Pe aceeași temă
Aparitia - bine mediatizata - a cartii celui mai vital nonagenar al momentului, Neagu Djuvara (cum, la inceputul anilor ‘90, era David Prodan), despre intemeierea statului medieval dintre Carpati si Dunare a revigorat interesul pentru evenimentele secolului al XIII-lea si al XIV-lea din spatiul actualei Romanii. Una dintre tezele de rezistenta ale eseului istoric Thocomerius - Negru Voda (Bucuresti, Ed. Humanitas, 2007, 232 pp.) se refera la participarea turanicilor, in speta a cumanilor, la faza tarzie a etnogenezei si la aparitia statalitatii romanesti. Intr-adevar, dupa excesele latiniste de ieri si de azi, dublate, in contrapartida, de cele tracomane, mai vechi si mai noi, dupa, in fine, tezele slavismului exclusivist din etapa stalinismului virulent (anuntate in secolul al XIX-lea de opinia savantului Certkov ca dacii erau... de origine slava), readucerea in discutie a contributiei cumane la organizarea statelor romanesti nu poate decat sa imbie la noi analize.
O prima observatie in acest context este ca etnogeneza, un proces de mare alonja temporala, nu se putea incheia inainte ca sirul lung al migratorilor care au dominat vreme de un mileniu teritoriul avut in vedere aici sa se epuizeze, permitand stabilizarea acestor populatii in teritoriile unde ajunsesera, in unele cazuri, si retragerea sau avansul lor catre alte orizonturi, in altele. Atunci cand dominatia straina s-a exercitat de la distanta, stapanii multumindu-se cu recoltarea tributului si exploatarea in diverse moduri a populatiei supuse, trecerea lor pe la carma nu a lasat urme notabile in demografia si pe harta antropologica a zonei. Cand, insa, ei s-au stabilit pentru perioade mai indelungate aici, trebuie presupusa coexistenta intr-o forma anume, fie ca este vorba doar de alaturarea spatio-temporala a unor comunitati pe cat de diferite, pe atat de inchise, fie ca se au in vedere interferente culturale, metisaje, amestecuri umane si culturale.
Intr-o etapa istorica precum cea a efervescentei cumane la rasarit si sud de Carpati, care a culminat cu etapa aliantei politico-militare cu rasculatii vlahi si bulgari de la sudul Dunarii - intemeietorii Taratului Vlah si Bulgar din dinastia Asanestilor (1185) - si care s-a estompat odata cu batalia de la Kalka (1223), factorul politic si cel razboinic de origine cumana au jucat un rol de prima marime in evenimentele din sud-estul Europei. Capeteniile din Cumania Neagra - zona extracarpatica evocata - au intrat insa, tocmai in aceasta etapa de mare stralucire, in raporturi de stransa cooperare si chiar de inrudire, pe cale matrimoniala, cu elitele politice ale lumii balcanice. Ionita si, dupa el, nepotul sau Borila, tari vlahi la Trnovo, s-au casatorit cu aceeasi printesa cumana (fapt interpretabil ca practica de factura leviratului, si nu doar ca strategie politica dezirabila), in timp ce doi nobili ai Imperiului Latin de la Constantinopol luau de neveste pe fiicele regilor cumani Jonas si Soronius de undeva din teritoriile situate intre Carpati, Dunare si Olt (circa 1237). Asemenea conduita atestata de izvoarele scrise la varfurile ierarhiei cumane inca din perioada apoteozei lor politice si continuata si la inceputurile degringoladei cauzate de avansul mongol inspre vest este dovada clara ca in primele decenii ale secolului al XIII-lea cumanii acceptau ca pe un fapt tolerabil, poate chiar dezirabil, convietuirile pagane cu cele crestine si mixajul culturilor asiatica si rasaritean-europeana, de o parte si de alta a Dunarii. Exemplele de sus nu puteau fi privite decat ca un imbold de urmat pentru supusi, fie ei membri ai triburilor ori hoardelor cumane, fie ei insi din societatile dominate (vlahi, slavi, pecenegi, vlaho-pecenegi, slavo-pecenegi, vlaho-slavi). O