Pe aceeași temă
Un primar bun ar putea transforma Bucureștiul într-un oraș turistic sau istoria nu ne lasă?
Cred că Bucureștiul nu va deveni niciodată turistic, în sensul exemplelor arhicunoscute. Nu doar pentru că monumentele UNESCO din România nu sunt în București, ci în restul țării, dar și fiindcă este un oraș foarte amestecat, în care frumosul și urâtul stau permanent unul lângă celălalt, la fel vechiul și noul. Nu e genul de oraș aranjat drăguț, în care periferia e poate urâtă, dar centrul e minunat, iar turistul să vină și să vadă acel centru și să se simtă acolo bine, între lucruri vechi, clădiri restaurate și cu mușcate la ferestre și lucruri de acest fel. Bucureștiul nu are nicio șansă în acest sens. Cred, însă, că poate să ajungă și este într-o oarecare măsură un oraș pentru un turism alternativ.
În ce sens? Care ar fi magnetul? Petrecerile, cluburile, cartierele lui Ceaușescu?
Nu prea mai există orașe în lume, după câte știu eu, în care să poți să treci din Europa în Coreea de Nord în 20 de metri. În București poți. Dacă mergi prin spatele bulevardului lui Ceaușescu dai de căsuțe vechi, bolți de viță și blocuri moderniste și Art Deco, apoi mai faci doi pași și străpungi pe unde se poate străpunge bariera de beton și ești în Coreea de Nord. Mai faci câțiva pași, mai treci de o cortină din beton și ajungi, să zicem, la Mânăstirea Antim. Bucureștiul e un muzeu al modernității arhitecturale și urbane: sfârșitul de secol XIX, zeci de mii de metri pătrați de modernism interbelic, modernismul totalitar, iarăși, la o scară la care nu apare nici măcar în fosta Uniune Sovietică, plus demența de azi, capitalismul sălbatic în care fiecare face ce vrea și orașul se dezvoltă prin lupta dementă pentru fiecare bucățică de teren și de spațiu. Aceste contraste sunt atractive pentru mulți. Ce ar face un primar bun? Cred că s-ar baza pe o strategie a lucrurilor aparent mărunte, dar de fapt esențiale. Cred că, în general, administrațiile din România, dincolo de problemele lor de corupție și de alte lucruri pe care le știm foarte bine, păcătuiesc prin faptul că oscilează între niște vise grandioase și incapacitatea de a gestiona orașul de zi cu zi și de a avea cu adevărat un proiect pentru el. Toți visează autostrăzi demente prin oraș, telegondole, canale, China, Dubai și orașe SF, dar puțini se gândesc ce înseamnă un oraș căruia să-i asigure un viitor în care să nu te sufoci pe stradă de la poluare, să ai spații verzi și, în general, un oraș mai decent.
Dacă ați avea posibilitatea să fiți primar pentru un an, cu bugetul acesta uriaș pe care îl are Bucureștiul, de aproape un miliard și jumătate de euro, ce-ați face?
Nu mă văd și nu voi fi niciodată primar. Dar, vorbind așa în joacă, aș scoate în primul rând orașul la iveală, dând jos această publicitate care îl ascunde. De fapt, orașul nu mai există, Bucureștiul a devenit suport pentru publicitate. Aș încerca să dau jos bannerele care acoperă case în care oamenii locuiesc sau lucrează. Înțeleg, oamenii primesc bani pentru a locui în spatele bannerelor, dar trebuie să vedem orașul așa cum e, cu tot cu fațadele lui vechi, chiar dacă nu sunt în cea mai bună stare. Tocmai pentru a îl repara și onora. Apoi, aș încerca să construiesc rapid o politică pentru transportul în comun și pentru parcări. O politică a biciului și a zăhărelului: un transport în comun bun ca alternativă și locuri de parcare, dar și intransigență față de cei care parchează aiurea și, în general, descurajarea, și nu încurajarea circulației mașinilor. Nu în ultimul rând, aș face o urgență din reabilitarea clădirilor cu risc seismic. Pentru că uităm mereu ce va însemna viitorul cutremur pentru București din punct de vedere al victimelor. Problema cea mai mare mi se pare însă cea a lipsei de democrație în conducerea orașelor, democrația cea de după scrutin, desigur. Consultare, dar și participare, echilibru, transparență, civism administrativ, politici sociale – orașele României sunt mai toate la exact polul opus acestei paradigme a normalității și, în final, a succesului.
