Pe aceeași temă
Prezent la București pentru a participa la lansarea raportului CEPA dedicat României, (Romania’s 'Tipping Point' - Advancing the Rule of Law, Governance and Public Leadership) președintele Center for European Policy Analysis, WESS MITCHELL, a discutat cu revista 22 despre deciziile celui mai important summit NATO post-Crimeea.
Ce vrea Moscova să demonstreze prin războiul limitat pe care îl poartă în Ucraina?
Războiul limitat este o metodă cu riscuri și costuri reduse prin care actorii revizioniști încearcă să accelereze procesul schimbării geopolitice. În același timp, mărește costurile economice, politice și de reputație pentru America, forțată astfel să apere sistemul pe care l-a construit. Îi transmite hegemonului că nu mai crede în capacitatea sa de a ține laolaltă ordinea pe care a creat-o. Dar este gândit ca un test aflat sub pragul angajamentelor formale ale SUA față de aliații săi. Moscova operează într-o zonă gri, unde știe că avem interese și o agendă de promovat și unde am angajat un capital de prestigiu indirect. Mai întâi vor umili această agendă și nu pentru câteva săptămâni ca în Georgia, ci timp de câteva luni. Iar asta va arăta nu doar că suntem incapabili militar să răspundem acestei provocări, dar, mai mult, va arăta că nu suntem capabili să gestionăm această amenințare în interiorul propriei alianțe.
Războiul limitat este o formă evoluată de testare a statu-quo-ului, a reacției sistemului. De-altfel, în istorie observăm toate aceste momente inteligent planificate prin care statele revizioniste inventează teste aflate sub pragul liniilor roșii. Este o tehnică ideală pentru o putere oportunistă care nu vrea să consume prea multă energie și resurse pentru a schimba sistemul, dar care vrea să expună vulnerabilitățile statu-quo-ului și să profite de acestea. Mai mult, este o tehnică extrem de utilă pentru divizarea și fragmentarea alianțelor, inclusiv pentru a rupe presupusa coeziune a flancului estic. În Slovacia, Ungaria, Bulgaria chiar și în Cehia se alimentează chiar acum o urgență a reconcilierii cu Moscova.
Sunt suficiente măsurile adoptate în timpul summit-ului NATO din Țara Galilor?
Dacă acceptăm premisa că războiul limitat reprezintă miezul tehnicilor folosite de Moscova în Ucraina, atunci putem să identificăm noi necesități strategice pentru NATO. Și, din această perspectivă, cel mai recent summit NATO expune câteva probleme. Dincolo de promisiunile enunțate, nimic nu forțează statele membre să-și cheltuie resursele mai înțelept sau mai adecvat. Sigur, din perspectiva reasigurării strategice, există multe lucruri pozitive: prepoziționarea de echipamente sau avangarda de reacție rapidă destinată flancului estic.
Dar, dacă ne uităm la acest vârf de lance, faptul că poate fi proiectat în 48 de ore este irelevant. Dacă războiul limitat este tehnica preferată de Moscova, atunci logica sa este aceea de a pune Alianța în fața unor fapte deja consumate, a unor realități teritoriale greu de inversat, folosind unități reduse și foarte mobile. Problema vârfului de lance este că, atât timp cât NATO menține o distribuție defensivă în adâncime (preponderent în Vechea Europă), atunci viteza de reacție de 48 sau de 18 ore devine inutilă. În ultimă instanță, pentru a descuraja astfel de incursiuni este nevoie de un mix de prezență occidentală convențională, completată de investiţii adecvate ale statelor de pe flancul estic, în special în capacități antiacces și de interdicție regională și chiar în capacități ofensive limitate.
Care sunt vulnerabilitățile Alianței?
Călcâiul lui Ahile al NATO și păcatul său originar reprodus din primele momente ale extinderii a fost legat de o distribuție geografică inegală, dezechilibrată, centrată pe Vechea Europă. În plus, riscurile și capacitățile sunt răspândite inegal între statele membre. Iar cei care sunt cei mai expuși au și cele mai slabe capacități. Este o combinație foarte volatilă. Nu cunosc nicio alianță în istorie fondată pe o distribuție neuniformă a riscurilor. Nu știu cum o alianță într-o astfel de stare poate funcționa, mai ales atunci când se confruntă cu o provocare creativă. Iar Ucraina tocmai asta ne arată: avem un prădător creativ în ecosistemul alianței. Nu este nici pe departe animalul de pradă pe care NATO îl aștepta: o forță preponderent convențională, dar care dădea timp Alianței să-și pregătească răspunsul politic și cel strategic.
Dacă vrem să caracterizăm strategia militară a Alianței, atunci putem spune că aceasta este fondată pe apărarea în adâncime. Cu alte cuvinte, tranzacționează teritoriu contra timp. Ucraina este un caz ilustrativ de putere mijlocie și care de facto utilizează apărarea în adâncime împotriva războiului limitat. Problema este aceea că cedezi practic oponentului teritoriu pe degeaba. Din perspectiva rușilor, apărarea în adâncime este strategia ideală pe care un adversar o poate adopta, pentru că le dă timp să înșface prin forță un anumit teritoriu. Iar perioada crucială este dată de primele 24 de ore.
