De același autor
Cei care, în Peninsula Arabica din primele decenii ale secolului al VII-lea, l-au urmat pe predicatorul Muhammad au vazut în el un profet, care a dezvaluit oamenilor Revelatia adevarata si ultima, oferita candva si evreilor si crestinilor, dar înteleasa de acestia de o maniera trunchiata. Islamul a fost considerat de credinciosii sai drept singura religie corecta, care ar trebui acceptata de toti oamenii, în calitatea lor de fapturi ale aceluiasi Dumnezeu. Universalismul islamului a fost astfel afirmat înca de la început si a constituit una dintre cauzele succesului predicii lui Muhammad la Mecca. Dar tot în acest universalism rezida o posibila sursa de conflicte si de violente, care nu au întarziat sa apara.
Societatea araba preislamica era o lume în care violenta se manifesta frecvent, prin conflictele care îi opuneau pe nomazi sedentarilor, sau pe nomazi unii altora în lupta pentru controlul putinelor surse de apa din desert si al pasunilor sarace.
In lumea beduinilor, valorile razboinice ocupau un loc central. Chiar si în orasele sustinute printr-un înfloritor comert caravanier ce strabatea Peninsula Arabica existau tensiuni, între bogati si saraci, între cei puternici si cei lipsiti de aparare; conflictele potentiale puteau oricand îmbraca forme violente. Acestei violente, latente sau manifeste, a încercat sa-i puna capat Muhammad, dar pretul a fost canalizarea ei în afara comunitatii si a Peninsulei. Hegira, fuga lui Muhammad si a adeptilor sai de la Mecca la Medina, în 622, avea sa marcheze începutul erei islamice, dar si sa dea nastere razboiului între partizanii si oponentii noii religii. Partizanii lui Muhammad, condusi adesea de el în persoana, interceptau si jefuiau caravanele apartinand celor din Mecca. Razboiul era justificat religios, dar înca de atunci era subliniata importanta factorului economic, a prazii luate în lupta, pe care Muhammad o legitimeaza ca pe un drept al musulmanului învingator în razboiul cu oamenii de alta credinta. Se contura deja o trasatura a razboiului sfant musulman, care trebuia dus pentru raspandirea adevaratei credinte, dar în cadrul caruia prada si acumularea de teritorii cucerite de la necredinciosi erau considerate perfect legitime. Combinatia dintre fervoarea religioasa si argumentele militare si economice au dat în cele din urma castig de cauza lui Muhammad si adeptilor sai din Medina, Profetul revenind în triumf într-o Mecca unde, de acum înainte, îi erau recunoscute si religia, si autoritatea politica. Urma declansarea convertirii la islam a arabilor ramasi pagani, dar si a evreilor si crestinilor care se gaseau în Peninsula Arabica. In cateva decenii, djihadul avea sa duca islamul pana la Atlantic si la hotarele Chinei si sa dea nastere unui nou imperiu universal - Califatul arab. Rapiditatea cuceririlor facute sub flamura verde a Profetului este, de regula, explicata în termeni militari si religiosi, fervoarea credintei musulmane fiind considerata una din cauzele esentiale ale succeselor arabilor la începuturile expansiunii lor. Dar care erau radacinile acestei fervori religioase? Una dintre ele trebuie cautata în universalismul musulman si în consecintele sale asupra reprezentarii lumii si a relatiei dintre popoare. Scopul final al oricarui musulman devenea, astfel, raspandirea adevaratei credinte, dupa a carei adoptare de catre tot universul cunoscut urma sa se instaureze o pace desavarsita si vesnica. Se poate observa ca, în termeni generali, acest tip de universalism seamana foarte mult cu cel crestin. Deosebirea fundamentala consta însa în atitudinea explicita a islamului fata de violenta. Daca, în ciuda violentelor nenumarate comise în numele crestinismului, lui Hristos i se atribuie totusi afirmatia “cine ridica sabia de sabie va pieri”, Muhammad a legitimat folosirea razboiului în scopul impunerii ordinii islamice. Pe de o parte, este vorba de exemplul personal, Profetul participand la numeroase expeditii armate, atat în perioada petrecuta la Medina, cat si dupa întoarcerea la Mecca. Pe de alta parte, Coranul, fixat în scris, ce-i drept, dupa moartea lui Muhammad, contine numeroase chemari la lupta împotriva celor ce nu accepta islamul. “Razboiti-va cu cei care nu cred în Dumnezeu si în Ziua de apoi, cu cei care nu socotesc oprit ceea ce Dumnezeu si trimisul sau au oprit, cu cei care nu tin legea adevarata dintre cei carora li s-a dat cartea. Razboiti-va cu ei pana va vor plati tributul, dupa ce au fost umiliti” (Coranul, IX, 29). “Daca nu porniti la lupta, Dumnezeu va va osandi la o dureroasa osanda, apoi va va înlocui cu un alt popor...” (Coranul, IX, 39).
