De același autor
Peste tot senzaţie de joc politic de duzină, cu jurnalişti încrâncenaţi care rostesc grav verdicte, acuză ba de dictatură, ba de slăbiciuni, de trădare naţională ori de terorism. Cel mai adesea, certitudinea de prestaţie remunerată, de ziarist sau analist care nu crede în nimic, care azi poate susţine una, iar mâine contrariul, dacă e bine plătit.
De când mă ştiu am urmărit viaţa politică. Citeam toată Scânteia şi România liberă, pe vremea când pentru cei mai mulţi dintre colegii mei doar rubrica sportivă şi meteo erau frecventabile. Ascultam Europa Liberă şi urmăream pe un atlas geografic şcolar mişcările trupelor sovietice din Afganistan, cum le aflam de la Vocea Americii. Poziţiile combatanţilor, nu doar în Afganistan, ci şi pe frontul media îmi erau clare.
După decembrie 1989, am cheltuit o avere pe ziare şi reviste. Eram fascinat de jocul politic, de dezbaterea publică. Citeam Dreptatea, România liberă, Cotidianul, dar şi Dimineaţa, Adevărul, Azi. Taberele îmi păreau clare, unii la dreapta, alţii la stânga, unii cu FSN-ul lui Iliescu, alţii cu partidele istorice şi Corneliu Coposu. Noi eram cu România liberă, ascultam BBC, ceilalţi citeau Adevărul şi se uitau la TVR. După dezertarea lui Constantinescu din vara anului 2000, poziţiile combatanţilor pe frontul media nu mai erau atât de clare. România liberă şi BBC şi-au pierdut suflul combativ, locul lor fiind ocupat apoi de Evenimentul zilei şi Realitatea TV.
Din ianuarie 2005, apele presei româneşti s-au tulburat şi mai tare. Trei evenimente, prin consecinţele lor, au bulversat breasla ziariştilor. Primul a fost vânzarea Adevărului şi împrăştierea echipei formate de Dumitru Tinu în cele patru zări. Al doilea – preluarea, prin intermediar la început, apoi direct, a Cotidianului fondat de Ion Raţiu, de către Sorin Ovidiu Vântu. Al treilea – achiziţionarea Realităţii TV de către Vântu şi transformarea canalului într-o armă letală a trustului. Ziarişti care până ieri erau nefrecventabili, fiind ferm situaţi de o parte a baricadei, au ocupat poziţii, de conducere chiar, în publicaţii onorabile. La fel, ziarişti cu traiectorii profesionale ireproşabile, care au exprimat în trecut poziţii raţionale, democrate, civilizate, de bun-simţ înainte de toate, au ajuns în redacţii rău famate. Era tot mai dificil să deosebeşti taberele. Presa scrisă se tabloidiza. Canalele de televiziune o apucau pe urmele OTV-ului. Presiunea audienţei era o scuză perfectă pentru degradarea actului jurnalistic.
Personaje de poveste, altădată aflate la periferia jurnalisticii, se lăfăie acum cu orele în cutia televizorului, împroşcând cu epitete în dreapta şi-n stânga. În timpul ăsta, CNA, instituţia chemată să vegheze la respectarea unor norme elementare în spaţiul audiovizualului, îşi dovedeşte ineficienţa. Nu mai există bun şi rău, totul e cenuşiu, clasici ai mercenariatului în presă au ajuns să susţină poziţii de bun-simţ, iar ziarişti crescuţi la şcoala Pieţei Universităţii, cu lăudabile poziţii civice în trecut, l-au abandonat pe Platon pentru Machiavelli. Spiritul de la Adevărul lui Dumitru Tinu s-a propagat în întreaga presă românească.
E adevărat că nici încrâncenata bătălie politică declanşată de cearta dintre PD şi PNL nu te ajuta prea mult, ba din contră, sporea emoţiile. Oameni până mai ieri decenţi, anticomunişti convinşti, proamericani fervenţi au ajuns să susţină tot felul de inepţii în spaţiul public, să meargă braţ la braţ cu cei pe care până mai ieri îi criticaseră şi-i acuzaseră de neocomunism sau să argumenteze stângaci cererea intempestivă de retragere a trupelor româneşti din Irak şi Afganistan.
De cealaltă parte a noilor baricade ridicate, personalităţi cu totul onorabile se prefac că nu observă ridicolul la care se expune un preşedinte şi un partid atunci când o promovează pe Udrea sau pe EBA. Peste tot senzaţie de joc politic de duzină, cu jurnalişti încrâncenaţi care rostesc grav verdicte, acuză ba de dictatură, ba de slăbiciuni, de trădare naţională ori de terorism.
Cel mai adesea, certitudinea de prestaţie remunerată, de ziarist sau analist care nu crede în nimic, care azi poate susţine una, iar mâine contrariul, dacă e bine plătit. Nu mai există onoare, nici principii, ci doar nevoi materiale care pot fi satisfăcute de mogulii cu interese politice sau chiar de politicienii deschişi la pungă. Ce este de-a dreptul fascinant e insistenţa cu care toţi aceşti prestatori de servicii vor să te convingă de cinstea lor, de faptul că sunt oamenii principiilor şi că doar recentele dezvăluiri i-au făcut să-şi schimbe radical atitudinea. //