Contează lista publică a clădirilor despre care se spune că ar putea să se dărâme sau riscurile sunt mai mari decât cele pe care le știm?
Orice clădire de dinainte de 1977 poate avea probleme. Totuși, în principiu mai puține la un bloc comunist din anii ’60 decât la un bloc interbelic, care reprezintă zona cea mai mare de risc. Astăzi programele de izolare termică par mai importante pentru autorități, cu toate că în acest fel valoarea arhitecturală a unui bloc din anii ’30, de pildă, se pierde și, în loc să fie reparată clădirea din punct de vedere structural și al instalațiilor, i se dă doar o nouă față, eventual mai călduroasă. Pentru mine, tot acest mare program de termoizolare este o mare păcăleală, pentru că nu este gândit ca parte a unei reabilitări generale și integrate, ci este o pospăială peste clădiri cu niște probleme foarte mari.
Legislația e complicată și în această privință. Comunitatea arhitecților face lobby în parlament pentru schimbarea legislației privind patrimoniul, dar nu numai?
Face mai mult decât se vede. E greu, pentru că și noi am fost până acum mai ales reactivi în raport cu inițiative distructive și rar am reușit să impulsionăm o agendă bună. Poate nici nu știm să ne facem ascultați. Însă părerea mea e că, de fapt, pentru majoritatea guvernelor, patrimoniul încurcă, pentru că există interese private, proiecte imobiliare, idei de dezvoltare pentru care patrimoniul e, vezi bine, o piedică, sau doar pentru că nu pare important. Politica nu este de promovare și de apărare, ci mai degrabă de favorizare a înlăturării.
Pe de altă parte, și arhitecții mai participă în continuare și la lucruri la care nu ar trebui și nici societatea nu e inocentă. Dacă distrugerile lui Ceaușescu au fost ca urmare a unui proiect totalitar al unui regim și de fapt al unei persoane sau două persoane și totul a fost dirijat de sus și cu dorința de a distruge, ceea ce se întâmplă în ultimii aproape 30 de ani e urmarea „pragmatică“ a zeci și sute și milioane de mici acțiuni.
În general, în statele aflate în tranziție sau în cele rămase în urmă, în multe orașe se văd case frumoase lăsate în paragină până cad definitiv. Avem și în București o grămadă. Chiar în Piața Romană e una dintre ele. Cine poate opri acest fenomen?
Nu-l poți opri decât dacă ai niște politici în acest sens și nu doar prin lege și prin amenzi. Primăria Bucureștiului are un aparat supradimensionat, dar în același timp acolo unde ar trebui nu are oameni. Direcția de urbanism este ridicol de mică și nu face urbanism: se aprobă, se supervizează (impardonabil de încet) și cam atât. Urbanismul în România se face de către privați. Cred că unul dintre lucrurile esențiale ar fi ca orașul ăsta să aibă cu adevărat un aparat de arhitecți urbaniști, peisagiști etc.
Cum e plătit un arhitect la primărie?
Deocamdată, extrem de prost, iar asta e o problemă foarte mare. Există însă exemplul unor arhitecți mari din perioada interbelică care la începutul carierei lor au lucrat pentru primărie. Horia Creangă a fost unul dintre ei. Ar putea fi capacitați niște oameni tineri care să își înceapă profesia lucrând la proiecte cu viziune, măcar pentru o perioadă. Mijloace se găsesc și sunt orașe care totuși funcționează ceva mai bine decât Bucureștiul și fără a avea resursele lui.
Oare în viitor s-ar putea compara Bucureștiul cu Praga sau cu Budapesta?
