De același autor
Reforma. De peste 20 de ani auzim cuvântul ăsta care a ajuns să nu mai însemne decât fie promisiuni bombastice de trai îmbelşugat într-un viitor mereu incert, bune pentru campanii electorale, dar care se topesc ca fumul chiar în ziua în care sunt anunţate rezultatele, fie ceva rău, brutal, stihial, de care e bine să te fereşti - aşadar, ai grijă cu cine votezi -, de utilizat tot în campanii, dar de către o tabără adversă.
Tot ce s-a făcut în materie de reformă a fost un asalt, cu cuţitul la os, în termeni de ori-ori, sub constrângerea unui calendar impus din afară, de organismele internaţionale, FMI, NATO, UE. Dacă ar fi fost după noi, nouă nu ne-ar fi trebuit nimic. În funcţie de locul plasării, reforma se vede într-un fel dinspre putere (oricare ar fi aceea) şi total invers dinspre opoziţie (oricare ar fi aceea). Pe scurt, de peste 20 de ani reforma a însemnat doar prilejul unei gâlcevi politice, al unor seminarii, al veşnicelor proiectări, programe etc., în realitate, frâne mai ingenioase sau mai grosolane, puse în calea ei. Dincolo de asta, pustiul, în bună parte, sau iniţiativele eroice ale unui mic număr de oameni care au înţeles să-şi ia soarta în mâini, dar care au şanse limitate în faţa caracatiţei care întruchipează corupţia din România de azi.
Reforma la nivel discursiv s-a combinat, tot la nivel discursiv, cu nevoia de modernizare a statului. Intrarea în UE, cu executarea unor măsuri obligatorii, indiferent de domeniu, a însemnat o temporară încordare naţională de a zice ca ei înainte şi a face ca noi, după. Au lipsit consultările de substanţă, negocieri ale părţilor, stânga-dreapta, armonizarea viziunilor doctrinare, continuitatea, consecvenţa, strategiile, în fine, priceperea şi hărnicia unora puşi să conducă procesul de reformă. În principal, au prevalat cifrele, nu oamenii. Atâta deficit, atâtea sume, atâtea posturi tăiate, peste noapte, hai că n-avem încotro, ţara intră în colaps şi aşa, de pildă, s-au închis dintr-o trăsătură de condei minele, aruncând oamenilor de acolo nişte salarii compensatorii, cât să-şi plătească băutura la birt pentru o vreme. Şomajul astronomic din Valea Jiului nu mai priveşte azi pe nimeni. Suntem economie de piaţă funcţională, piaţa e liberă, şomerii să se descurce. Ideile de revitalizare a zonei, când rar vine vorba de asta, sunt fantasmagorii: să se facă turism, că natura e frumoasă. Dar drumuri şi altele necesare pentru ca banii să fie lăsaţi acolo nu de compatrioţi (că unii nu-i au, iar alţii şi-i lasă la Monte Carlo), ci de străinii care ar avea extravaganţa de a se aventura pe undeva prin Vale, nu există, nici măcar pe hârtie.
Criza economică a împins guvernul actual să facă lucruri de care toate celelalte guverne de până acum s-au ferit: legea salarizării unice, a pensiilor, a educaţiei, a sistemului de sănătate. Dar dacă te uiţi cum s-au făcut aceste legi, dincolo de prezumtivele lor beneficii imposibil de contestat, dar şi de fragilitatea lor (căci opoziţia a anunţat că va da cu ele de pământ imediat ce va lua puterea), te frapează capacitatea de abstracţiune a legiuitorului: pornind de la un rezultat dorit, s-au tăiat cifre din socoteala încărcată, înainte de a cerceta scriptele, de a număra efectivele, de a evalua pierderile ţâşnite din alte părţi. Aşa s-a întâmplat cu fiecare lege adoptată. Înainte de a măsura, s-a tăiat. Dar niciuna din aceste măsuri nu mi s-a părut atât de haotică şi de barbară precum aceea privind reorganizarea spitalelor. 1 aprilie urma să fie data la care un număr de spitale se desfiinţau, altele se reprofilau, altele se comasau.
Măsura viza directivele FMI şi ale Băncii Mondiale, care arătaseră că 50% din bugetul Sănătăţii alocat spitalelor e prea mult. Ministrul Cseke a deschis discuţia, site-ul ministerului a afişat o listă, s-a discutat ceva, dintre spitalele condamnate cu închiderea s-a revenit asupra celui de la Cernavodă, singurul pregătit şi echipat pentru o intervenţie în caz de accident la centrala nucleară din vecinătate. Dar ziua punerii în practică a măsurii a arătat din nou ca un refugiu haotic şi înspăimântător: nou-născuţi scoşi pe scări în incubatoare, femei livide în pragul naşterii (oare de ce au mai fost internate?), alţii pe targă cu perfuziile în mână. Doctori, asistente şi infirmiere privind năuc în zare, fără să ştie unde vor merge de a doua zi la lucru. În vălmăşagul deplasării, un ecograf a fost furat. Nu se ştie cum se vor transforma spitalele desfiinţate în case de bătrâni. Ce personal şi ce echipamente vor fi necesare. Deocamdată, se închid. Sentimentul de brutală şi fără noimă intervenţie este copleşitor şi pentru personalul spitalicesc, şi pentru bolnavii luaţi pe sus, şi pentru privitorul ce s-ar fi putut afla subiectul acestei grăbite şi inumane transbordări.
Reformă, aşadar. A şirului de socoteli care nu are nimic de-a face nici cu viaţa, nici cu oamenii. //
Citeste si despre: NATO, FMI, Banca Mondiala, Ministerul Sanatatii, spitale.
