Pe aceeași temă
Dezghetul a fost titlul unei nuvele publicate de Ilya Ehrenburg la cateva luni dupa moartea lui Stalin in 1953. Termenul a devenit simbolul relaxarii si chiar al reformismului limitat care a urmat glaciatiunii staliniste. Mai intai Gheorghi Malenkov, apoi Nikita Hrusciov au initiat o serie de masuri menite sa scada intensitatea terorii, inclusiv prin eliberarea a sute de mii de detinuti politici si tolerarea unor dezbateri cat de cat reale in lumea intelectuala, in special in uniunile de creatie. La Congresul al XX-lea al PCUS, in februarie 1956, Hrusciov rostea dinamitardul Raport Secret in care denunta crimele lui Stalin, indeosebi cele comise impotriva birocratiei de partid si a corpului ofiteresc. Era vorba de reforme de sus, deci de o destalinizare operata de varfurile partidului, in scopul construirii unui nou “consens social” desemnat de formulele “partidul intregului popor” si “statul intregului popor”. Cum am demonstrat in cartea mea Stalinism pentru eternitate (analizata in revista 22 de Filon Morar si Florin Turcanu), comunistii romani au reusit, prin manevre propagandistice de o mare perfidie (dar si abilitate), sa dezamorseze bomba Congresului al XX-lea. Gheorghiu-Dej, Ceausescu, Borila, Rautu, Apostol, Moghioros - spre a-i numi pe cei mai influenti - au realizat marea diversiune a evitarii unei reale destalinizari, prin mimarea unei redobandiri a suveranitatii de partid si de stat, mai ales dupa 1958. Michael Shafir a propus in anii ‘80, intr-o excelenta carte despre sistemul politic comunist din Romania, conceptul de “schimbare simulata”. Este un concept care ar trebui discutat cu seriozitate, inclusiv in raport cu universul politic, economic si cultural postcomunist.
Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu au fost eliminati din structurile hegemonice in iunie 1957, sub acuzatia de fractionism si instigare la discutii “anarhice” in partid. In realitate, cei doi vechi stalinisti nu facusera decat sa ceara, in chip destul de timid, o dezbatere similara cu cele declansate in alte state sovietizate dupa discursul secret al lui Hrusciov. Devotati Moscovei, ei nu realizasera cat de puternica era rezistenta lui Dej si a tovarasilor sai fata de orice adiere de destalinizare. Pentru Dej, dezghetul era o primejdie mortala. Chiar si dupa 1962, cand se produce ruptura, pe teme inainte de toate economice, de Moscova, Dej va repeta obsesiv in sedintele Biroului Politic teza suprematiei absolute a partidului in plan politic si ideologic. Reabilitarea unor figuri de seama ale culturii nationale, afirma Gheorghiu-Dej, nu insemna sub nici o forma renuntarea la principiul partinitatii in cultura. Flexibilitatea dictatorului roman se limita la un fel de titoism adaptat conditiilor locale. In cel mai bun caz, Romania mergea pe linia despotismului luminat in varianta marxist-leninista. Evident, Dej nu se deda la ritualuri de adoratie de tip maoist. Structura sa psihica nu era una pronuntat narcisista. Puterea il atragea enorm, insa nu o folosea in scopul propriei zeificari. Sub Dej, mai ales dupa 1953, cultul personalitatii se manifesta inainte de toate drept cult al oligarhiei care conducea partidul. Era vorba de primul secretar al CC al PMR, precum si de ceilalti opt membri ai Biroului Politic: Gheorghe Apostol, Emil Bodnaras, Petre Borila, Nicolae Ceausescu, Chivu Stoica, Alexandru Draghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioros. Trei dintre membrii supleanti erau si ei direct implicati in operatiunile politice decisive: Dumitru Coliu ca presedinte al temutei Comisii a Controlului de Partid, Leonte Rautu ca sef al Directiei Propagandei si Culturii a CC al PMR si Leontin Salajan ca ministru al Fortelor Armate. Vechiul colaborationist social-democrat Stefan Voitec era mentinut strict de forma in areopagul comunist, ca argument al continuitatii miscarii muncitoresti din Romania.