Nu poți să recuperezi o altă istorie. Nu poți să compari Bucureștiul cu Budapesta. Dar poți să faci mult mai mult și mai inteligent. Sunt orașe care nu au un patrimoniu formidabil sau sunt orașe pe care unii le consideră chiar urâte, cum ar fi Berlinul, și care totuși devin orașe-magnet. Dar trebuie în primul rând să fii conștient că ai un patrimoniu, chiar dacă nu e unul de talie mondială. Majoritatea oamenilor din Vechiul Regat cred că toate casele astea vechi nu sunt foarte valoroase și chiar mulți arhitecți nu le privesc ca și cum ar fi. Toată lumea zice: „Sighișoara, foarte frumos“, dar strâmbă din nas la case de târgoveți sau blocuri moderniste. Arhitectura modernistă interbelică, dar și o parte din cea socialistă în alte țări ar fi prilej de mândrie. Au apărut între timp și clădiri noi excelente. Toate acestea ar putea aduce un anume tip de turism cultural, oameni care vor să vadă și altceva și oameni care au ochi să vadă și dincolo de starea proastă a unei clădiri.
Bucureștiul e un oraș mai viu decât alte capitale?
Da. E o energie dementă aici, o energie care nu e canalizată poate spre ceea ce ar trebui de multe ori, dar e un oraș plin de viață și cu o poezie a lui. Mie îmi place enorm, deși, în același timp, cu greu mai suport să trăiesc în el.
Spre deosebire de București, unde lucrurile par să stea pe loc, am văzut la Oradea, de exemplu, refăcute o serie de palazzo din sec. XIX, început de sec. XX.
Da, pentru că în Ardeal lucrurile se mișcă. Oradea e un exemplu bun, pentru că e un oraș fără mari resurse, cum era și Alba Iulia. Pe de altă parte, sincer, toate lucrurile astea au o parte bună și una mai puțin bună. De exemplu, Alba Iulia trezește un entuziasm general, și pe bună dreptate. Dar dacă te uiți la unele lucruri care s-au făcut - bastioane false, restaurări de tip Disney etc. -, există și o parte problematică acolo. Deci nu ajunge să faci rost de bani, trebuie să îi și folosești cât mai bine. Până nu reușești să implici cât de cât comunitatea în această treabă, nu cred că vom reuși absolut nimic. Și până nu înțeleg oamenii că va fi în interesul lor să-și protejeze un astfel de patrimoniu, ba chiar să fie mândri de el și să-l apere, nu vom merge mai departe.
Potrivit statisticilor, în București sunt 3.000 de clădiri și monumente de patrimoniu. Vi se pare cumva că nu sunt luate în serios?
Dacă ai o casă veche, să zicem nu foarte mare, de vreo 200-300 m.p., o vilișoară, o casă-vagon, ca să o restaurezi cum trebuie, probabil că nu te va costa sub 1.000 de euro/m.p. Cu banii ăștia, o dai jos și faci una nouă. Cu ceva efort în plus, un bloc chiar. Teoretic, nu și dacă e protejată. Ceea ce nu-i împiedică pe unii să demoleze case de patrimoniu sau să ajungă la compromisuri distructive: materiale nepotrivite, stricarea detaliilor sau, mai ales în ultima vreme, un model fatal folosit mult în Occidentul anilor ’80 și devenit foarte la modă în București. Este vorba despre acea operație prin care păstrezi fațada casei, iar la interior razi totul și faci ceva nou. Și așa, toată lumea e mulțumită. Pentru oamenii care oricum se uită la imagine, lucrurile sunt foarte OK, a rămas fațada, iar investitorul și-a luat și el banii. Dar de fapt s-a pierdut ceva irecuperabil. O casă veche înseamnă spații, camere, vestibul, salonașul, îngerașii de pe plafon, înseamnă ferestrele și felul în care te uitai afară din cameră în stradă de pe ferestre etc. Nu e doar o cochilie pe care o păstrezi și în care pui altceva. Pentru mine, acest fals este una dintre cele mai mari orori: pare să prezerve ceva, dar omoară cu adevărat sufletul acelei case. Exemplele abundă și se înmulțesc în București.
Acum, pe de altă parte, nu cred că avem un alt fel de scenariu dacă doar pedepsim (prost și puțin) și nu încercăm și să susținem, prin scăderi de taxe, programe de finanțare etc., operațiile bune.
Care dintre orașele din România vi se pare că păstrează, conservă ce are, dar în același timp se dezvoltă foarte bine și într-o formă coerentă?
