci seamănă tot mai mult ca valori şi atitudini cu colegii lor din Vest. Asta, iarăşi, nu e ceva bine sau rău, e un fapt inevitabil de viaţă.

Mai e ceva, desigur, valabil în special pentru ţări de primă linie, ca România şi Polonia: suntem vaccinaţi social contra cântecului de sirenă al Kremlinului. Avem anticorpi la Rusia, nu integral, dar oricum mai bine decât mulţi europeni, deci e mică atracţia directă pentru modelul de guvernare rusesc, autopropus ca alternativă la UE. Asta, desigur, nu exclude deloc situaţia în care politicieni români fac copy-paste din agenda lui Vladimir Putin fără s-o recunoască, îmbrăcând totul în ie românească şi pozând chiar în patrioţi antiruşi. Putin nu se supără şi e dispus chiar să sponsorizeze asemenea eforturi de adaptare culturală, maskirovka fiind cert un lucru la care se pricepe. O întreagă secţiune din carte discută mecanismele subtile, indirecte şi adesea contradictorii prin care se exercită influenţa Rusiei în regiunea noastră.

E un loc comun – cred însă că acoperit de realitate: lumea căreia îi suntem contemporani e una complexă, cu o arhitectură instituțională și cu raporturi sociale mai sofisticate poate decât niciodată în istoria umanității. În aceste condiții: de unde (re)vine atracția aceasta pentru soluții simple, simpliste? De ce apar din nou „salvatori” – cum știm că au mai fost acum câteva decenii?

Pe de-o parte, narativele simpliste, de tip poveste cu personaje, care încearcă să explice aşa fenomene complicate din societate şi economie, au fost cu noi dintotdeauna. Cred că populismul şi căutarea mântuirii prin politică sunt simptome care pândesc mereu undeva pe margine şi pot afecta brusc orice tip de partid sau doctrină politică, atunci când se întrunesc condiţiile favorabile: de obicei, în situaţii de stres social. Or, câte un stres apare totdeauna: o recesiune economică, o epidemie, un val de refugiaţi, o criză demografică – şi mă refer doar la fenomene reale, nu şi la cele imaginare. Contează mult cât de rezistentă e comunitatea la asemenea scuturături. E demonstrat însă că în vremuri de restrişte, unii oameni nu mai votează onestitate sau competenţă, ci empatie: nu neapărat cel mai deştept sau curat lider, dar unul care vorbeşte şi se poartă ca ei, cu care se pot identifica emoţional şi care le promite că nu va pleca nicăieri (nici nu prea are unde, incompetent fiind), ci va suferi şi va muri alături de comunitatea bătută de soartă.

Nu se poate nega însă noutatea ultimului deceniu şi ceva, anume contribuţia internetului la pulverizarea spaţiului de opinie publică şi „balcanizarea” lui în bule de opinie care nu mai comunică între ele decât prin invective. În asemenea bule, cu cât eşti mai charismatic în sensul dezaxat şi scandalagiu, cu atât ai audienţă mai mare. Fenomenul ăsta era imposibil să nu afecteze şi politica, radicalizând-o, plus kommentariatul legat de ea, care împrumută tehnici din comedia stand-up. Ce se alege din toată isteria asta pe reţelele sociale, care ne-au aspirat pe toţi în vârtej, nu ştim încă; avem mai multe dileme decât răspunsuri. Mi-a plăcut foarte mult să detaliez aceste dileme, chiar dacă un pic şarjat, în volum.

Găsești virtuți în a fi/a te declara „iliberal”?

Nu. Mai ales că mulţi au fost liberali cât a fost la modă şi lucrativ, iar acum au sărit repede în trenul iliberalismului. Deci să nu mă refer la virtuţi, dar este măcar îmbucurător că nu o fac din convingere (neavând ei aşa ceva), ci din ipocrizie, fără autenticitate şi fior interior, iar pentru asta nici nu sunt foarte credibili la public şi adesea eşuează. Cel puţin în România, spre deosebire de ce-i prin unele ţări vecine, n-am avut recent lideri iliberali cu convingeri şi tracţiune la electorat, ci doar antitalente şi imitatori provinciali. Slavă Domnului.

Europa e „tot mai integrată” sau, realist, tot mai dezintegrată?

Din criză în criză, tot mai integrată. Nu prea cred că ne pândeşte acum pe continent vreo inflexiune decisivă a istoriei, deşi cu asta îmi omor propria audienţă, ştiu. Dacă aş fi avut şi eu o teorie mai catastrofică, reflectată eventual în titlul cărţii – Cum se va rupe UE în 7 paşi şi ce rol va juca România, de exemplu – aveam mai multe şanse să mă umplu de bani. Brexitul a demonstrat că pe continentul nostru enervant şi minunat chiar şi pornirile distructive se împotmolesc în birocraţie, confuzie şi procedurism, iar distrugătorii ies la pensie anticipată şi se mută la casele lor de vară din Spania până să apuce să finalizeze ceva.

Ce fel de alternative există, de fapt, la democrația liberală?

