De același autor
Nu vreau sa vorbesc de faptul ca strainii discrimineaza "la gramada" si ca italienii ne-au pus pe toti romanii, cinstiti sau talhari, in aceeasi oala. Asta ne doare, ca orice injustitie. Vreau sa vorbesc, in schimb, despre reactia noastra.
Observ cu uimire ca politicienii, analistii si presa noastra sunt ori socati de reactia Occidentului, ori nu stiu cum sa se desolidarizeze mai repede de Nicolae Romulus Mailat, agresorul roman al italiencei moarta la Roma dupa agresiune. Toti amintesc ca Mailat e rom (ca si cand romii nu sunt si cetateni romani), ca a fost deja condamnat si inchis inainte de a pleca din tara, bref, ca nu ne reprezinta pe noi, majoritatea celor oripilati de crima sa. Oare?!
Eu, una, cred ca Mailat este, ca multi altii, produsul societatii noastre bolnave si ca, in loc sa ne ascundem dupa degete, mai bine ar fi sa ne recunoastem responsabilitatea pentru ceea ce cream zi dupa zi in Romania si in afara ei. Fiecare dintre noi contribuim la procesele de faradelege, agresiune si violenta, fie ca o facem activ, precum Mailat, sau pasiv, neindreptand lucrurile strambe cand ne ies in cale.
Lipsa de responsabilitate ne este fatala si din cauza ei am ajuns in stadiul in care tarile precum Italia creeaza legi speciale pentru a ne expulza pe toti mai usor. Intr-adevar, este o injustitie si o discriminare - si avem dreptul, chiar obligatia de a o contesta legal. Dar nu trebuie sa uitam din ce cauza am ajuns cu totii in punctul acesta.
Avem exemple cu duiumul, in fiecare zi, ce ilustreaza pasivitatea noastra fatala. Ieri, intr-un taxi, am trait o scena in aparenta neinsemnata: o masina merge cu mare viteza pe contrasens sub nasul politiei. Ofiterii, la volan, se distreaza de atata indrazneala, fara sa faca vreun gest impotriva violarii atat de obraznice a Codului Rutier. Cand il intreb pe soferul de taxi de ce nu se revolta si nu a facut nici macar un apel de faruri catre masina ce-i venea cu viteza in fata, imi zice "La ce bun, doamna?". "La ce bun?!?", am intrebat incredula. Cred ca visez si ma lansez intr-o tirada in care punctul culminant este: "Domnule, dar dumneavoastra platiti din buzunar salariile ofiterilor de politie - chiar va place sa iesiti in frig si ploaie sa munciti pentru ca ei sa stea degeaba?!". Am speranta ca argumentul meu va percuta, caci, inainte de incident, soferul tocmai se plansese de cat de greu ii vine sa-si castige painea. In loc de revolta insa, halucinantul lui raspuns vine pe cat de inaudibil, pe atat de implacabil: "Nu am nicio putere, Doamna".
Acest sofer - un om cinstit si muncitor - va continua ca si multi altii sa-si planga de mila si sa traiasca o viata lipsita de confruntari, dar frustrata si, poate, nu tocmai implinita. Proverbul nostru cu "Capul plecat"... are o a doua rima pe care ne incapatanam s-o ignoram - din ce stiu eu suna cam asa: "Capul plecat, sabia nu-l taie / Dar cu umilinta lantul inconvoaie". Eroismele, mici si mari, care indreapta ce e stramb sunt nu doar satisfacatoare, dar si necesare, chiar indispensabile. Ele costa: nervi, sanatate, poate chiar mai mult. Deunazi am fost scuipata, de-adevaratelea, de un barbat caruia am indraznit sa-i spun sa nu-si parcheze masina pe trotuar lipit de bloc, ca nu se poate trece. A doua zi masina lui era parcata cu 50 de cm mai incolo... A meritat dezgustul unei flegme pe obraz ca sa castig jumatate de metru? Cu siguranta, pentru batranicile din cartier, care nu au pe unde trece, cand, mergand acasa cu pachete grele, se echilibreaza sprijinindu-si mana de zid...
Epilogul episodului cu scuipatul m-a facut sa-mi dau seama cat de usor suntem corupti de permisivitatea generala, cat de repede ne pierdem ascutimea simtului datoriei si corectitudinii. Astazi m-am pomenit parcand aiurea pe trotuar. A trecut pe langa mine o cunostinta. M-am scuzat, jenata ca "m-a prins" cu mata-n sac - tocmai pe mine, marea justitiara. Mi-a spus: "Nu va preocupati - la cate masini sunt..." si a trecut mai departe. Sincer, mi-ar fi placut sa aiba reactia diametral opusa - sa nu ma ierte.
Asta ne reprosez noua, romanilor - ca nu ne pasa, ca suntem resemnati. Ca prea multi politisti sunt platiti degeaba si prea multi functionari. Somnul acesta al nostru naste monstri - ca sa parafrazez un spot TV.
Asta ne spun strainii, in felul lor, acuzandu-ne colectiv - mesajul lor implicit este ca societatea romaneasca trebuie sa se autoreglementeze. Daca nu, o va reglementa situatia din strainatate, prin expulzare. In Romania, talharii, infractorii si coruptii trebuie sa simta ca nu scapa nepedepsiti. Laxismul nostru - cel oficial, al statului, si cel privat, al resemnarii colective - produce Mailati, asa cum tot acelasi laxism l-a produs nu demult pe Ceausescu.
Va aduceti aminte de presedintele Kennedy care spunea: "Ich bin ein Berliner!", pentru a se solidariza cu jumatatea din oras ocupata de armatele sovietice? Sau de prima pagina din Le Monde care titra, dupa 11 septembrie: "Nous sommes tous Americains!". Poti sa te solidarizezi si cu raul - nu ca sa te disculpi, cum facem noi acum -, ci ca sa-ti constientizezi responsabilitatea. Poate daca realizam ca toti suntem "Mailat" cand acceptam fara sa intervenim faradelegea, hotia, violenta sau abuzul din jurul nostru, in viata de zi cu zi, ca in politica si in afaceri, bref, peste tot, poate atunci, in fine, ne va fi insuportabil sa ne privim dimineata in oglinda. Si poate atunci ne vom schimba. Schimbarea noastra va crea conditii in care Mailatii nu vor aparea cu atata usurinta si, cand apar, nu vor avea atata impunitate. Atunci, in fine, vom exporta Mailati corecti, nu talhari si nu va mai fi nevoie, in strainatate, de campanii, reprobabile, antiromanesti.