Clujul este printre cele mai active orașe din România și unde lucrurile se întâmplă într-un mod mult mai bun decât în București. Pe de altă parte, există și niște probleme despre care se vorbește mai puțin, cum ar fi decalajele sociale, situația uneori oribilă a unor categorii defavorizate etc. Clujul e și un oraș care la un moment dat își alungă propriii locuitori în afara granițelor, pentru că devine atât de scump. Iar fenomenul așezării de romi de la Pata Rât e un exemplu bun de rasism și segregare, de care se vorbește mult prea puțin. Referindu-ne doar la patrimoniu, exemplul cel mai bun de oraș cu valori extraordinare și pe care le distruge cu avânt este, o spun cu părere de rău, Constanța. E remarcabil ce se întâmplă cu arhitectura din regiunea Harghita-Covasna. E un anume tip de comunitate acolo și e și un grup de arhitecți care încearcă să facă arhitectură modernă cu materiale tradiționale.
Ce oraș vă place cel mai mult?
Îmi plac orașele mari și vii, chiar dacă, în mod inevitabil, nu au armonia celor istorice rămase mici și unitare. Mă simt mult mai bine la Roma decât la Veneția sau Florența, la Viena decât la Salzburg, la Bruxelles decât la Bruges. Dacă ar fi să nu ne referim decât la frumusețe și la România, m-aș gândi la exemple foarte diferite, cum ar fi Sibiul, unde s-a investit mult, dar și Brăila, unde nu s-a investit mai deloc. Brăila este un oraș minunat, dar ignorat, e un fel de anti-Sibiu, pentru că acolo nu se întâmplă nimic, nu a existat un astfel de program, e un oraș care moare, dar este un oraș unic, cu un trecut arhitectural și cultural formidabil. Astea sunt două exemple de orașe frumoase. Orașele mele preferate din România, chiar cu toate problemele, sunt însă Bucureștiul, Clujul, Timișoara, Iașiul.
Politica impune sau încurajează anumite trenduri în arhitectură sau în urbanism. De pildă, pentru România lui Ceaușescu, emblematică este Casa Poporului. Apoi, poate că Bucureștiul va fi definit de Catedrala Mântuirii Neamului, care va fi mai înaltă decât Casa Poporului, deci decât Parlamentul. Această diferență de înălțime este o metaforă bună pentru secolul XXI?
E ceva pervers aici. Pentru că, dacă te uiți la ansamblul compus din Catedrala nouă și Casa Poporului, el este un fel de preluare gonflată la maximum a Mitropoliei și fostei Camere a Deputaților - și arată cum o alăturare fericită poate fi reinterpretată la modul monstruos.
Eu sunt un adversar al acestui proiect din multe puncte de vedere. Dar dacă începem toată discuția cu câte spitale și autostrăzi ai putea să faci cu banii pentru Catedrală intrăm în impas. M-aș referi strict la ceva ce cred eu că ar trebui să accepte și oamenii cei mai religioși din România și toți cei care se reclamă de la tradiție. Și anume că în această țară există în acest moment sute de biserici, de zidărie sau de lemn, care dispar, iar patrimoniul istoric bisericesc este în mare parte într-o stare jalnică, mai ales tot ce nu este foarte cunoscut și foarte celebru. De exemplu, bisericile din lemn, altele decât cele din Maramureș - ele se află în toată zona Carpaților, în Oltenia Superioară, în Transilvania și în multe alte locuri - dispar, pentru că sunt comunități în care oamenii și-au făcut biserica nouă de beton și cea veche bătrânească nu le mai spune nimic. Dar nu doar bisericile vechi din lemn o duc cam prost, ci și multe dintre cele din zid. Și atunci, dacă ne gândim la patrimoniul religios care se duce, orice leu pe care nu-l investești în acest patrimoniu și-l investești în noua megaconstrucție este un act imoral. Lăsând la o parte complet discuția despre laicitate sau despre modernitate, să ai un patrimoniu extraordinar, care dispare și tu, în loc să investești banii pe care îi ai în el, ca biserică sau ca stat, să îi bagi într-o enormă clădire nouă mi se pare imoral. Și cred că toți oamenii și intelectualii care se reclamă de la tradiție și de la identitate națională și de la biserică ar trebui să se gândească că, susținând Catedrala Neamului, susțin un proiect imoral.
