Marginalii la francofonie

Ce inseamna a iubi cultura franceza, Franta, spiritul francez? In unele cazuri, nimic altceva decat a detesta cu egala inversunare o alta cultura, un alt spirit: de exemplu, pe cel german sau pe cel anglo-saxon. Nu trebuie sa ne crispeze prea mult acest adevar: el are la baza faptul simplu ca iubirea - pentru o persoana ori pentru o tara, ori pentru o cultura - e exclusivista si ca, daca ea este contrariul urii, este totodata opusul indiferentei. E greu, poate imposibil sa iubesti deopotriva lucruri, insusiri contrare: in acest caz, daca un contrariu atrage iubirea, celalalt devine obiectul urii sau al dispretului. Moderatia, gradatia par excluse, mai cu seama daca una dintre pasiuni e puternica.

Un notoriu exemplu pentru o asemenea iubire l-a dat candva Friedrich Nietzsche. Nietzsche iubea cu pasiune Franta si detesta cu aceeasi pasiune Germania, mai ales sub intruchiparea militaroasei, nationalistei si trufasei Germanii wilhelmine. Iata cateva exemple:

Educatie, cultura: "Nu cred decat in educatia franceza - scrie el in Ecce homo - si consider tot ceea ce altfel se numeste in Europa educatie drept o neintelegere - ca sa nu mai vorbesc despre educatia germana. Daca mai exista cazuri de oameni educati in Germania, ei sunt - continua Nietzsche - de origine franceza, precum Cosima Wagner".

Carti: putinele carti la care filosoful revine neincetat sunt un mic numar de autori francezi mai vechi: Pascal "pe care nu-l citesc, ci il iubesc ca pe cea mai educativa victima a crestinismului"; apoi pe Montaigne, Molière, Corneille si Racine ii reciteste nu fara "o manie launtrica impotriva unui geniu pustiu precum Shakespeare"! Ii plac si autori francezi moderni, precum Pierre Bourget, Pierre Loti, Anatole France, si "un latin autentic, Guy de Maupassant, caruia ii sunt in special devotat" si, mai presus de toate, il adora pe Stendhal. Necazul - adauga Nietzsche - cu unii dintre scriitori francezi mai recenti este ca au fost "corupti de filosofia germana, de pilda Taine de catre Hegel, caruia el ii datoreaza intelegerea falsa a marilor oameni si epoci". Si adauga o concluzie fara drept de apel: "pana unde ajunge Germania, pana acolo se corupe cultura". Si, pentru a fi si mai clar: "de patru sute de ani germanii au pe constiinta toate marile crime culturale".

Parisul: "Ca artist nu ai alta patrie in Europa in afara Parisului. Acea délicatesse in toate cele cinci simturi artistice, care presupune arta lui Wagner, degetele apte de nuances, morbiditatea psihologica se gasesc numai la Paris. Nicaieri altundeva nu exista acea pasiune in chestiunile de forma, acea seriozitate de mise en scene - este seriozitatea pariziana par excellence".

Muzica: Carmen de Bizet opusa dramei lui Wagner, pe care il admirase atat de mult in tinerete. Ceea ce nu-i poate ierta este ca "a facut conc esii germanilor, ca a devenit «reichsdeutsch»".

Ce sa mai spunem despre mancare: cea mai buna ramane tot cea frantuzeasca - ce-i drept, excentrica - din Piémont. Prin comparatie, "spiritul german este o indigestie, nu duce nimic pana la capat". Detesta insa si "dieta" englezeasca, inspirata de "intoarcerea la natura" despre care afirma, sarcastic, ca "da picioare grele - picioare de englezoaica". Dar tot pe nemti ii detesta cel mai mult dintre toti: victoria impotriva Frantei obtinuta cu un deceniu si jumatate in urma "i-a prostit"!

Si oare ce a fost mai intai - dragostea pentru spiritul francez sau ura pentru cel german - ba poate chiar ura de sine (cu grandilocventa si stralucirea, alteori excesele lui, Nietzsche e atat de german!)? O admiratie care nu se poate marturisi poate conduce la formule dispretuitoare si la ierarhii stranii. E suparat pe germani ca citesc prea mult Platon, inventatorul detestatului "idealism": e de inteles, inca nu citeau Nietzsche! Dar iata-i din nou pe francezi dati drept exemplu pozitiv: "Ca dialogul platonician, acest tip de dialectica copilareasca si care se complace oribil cu sine, poate fermeca, pentru asta trebuie sa nu fi citit niciodata autori francezi buni - Fontenelle, de exemplu. Platon este plicticos".

Nimic altceva de adaugat decat ca pasiunea uneori prosteste, ca si puterea - bineinteles!