Pe aceeași temă
La finalul lunii Ianuarie, șeful diplomației ruse denunța o nouă încercare a Vestului de a se amesteca în treburile interne ale Federației. Moscova, spunea Serghei Lavrov, nu va permite Occidentului să o pedepsească pentru politica internațională independentă. Oficialul a subliniat disponibilitatea rușilor de a coopera cu Vestul, însă numai de pe poziții de egalitate. “Afacerile nu vor mai fi la fel”, a adăugat Lavrov.
În 2011, profesorul de drept Jeffrey D. Kahn spunea că statutul de membru în Consiliul Europei a avut o influență pozitivă asupra statului de drept din Rusia. Prin cazurile pe care le pierde la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, establishmentul de la Moscova arată tot mai mult respect pentru instituția internațională, argumenta profesorul[1]. Patru ani mai târziu, Guvernul rus decidea să legifereze caracterul facultativ al deciziilor internaționale în privința drepturilor omului. Hotărârile CEDO erau depășite de autoritatea Curții Constituționale a Federației, Curte care va decide dacă aplică sau nu sentințele instanțelor internaționale. Mutarea politică venea după ce statul rus a pierdut la CEDO un proces în urma căruia trebuie să plătească 1,9 miliarde de euro foștilor acționari ai companiei petroliere Yukos. “Statul rus a plătit fiecare decizie luată împotriva sa, fără excepție”, spunea în 2011 profesorul Kahn. Între timp au apărut și excepțiile.
Ca răspuns, Consiliul Europei a autorizat o delegație pentru verificări privind situația drepturilor omului din peninsula Crimeea, anexată abuziv de Federație în Martie 2014. Secretarul General al Consiliului a ținut să scoată în evidență izolarea în care se află regiunea după ce Moscova a preluat-o de la Ucraina. Iar Curtea Penală Internațională a decis lansarea unei investigații privind posibile crime de război în conflictul ruso-georgian din 2008, în urma căruia regiunile Abhazia și Osetia de Sud au fost separate de Georgia și au intrat sub directa influență a Kremlinului.
Dar să vedem cum arată, în plan general, politica externă asupra căreia Lavrov clamează independența de acțiune. În Ucraina, conflictul separatist din est se transformă treptat într-unul înghețat, fapt ce ar trebui să folosească rușilor, dat fiind că acest statut scoate Kievul din orice calcule pentru integrare euro-atlantică. Totuși, la începutul lunii Februarie, președintele Poroșenko vorbea despre creșterea riscului unui conflict deschis cu Federația, în condițiile în care – spunea liderul ucrainean – Moscova face pregătiri intense pentru război. Kievul preciza și că Federația nu a respectat niciun punct din acordul de la Minsk. Fapt confirmat deja de Națiunile Unite. Într-un raport publicat la începutul lunii Decembrie 2015, ONU prezenta situația din regiunile separatiste din estul Ucrainei în tușe grele: tortura, crimele și suspendarea legii continuă să se impună în zonele controlate de separatiștii susținuti de Kremlin. De altfel, la finalul anului trecut chiar Vladimir Putin confirma prezența personalului militar rus în Ucraina.
În Siria, Moscova pare să se simtă foarte bine. În ciuda apelurilor Occidentului, Putin continuă să-l susțină pe Bashar al-Assad. Recent, aviația militară rusă a lansat alături de forțele guvernamentale o ofensivă majoră în regiunile controlate de rebelii susținuti de Vest. Politică externă independentă. Mai mult, se pare că Siria devine terenul de testare pentru noile capacități din industria militară rusă. Presa rusă scrie că Moscova a decis să reactiveze avioanele de vânătoare de generație nouă Suhoi Su-35S, model considerat a fi unul dintre cele mai capabile și periculoase avioane de luptă aflate în activitate, alături de F-22 al americanilor.
În Europa, per ansamblu, politica externă rusă e foarte vocală. Fie că vorbim de finanțarea partidelor extremiste și populiste din mai multe state, de retorica tot mai agresivă față de scutul american antirachetă din Europa Centrală și de Est sau de ceaiuri cu poloniu radioactiv ca exemplu al rafinării asasinatului politic, Federația Rusă demonstrează, într-adevăr, o politică externă independentă. Însă acest lucru e direct conectat la starea internă a statului. Iar recentele evoluții pe piețele internaționale nu favorizează foarte mult economia Federației. Prăbușirea prețului țițeiului, ridicarea sancțiunilor Iranului și volatilitatea burselor prezintă riscuri majore pentru economia rusă. La începutul anului, ministrul rus de Finanțe anunța premisele unei găuri bugetare de peste 38 de miliarde de dolari. Dar cum un recent sondaj realizat de Centrul Levada arăta că unul din cinci ruși crede că sângerosul dictator Iosif Stalin a fost un lider înțelept care a adus putere și prosperitate fostei Uniuni Sovietice, e pertinent să apreciem că opinia publică rusă e dispusă să suporte multe neajunsuri interne de dragul recuperării trecutului imperial.
Opțiuni pentru o pasare democratică a puterii nu par să mai fie, în condițiile în care puterea în statul rus e concentrată în anturajul restrâns al lui Putin. “Luarea deciziilor la Moscova a devenit ostatica capriciilor lui Putin și ale grupului său de sfătuitori”, crede și Simon Smith[2]. De mai bine de zece ani, bugetul militar al Federației Ruse crește constant. Potrivit unei analize New York Times[3], în 2014-2015 bugetul Apărării a explodat cu un plus de aproape 11 miliarde de dolari, iar intenția e de a moderniza 70% din forțele armate până în 2020. Moscova crește prezența militară în Arctica, testează granițele aeriene și maritime ale Alianței Nord-Atlantice, întreține conflicte externe (Ucraina, Siria, Transnistria, Georgia) pentru a păstra puterea internă, anexează teritorii – totul într-o reeditare a politicii sovietice din perioada Războiului Rece. Noua politică externă independentă a Kremlinului e o repunere în scenă a atitudinii latent-conflictuale a sovietelor.