Dacă ar fi să propuneți un tur al Bucureștiului, de pildă, pentru un elev din provincie, ce i-ați arăta?
Aș face, de exemplu, o traversare, o secțiune prin oraș, în care să-i iau din centru și să-i duc peste Dâmbovița, pe la străzile din schițele lui Caragiale, Sapienței, de pildă, din care au mai rămas câteva case. I-aș trece pe la bulevardul și palatul lui Ceaușescu, dar nu cum se face de obicei când ești luat cu autobuzul și dus în jurul palatului. Nu, ar trebui să vadă ce e în spate și ce a mai rămas, să vezi de fapt scara distrugerilor. L-aș duce puțin prin sudul Bucureștiului, în toată partea asta de oraș în care dacă n-ai treabă nu te duci niciodată. L-aș duce „în spatele orașului“, prin spate înțelegând cam tot: cartierele ascunse, dar și în spatele cortinelor de blocuri în care se află de fapt un cu totul alt oraș, în spatele străzilor unde se ascund fundături, în spatele gardurilor unde se află grădini minunate. L-aș duce în interiorul unor curți care poate la stradă nu înseamnă nimic și unde în spate lumea face ateliere sau cafenele culturale sau sunt artiști sau oameni care fac teatru independent pentru zece-douăzeci de spectatori. Aș încerca să trec dincolo de lucrurile evidente, de „Centrul Isteric“, și să-i arăt cealaltă parte a B-dului Brătianu, în spatele Bisericii Sf. Vineri, cartierul evreiesc, toate locurile astea care acum arată deplorabil, dar care sunt parte a unei culturi extraordinare. Aș încerca să-l duc în niște locuri din care să înțeleagă că Bucureștiul a fost compus din mai multe comunități, a fost un oraș și evreiesc, și grecesc, armean etc. și să vadă toate aceste straturi. L-aș duce în locurile astea noi independente care sunt nu doar energice, ci și plăcute: pe splai, la NOD Makerspace, unde este de fapt un întreg centru de artiști, designeri, spații de expoziții, ateliere, un centru comunitar etc. unde poți să și bei un suc sus, pe terasă. L-aș duce la Casa Mincu, sediul Ordinului Arhitecților, dar și în Pantelimon, la Make a Point, care iarăși e un centru cultural independent într-o fostă fabrică și unde fostul turn de apă a fost transformat în belvedere și în obiect artistic. L-aș duce în locurile astea care pot fi foarte cool și foarte interesante, emoționante, și nu doar la Ateneu, Arcul de Triumf și alte locuri de acest gen. Aș încerca de fapt să trec dincolo de ceea ce pentru mine e semnificativ pentru relația pervertită pe care o avem cu acest oraș - faptul că în Larousse și în enciclopedii și ghiduri turistice de dinainte de ’89, Ateneul era simbolul acestui oraș, cum e Turnul Eiffel pentru Paris, iar acum, imaginea emblematică e Casa Poporului. Cred că trebuie să scăpăm de ea fără a o demola fizic, ci promovând celelalte lucruri, tot ceea ce este altfel decât ea și să nu o mai luăm drept model. Am promis că nu revin la Catedrala Neamului, dar eu nu pot să nu văd Casa Poporului ca model și acolo.
Adică, sugerați că în spatele acestor tendințe se ascunde un autoritarism care poate să revină?
Nu, cred că e ceva mult mai inocent, dar aproape la fel de periculos. Se ascunde, pe de o parte, o nevoie de compensare istorică, de a fi și noi în față cu ceva. Dar e vorba în primul rând de o apreciere pur estetică. Pe urmă, nu-i poți bănui pe turiștii americani care adoră Casa Poporului de simpatii sau de nostalgii comuniste. Le place. E vorba de o apreciere sinceră a unor lucruri care sunt mari, bogate, împodobite, care acționează cumva direct asupra creierului dincolo de orice fel de cultură artistică, profesională etc. E ceva ce te impresionează la lucrurile astea mari, e un nivel primar de apreciere estetică. Deci lumii și românilor le place Casa Poporului nu pentru că ar fi nostalgici după Ceaușescu. Le place pentru că le place.
Interviu realizat de SABINA FATI
