De același autor
Lumea întreagă e în stare de șoc: în Europa, la granițele NATO, Rusia lui Putin a declanșat un război atroce, omorând civili și distrugând metodic și cu sadism orașele și industriile Ucrainei suverane.
Aspirațiile neo-imperiale, paradigma complet diferită în care planifică și acționează dictatorul de la Kremlin au prins, pentru a câta oară, Occidentul cu garda jos, deși de ani buni disidenți ruși, belaruși sau ucraineni trag semnale de alarmă cu prețul vieții sau fugind în exil. Tot de ani buni, analize scrise de excelenți cunoscători ai spațiului rusesc și sovietic observă cu luciditate arhitectura totalitară a regimului de la Moscova, precum și posibilele filiații ideologice și istorice.
Una dintre cărțile remarcabile, apărută în 2018, pe acest subiect aparține istoricului Timothy Snyder, care interpreta, în urmă cu patru ani, ascensiunea lui Putin și filiațiile sale ideologice în cheia multiplă a nostalgiei procedurale sovietice, dar și a ambițiilor doctrinare imperiale. Mai mult decât atât, Snyder stabilea o conexiune amplă între ascensiunea iliberalismelor de diverse tipuri în Europa și America (aflată, pe vremea aceea, la jumătatea mandatului Trump) și expansionismul totalitar evident al Rusiei, sub umbrela lașității complice a Occidentului, botezată pudic „interes economic”, „prudență diplomatică” etc. Intitulată inspirat The Road to Unfreedom (Drumul către „Nelibertate”), cartea lui Snyder trebuie astăzi recitită cu creionul în mână. Mai ales pentru că, sub impactul emoțional al solidarității umanitare țesute zilele acestea în jurul uriașei crize a refugiaților, există deja voci prea entuziaste care clamează revirimentul democrației trezite din somnul consumist-letargic de alarma norului totalitar toxic de la răsărit.
Or, ceea ce comentatorii au datoria acum este să-și păstreze sângele rece. Nu în sensul unor atitudini sofistico-relativiste, ci mai degrabă în cel al unei prudențe epistemologice: amintirea valului academic de optimism democratic de la începutul anilor 1990 este încă proaspătă. Stăruie în memorie și dușurile reci administrate acelor profeți ai irezistibilității democratice, infirmată de evoluțiile politice de mai peste tot în lume, în ultimii treizeci de ani.
În Uniunea Europeană, problema iliberală crește constant în ultimii 10 ani. Polonia și Ungaria își dispută cu siguranță un loc fruntaș pe podium: prima excelează în limitarea egalității de șanse și a egalității de gen, a doua, în strangularea libertății de expresie și academice. Amândouă își condimentează copios agendele iliberale cu arome naționaliste, etniciste, identitare și xenofobe. Războiul din Ucraina le-a adus în fața unor provocări uriașe legate de criza refugiaților. Polonia se comportă exemplar, deși presiunea de la frontiere este cu siguranță copleșitoare. Cu toate acestea, în plan intern nu au apărut semne că Seimul ar avea, de exemplu, pe agendă abrogarea iliberalei legi antiavort.
Ungaria rămâne ambiguă, e limpede că nu dorește să atragă atenția prin limitarea deschisă și asumată a accesului refugiaților, dar reglementările inexplicabil restrictive indică o tendință de frânare a fluxului la granițe. Dar în Ungaria se mențin criterii ideologice de selecție în funcții, se interzic universități, presa este aproape complet controlată de cercul din jurul lui Viktor Orbán. Să nu uităm nici relația privilegiată pe care Ungaria a conservat-o cu Rusia lui Putin pe vremea când derapajele privind drepturile omului, defenestrările opozanților, otrăvirea lui Navalnîi făcuseră deja nefrecventabil regimul politic de la Moscova. În politica internă nu se schimbă, de fapt, nimic. Central European University tot la Viena funcționează, legile restrictive reglementând programa școlară sau subiectele de presă.
În peisajul actual nu se profilează, altfel decât la nivelul narațiunii politicienilor, elemente măsurabile care să îndreptățească un optimism democratic sporit. Războiul actual va adânci criza politică și economică deja provocată de pandemie, iar democrațiile liberale vor cunoaște poate vremuri și mai grele decât cele deja trăite.
Pe de altă parte, conflictele armate, lipsurile, totalitarismele vizibile și aproape de granițe pot construi și anima aspirații democratice proaspete, mai ales în rândul generației Z, care în Europa se confruntă pentru prima dată cu astfel de experiențe. Cu câteva condiții, dintre care poate cea mai importantă este menținerea standardelor în democrațiile liberale. În vreme ce războiul declanșat de Putin în Rusia împotriva libertății de expresie este cunoscut, mai problematic este reversul acestuia aplicat de lumea „liberă”. Se manifestă zilele acestea un entuziasm mai degrabă iacobin pentru interzicerea de pagini, publicații, site-uri care răspândesc știri false și propagandă rusească. Și bineînțeles că toxicitatea unora din aceste pagini este incontestabilă. Pe de altă parte, cine decide ce se închide și ce nu? Ce model trebuie adoptat pentru ca nevoia îndreptățită de protecție împotriva propagandei să nu se transforme în sursă de cenzură și de subminare și mai serioasă a valorilor democratice? Nici pandemia, nici tragedia actuală nu justifică cenzura, sub pretextul protecției unor valori. Iar mobilizarea mesianică, pompieristică și incompetentă nu cheamă viitorul democratic, ci îl limitează și deschide porți nefaste apologeților autoritariști. //