De asemenea, pentru a da tovarasilor sai curaj în lupta, Muhammad a vorbit în repetate randuri de rasplata celor credinciosi, a celor ce lupta si mor pentru islam. “Doar trimisul si cei care cred se razboiesc cu bunurile si fapturile lor, acestia vor avea cele mai bune lucruri. Acestia vor fi fericiti! Dumnezeu le-a pregatit gradini pe sub care curg rauri, unde vor fi vesnici. Aceasta este fericirea cea mare!” (Coranul, IX, 88-89). Promisiunea unui Paradis descris într-o maniera foarte concreta (“Acolo vor fi fecioare frumoase si bune... si hurii la umbra de corturi... si pe care nici om, nici ginn nu le-a atins înaintea lor” - Coranul, LV, 70-74) a reusit sa însufleteasca masele de luptatori care au purtat djihadul, stiind ca fie vor dobandi fericirea vesnica în lumea de dincolo, fie vor cuceri bogatii si faima în lumea de aici. Lumea pe care razboinicii musulmani începeau s-o cucereasca era, de altfel, reprezentata într-o maniera particulara, care la randul ei oferea alte motivatii continuarii djihadului. Dupa moartea Profetului, teologii si juristii musulmani au elaborat un model ideal al universului, a carui functionare implica, în mod necesar, folosirea violentei, cel putin pana la momentul victoriei depline a islamului. In Evul Mediu, pentru un musulman, lumea cuprindea, în primul rand, asa-numita “Casa a islamului” (dar-al-Islam), unde religia propovaduita de Muhammad era cunoscuta de catre toti, iar organizarea politica si sociala era guvernata de saria, legea islamica. De cealalta parte se afla “Casa razboiului” (dar-al-harb), unde traiau cei de alta credinta si unde musulmanii trebuiau sa duca djihadul pentru impunerea islamului.
O astfel de viziune dihotomica asupra lumii era prea rigida pentru a raspunde complexitatii situatiilor care puteau aparea în realitate, astfel încat unii juristi au acceptat existenta unei a treia subdiviziuni, “Casa legamantului” (dar-al-ahd). Aceasta cuprindea comunitatile cu care musulmanii încheiasera tratate, prin care, în schimbul unui tribut, acestea îsi pastrau libertatea religioasa si le era garantata protectia persoanelor si bunurilor. In aceasta categorie au intrat tarile Romane, dupa acceptarea platii tributului catre Poarta Otomana. Prin însasi stabilirea acestei viziuni asupra universului, islamul medieval facea din razboi o preocupare esentiala a comunitatii de credinciosi. Violenta era legitimata cata vreme scopul final era largirea “Casei islamului”, extinderea teritoriilor aflate sub stapanire musulmana. Intre explicatiile relativei facilitati a cuceririlor musulmane, la începuturile islamului a fost considerata si toleranta fata de “oamenii cartii” - crestini, evrei, zoroastrieni. Considerati ca detinatori ai unei parti a Revelatiei, acestia nu au fost siliti, precum arabii idolatri, sa-si paraseasca propria credinta si sa treaca la islam. Pe de alta parte, pentru multi evrei, dar si pentru crestinii din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, partizani ai unor erezii precum monofizismul sau nestorianismul, stapanirea islamica era preferabila celei crestine persecutoare. Trebuie luate în calcul si conditiile în care stapanirea islamica a fost acceptata: superioritatea militara evidenta a musulmanilor, riscurile unei opozitii armate lipsite de sanse de succes.
Pe de alta parte, toleranta musulmana, reala, avea motivatii religioase, Muhammad însusi recomandand-o: “Nu va certati cu oamenii cartii decat pentru o cale mai buna. Afara de cei dintre ei care sunt nedrepti. Spuneti: «Noi credem în ceea ce a fost pogorat asupra noastra si în ceea ce a fost pogorat asupra voastra. Dumnezeul nostru si Dumnezeul vostru este Unul si noi Lui îi suntem supusi».” (Coranul, XXIX, 46). Motivatiile tolerantei islamice fata de “oamenii cartii” erau însa si de natura economica, întrucat acestora li se garanta libertatea cultului în schimbul platii unei taxe, djizia. In momentul în care acestia treceau la islam nu mai plateau taxa, iar veniturile comunitatii musulmane se diminuau. Acceptarea existentei, în chiar teritoriile supuse unui stat musulman, a celor de o alta credinta parea, de altfel, o solutie temporara, deoarece, mai devreme sau mai tarziu, se considera ca si acestia vor recunoaste superioritatea islamului si se vor converti. Ceea ce în realitate se si întampla, ca în Siria, Palestina, Egipt, Spania, Balcani, unde, în timp, numerosi crestini au trecut la islam. Chiar fara a fi impusa prin forta, islamizarea era considerata o conditie pentru instaurarea pacii definitive. Pacea a fost, desigur, pentru musulmani, o valoare, un tel ultim, dar ea nu putea fi dobandita cu adevarat decat dupa ce islamul va fi cucerit întregul univers cunoscut. In fond, orice pace încheiata cu nonmusulmanii avea, de fapt, doar valoarea unui armistitiu. In relatiile cu ei, starea naturala nu putea fi decat razboiul.