Gheorghiu-Dej s-a stins din viata, la nici 64 de ani, in luna martie 1965, in urma unui galopant cancer pulmonar. S-a speculat mult in epoca despre cauza bolii, sugerandu-se, la nivel de zvonuri, ca sovieticii l-ar fi iradiat. Nu exista probe in acest sens si este mai logic si mai util sa studiem succesiunea ca fenomen politic. Cum rezulta din numeroase surse (interviuri si amintiri), baronii lui Dej, si in primul rand Maurer si Bodnaras, au conspirat cu Ceausescu pentru ca acesta din urma sa devina noul lider. Complotul a fost pregatit minutios, iar principalii perdanti au fost Apostol si Draghici. Afirmatiile lui Apostol ca Dej l-ar fi desemnat succesor trebuie privite cu prudenta. Este mai degraba probabil ca, pana spre sfarsit, Dej nu a fost constient cat de grava este starea sanatatii sale. In plus, in structurile leniniste este greu de imaginat o succesiune care sa nu fie in favoarea secretarului cu chestiunile organizatorice, deci a sefului cadrelor partidului. In cazul PMR, era vorba de Nicolae Ceausescu, seful Directiei Organizatorice. Acesta se bucura de sprijinul baronilor si, nu mai putin important, de respectul a ceea ce eu am numit grupul aparatului de partid. Voi reveni la acest subiect intr-un articol viitor. Sa spun doar ca acest grup includea personaje care vor juca roluri importante in deceniile ce vor urma: Virgil Trofin, Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pana, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Petre Lupu, Vasile Patilinet, Maxim Berghianu - spre a-i numi pe cei mai cunoscuti. La putina vreme dupa venirea sa la putere, Ceausescu il inlocuia pe Draghici din fruntea Ministerului de Interne. Noul ministru era Cornel Onescu, fost adjunct al lui Rautu la propaganda, apoi al lui Ceausescu la cadre. Am discutat recent la Bucuresti cu fiica acestuia, fosta mea colega de clasa, Dorina, care mi-a spus ca Onescu s-a pensionat in 1982, in urma refuzului de a participa, ca presedinte al sindicatelor, la persecutarea membrilor asa-zisei secte a “meditatiei transcendentale”. In martie 1989 a fost printre cei contactati pentru semnarea “Scrisorii celor sase”, insa nu a facut-o, pentru a nu-si primejdui fiica si mai ales nepotii. Evident, semnatura unui membru al grupului aparatului de partid ar fi facut ca “Scrisoarea” sa cantareasca mult mai greu si sa aiba alt impact in lumea activistilor mai tineri, mefienti in raport cu veteranii ilegalisti gen Brucan, Parvulescu ori Apostol. Subiectul merita adancit si voi reveni.
Congresul al IX-lea a consfintit, in iulie 1965, suprematia lui Ceausescu in cadrul noii echipe de conducere. Noul secretar general pozeaza in aparator al democratiei socialiste si face aluzii transparente la erorile epocii Dej. Dedejizarea partidului se petrece cu mare viteza. Cu acest prilej, se decide schimbarea numelui partidului din “muncitoresc” in “comunist”. Ceausescu proclama teza ca PCR este continuatorul legitim al tuturor traditiilor progresiste ale poporului roman. Se fac deschideri catre “nationalitatile conlocuitoare” (termenul introdus in noul lexicon oficial). Se condamna practicile autoritar-birocratice in domeniul culturii. Ilegalistii, un grup tratat de Dej cu suspiciune, sunt cultivati asiduu de Ceausescu. Biroul Politic dispare in urma unei propuneri de ultima ora a lui Ceausescu si noua conducere se afla in mainile unui Comitet Executiv, ca organism largit, si, de fapt, in ale Prezidiului Permanent, calchiat pe vechiul Birou Politic minus Borila si Moghioros (ambii bolnavi, e drept, insa nu mai putin important, mai ales in cazul Borila, avand relatii reci cu noul lider). Alexandru Barladeanu intra in noul Prezidiu si devine pentru o vreme exponentul unei linii moderat-reformatoare in economie. Nu peste mult timp, Ceausescu ii propulseaza in acest grup ultrarestrans pe protejatii sai Paul Niculescu-Mizil si Virgil Trofin. Cel dintai va fi responsabil cu ideologia si relatiile internationale ale PCR, cel de-al doilea va supraveghea ultrasensibilul domeniu al cadrelor.
Congresul al IX-lea a fost glorificat de masina propagandistica a regimului Ceausescu drept o “piatra de hotar” in istoria nationala. In fapt, a fost inceputul unui scurt dezghet politic, ideologic si economic, o varianta sui generis de hrusciovism, in fapt un interludiu ambiguu in experienta stalinismului permanent. Au fost posibile discutii despre introducerea unor mecanisme de piata, ortodoxia realismului socialist a fost abandonata, inregimentarea tineretului a lasat loc unei atmosfere mult mai respirabile. Pe de alta parte, cine citeste documentele congresului, observa constituirea noului limbaj al cultului lui Ceausescu, deci o noua gramatica si simbologie a puterii, remarcabil examinate de Adrian Cioroianu in cartea sa Ce Ceausescu qui hante les Roumains. Elena Ceausescu se mentinea inca in umbra, iar secretarul general perora despre virtutile conducerii colective.