Realist vorbind, există un singur model alternativ cu forţă de atracţie astăzi, în regiunea noastră sau pe glob: leninismul capitalist chinez sau, altfel spus, modelul dezvoltării rapide fără democraţie. Evident, el este un fake profesionist, adică o naraţiune bine construită, care îmbină jumătăţi de adevăr cu o mare doză de manipulare – şi după cum vă aşteptaţi deja, şi pe tema asta există o mică secţiune în cartea mea unde explic ceea ce tocmai am afirmat adineauri! Poate ar fi de înţeles fascinaţia pentru cyber-autocraţia de la Beijing a acelei părţi de planetă care stagnează de un secol în subdezvoltare: omul nu trăieşte veşnic şi la un moment dat se satură de 1000 de dolari ca PIB/cap anual, adică mizerie, şi e gata să sacrifice ceva drepturi civile pentru a avea traiectoria de creştere a Chinei. E însă mai greu de înţeles cochetăria cu acest model a europenilor din UE, nu doar vestici, dar chiar şi estici, care sunt toţi peste nivelul de dezvoltare al Chinei şi al căror progres a fost cel puţin la fel de susţinut după căderea regimurilor comuniste. Să mai spună cineva că oamenii sunt pragmatici, se ghidează după realităţi concrete, iar războaiele de idei nu contează!

Lectura ideologică pe axa „stânga-dreapta” mai are, astăzi, relevanță? De fapt, mai e ea actuală?

Desigur că are relevanţă, dacă analizează evoluţii şi actori politici din ţara respectivă care se potrivesc acestei descrieri, iar analiza e una aplicată şi bazată pe fapte. Şi nu are relevanţă când termenii sunt folosiţi doar ca și ciomege în polemici, ca semnalizare pentru ralierea tribului cultural, pentru vopsit adversari (vezi bulele isterice de internet de care vorbeam mai sus) ori când sunt clişee verbale nedigerate emise de tipi incapabili de analiză ori poate prea leneşi ca să-şi bată capul cu idei proprii când e atât de simplu să le iei formulări copy-paste din broşuri americane (franceze etc.), deşi ele se potrivesc la noi ca nuca în perete. Şi nu doar „stânga-dreapta”, dar chiar termenul „fascist” are o lungă carieră de utilizare performativă, în contexte suprarealiste, cu rădăcini în fosta URSS; iar mai nou, „progresist” a luat-o pe urmele sale, doar că în oglindă.

Un deceniu al indignării și furiei! Aceasta înseamnă că s-a terminat sau, vorba aceea, că de-abia acum începe?

Ori s-a terminat, ori abia îşi ia viteză – adică, ăsta or vine de undeva, or mere undeva, vorba ardeleanului. După cum te aştepţi deja, mă feresc de prognoze cu aşa mare anvergură. Plus că în atmosfera halucinantă de azi, şi trecutul devine tot mai greu de prezis, darămite viitorul, când va trebui să dăm totuşi un răspuns altor provocări de care nici n-am amintit aici, dar sunt discutate în carte, precum dilemele politicilor climatice sau convieţuirea cu islamul european. Sunt mulţumit dacă oamenii vor constata că măcar am pus în volum întrebările corecte şi câteva jaloane pentru ca ei să-şi formeze un pic mai informat propria părere.

Sorin Ioniță e unul dintre puținii analiști veritabili de la noi. Are toate calitățile: culege informații relevante despre subiectul tratat, chibzuiește lucrurile fără a ține partea cuiva, trage concluzii originale și nu e încrâncenat. Cartea de față vorbește despre portrete de semn contrar, autorul analizându-i pe cei care s-au smintit în ultimii ani, la stânga sau la dreapta spectrului politic, pe cei care au produs extremism și derapaje de la democrația liberală, pe cei care livrează isterie și iluzii. Sorin Ioniță e o voce moderată, de la care afli mereu ceva interesant.

CRISTIAN PREDA

„Cum poate deveni cartea unui analist politic captivantă? Simplu: decupând «10 ani de gâlceavă» și descriindu-i ca pe un fragment din jocul cu zaruri al istoriei. Nimeni nu poate să spună ce va ieși la capătul ciocnirii recente dintre mișcările tribalist-identitare și antieuropene din vestul Europei și modelul occidental tradițional, bazat pe politici moderate, elite și competență. Nimeni nu știe dacă schimbările survenite odată cu criza de Covid-19 vor fi o provocare în spațiul găsirii de noi soluții ale conviețuirii sau, dimpotrivă, vor conduce la bulversări necunoscute. Această dublă lectură a viitorului – ne așteaptă o renaștere ori o fundătură? – dă cheia caracterului captivant al cărții. În plus, autorul e un remarcabil stilist: nu există digresiuni, stereotipuri, plictis. Totul e limpede, alert, fluent.“

GABRIEL LIICEANU

Sorin Ioniță își asumă o sarcină dificilă – investigarea prezentului și scrutarea viitorului. Ne aflăm într-un moment de cumpănă, în care, după 10 ani de frământări, începând cu criza globală din 2008-2009 şi sfârșind cu criza de Covid-19 din 2020, democrația liberală pare a-și fi epuizat forța de seducție. Autorul investighează cu vervă și acribie marile teme ale ultimului deceniu și pune întrebările esențiale. Încotro ne îndreptăm, așadar?

MARIAN VOICU

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22