asemenea societate pestrita, formata din "insule" comunitare de limbi si traditii mai mult sau mai putin diferite, in diverse stadii de interferenta cultural-lingvistica, traia in forme de organizare mai mult sau mai putin flexibile, cu granite schimbatoare si reprezentand traditii institutionale destul de fluide. De aceea, realitatile etnice, sociale, ecleziastice si politice din acest spatiu erau relativ greu de prins intr-o formularistica de cancelarie inechivoca si consecventa. Pentru cancelaria papala, cea a regatelor sau imperiilor din jur, descrierea corecta a acestei situatii din teren punea, dupa cum se vede astazi, probleme dificil de rezolvat. Toate optiunile sugereaza insa partiala inoperabilitate a categoriilor occidentale ale gandirii politice si administrative in raport cu ceea ce observatorii venind din ambianta Occidentului latin descopereau pe teren. De aceea, unele documente, precum scrisoarea papei Grigore al IX-lea din 1234, vorbesc despre "Episcopia Cumanilor sunde - n. O.P.t sunt unele popoare care se numesc vlahi (Walati)", ori despre "padurea vlahilor si a pecenegilor" ("silva blacorum et bissenorum"), precum in privilegiul Andreanum (1224) s.a.
Istoricii nostri au incercat anterior sa descifreze aceste aproximari in linia unor continuturi politice, precum Serban Papacostea care - urmand, pe buna dreptate, sugestii teoretice si metodologice inspirate de Otto Brunner - acorda "popoarelor care se numesc vlahi" un inteles politic. Ramanand adevarata, aceasta constatare nu pare sa epuizeze insa constelatia de semnificatii pusa de ea in joc, una dintre acestea fiind, dupa toate semnele, aceea ca vlahii erau o comunitate politica in care nu se resorbisera inca toate elementele etnice disparate care intrau in alcatuirea ei. Dupa toate semnele, este vorba tocmai despre latinofoni, de slavi, dar si de turanici (pecenegi si cumani). Or, daca astfel stau lucrurile, intrebarea care se pune este ce anume ii putea determina pe stapanii zilei si ai locului sa opteze pentru o identitate politica de vlahi, situatie atestata inechivoc in 1234, cu putin inaintea venirii mongolilor, dar regasita si la finalul secolului al XIII-lea si inceputul celui urmator, in afirmarea treptata a unei identitati politice romanesti incepand cu Basarab I? Este de crezut ca decizia a avut la baza premise politice concrete: precedentul excelentei colaborari cu tarii vlahilor si bulgarilor de la Trnovo, care ii propulsase pe cumanii "negri" printre cei mai pretiosi aliati si cei mai de temut dusmani din Europa de Sud-Est, recunoasterea acelorasi tari de catre Occidentul latin prin intermediul papei Inocentiu al III-lea ca stapanitori legitimi, recursul vlahilor la originile latine (atestat de corespondenta dintre tarul Ionita Caloian si Papa Inocentiu al III-lea). Toate acestea pareau sa ii califice pe vlahi, chiar si dupa inceputul bulgarizarii progresive a dinastiei de la Trnovo si sub umbra amenintatoare a inaintarii tatare de dupa batalia de la Kalka (1223), si in pofida competitiei pentru dominatie la Dunarea de Jos dintre tarat si Ungaria arpadiana, drept posesorii unei recunoasteri politice a legitimitatii si prestigiului unei stapaniri la care altminteri nu s-ar fi putut gandi. Acceptand in acest scop sa clameze pentru toate "popoarele" coexistente in acelasi spatiu si sub aceeasi forma de organizare politica numele de "vlahi", fie si acceptand initial botezul romano-catolic (asa cum s-a intamplat inca in vremea prezentei teutone in Carpati, anterior anului 1225, si cum a procedat si Kuten in 1226), stapanii cumani din Muntenia si Moldova dinainte de intemeiere decideau din ratiuni politice asupra unei identitati de asumat constient, care urma sa se dovedeasca, peste un timp, una etnica.