Spre exemplu, într-o ipotetică încercare de a crea un culoar teritorial între Belarus și Kaliningrad, chiar dacă ar fi existat câteva sute de pușcași marini americani în zonă, incursiunea rusească ar fi evitat pur și simplu implicarea lor. În acel moment, problema pe care o ridică este aceea că pasează responsabilitatea mișcării ofensive pe umerii puterii defensive. Kissinger obișnuia să spună că „odată ce agresorul se află în posesia premiului său..., balanța psihologică se mută în favoarea sa. Puterea defensivă trebuie acum să-și asume riscul primei mișcări“. În cazul unei incursiuni de tip Crimeea în statele baltice, NATO se trezește că în 24 de ore s-a format o fâșie teritorială și că în acest context misiunea de a recupera teritoriul aparține acum celor câteva sute pușcași marini americani. Dintr-o dată, misiunea nu mai este una defensivă, de descurajare, ci ofensivă, de recuperare, plasând o foarte dificilă povară politică pe umerii unei alianțe fragmentate, obișnuită să evite riscurile. Toate acestea sugerează că apărarea în adâncime nu funcționează împotriva acestei forme de război.
Ce implică noua realitate strategică pentru state precum România?
În ultimii 25 de ani nu a contat dacă statele central și est-europene aveau sau nu armate sau politici de securitate în adevăratul sens al cuvântului. Nu exista un prădător în ecosistemul imediat, aveau securitatea garantată de cea mai puternică națiune de pe pământ, iar într-un astfel de mediu „călătoria clandestină“ era aproape o opțiune naturală.
Majoritatea statelor de frontieră par să fi adoptat mentalitatea mainstream europeană, că pot neglija investițiile în hard power fără a exista consecințe negative. Este o perspectivă care ignoră realitatea centrală, aceea că frumusețea sistemului UE, capacitatea de a investi în dimensiunea bunurilor sociale, în detrimentul componentei militare, a fost posibilă pe fondul unei umbrele de securitate oferite de Statele Unite ale Americii. După Crimeea, Belgia își poate permite să neglijeze investițiile în propria apărare, Cehia și România – nu.
Trebuie să trecem la o paradigmă care pune accent pe apărarea locală, pe apărarea zonelor de frontieră. Pentru statele mici, considerate până acum periferice și inutile din punct de vedere militar, optica se schimbă. În lumea războiului limitat, importanța lor crește exponențial. Armatele mici nu mai sunt în mod inerent variabile inutile. O investiție selectivă în tehnologia potrivită ar putea echilibra balanța de descurajare. Într-o incursiune de tip Crimeea, chiar și o armată minusculă, adecvat antrenată, echipată și poziționată, ar crea un sistem excelent de descurajare. Intrăm în era apărării locale pentru Europa, ceea ce presupune că și alte state trebuie să urmeze modelul polonez și să investească în capabilități reale de descurajare.
Nu în ultimul rând, statele aflate la granița NATO trebuie să investească simbolic dincolo de propriile frontiere în stabilitatea zonelor gri din „străinătatea apropiată“. Ucraina este exemplul perfect. Statele vecine ar putea să fie nevoite să îmbrățişeze o varietate de roluri ofensive în politica externă și de securitate cu care nu sunt obișnuite în mod tradiţional, mergând chiar până acolo încât să poarte un război proxy. Pentru asta este nevoie de voință politică și de capacitatea fizică de a susține acele forțe aflate dincolo de propria frontieră care luptă de facto pentru stabilitatea regiunii. Nu mai este suficient doar să oferi un exemplu. Este nevoie de o paradigmă prin care să influențezi și să modelezi regiunea aflată dincolo de propriile frontiere, prin susținerea elitelor politice din zona gri favorabile intereselor europene. Ca stat de frontieră, România fie își va asuma tot mai mult un astfel de rol, fie va fi nevoită să absoarbă mai mult haos și instabilitate.
Fie că vorbim de statele litorale din Estul Asiei, din Golful Persic sau flancul estic al NATO, obiectivul devine acela al ridicării costurilor revizionismului militar dincolo de barierele pe care o putere oportunistă este dispusă să le plătească. În cele din urmă, acesta devine obiectivul Vestului interesat de conservarea ordinii actuale, însă este o responsabilitate resimțită preponderent la margini, la periferie, pentru că aceste state sunt cele care se vor confrunta cu instabilitatea generată de campaniile limitate de tip Crimeea. În noua eră depinde de Occident și de SUA să sprijine dezvoltarea unui soi de înveliș gros și dur, a unei platoșe care să protejeze zonele de frontieră. Istoria arată că statele mici au cel mai mult de pierdut când un ecosistem se schimbă. Sunt masiv interesate de conservarea lui. Pe de altă parte, dacă un astfel de stat de frontieră nu poate calcula rezonabil că investiția în propria apărare este în interesul său și că aceasta va conduce la o poziție consolidată în fața energiilor revizioniste, atunci vom vedea mai multe cazuri de tipul Slovaciei, care spune că Ucraina este o dispută între Rusia și Statele Unite, sau de tipul Thailandei, care urmează direcția vântului. În epoca razboiului limitat, statele de frontieră au responsabilitatea de a investi în mecanismele care le asigură supraviețuirea ca societăți independente.
Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA
CITIȚI ȘI
- NATO: Suplimentarea trupelor ruse in peninsula Crimeea ar creste tensiunile
- Moscova vede furnizarea de armament NATO Ucrainei drept o posibila complicitate la crime de razboi: SUA imping lumea spre un nou RAZBOI RECE
- Parlamentul UCRAINEAN acorda mai multa AUTONOMIE REGIUNILOR SEPARATISTE prin aprobarea unui proiect de lege depus de Petro Poroşenko
