De același autor
România este acea tara binecuvântata cu cel mai mic somaj din Estul Europei (5-6%), in care mai toti salariatii reusesc sa câstige cumva peste media pe economie. Prin grija statului postcomunist, 90% dintre cetateni sunt proprietarii locuintei in care stau, procent neegalat de vreo tara dezvoltata. A sta cu chirie e o rusine provizorie, acceptata eventual la vremea studentiei. Criza de locuinte cu care se lupta din vorbe primarii nostri nu consta, asadar, in lipsa propriu-zisa de spatii - dovada ziarele care gem de anunturi. Are mai curând de-a face cu idealul oricarui tânar român, absolvent obosit de vreo universitate sau profesionala care l-a inzestrat cu un mestesug incert, de a avea imediat si in posesiune deplina o casa, libera de sarcini financiare, pentru a porni linistit, cam pe la ceasurile 12 din zi, la explorarea pietei muncii. Slujbele cele mai cautate vin in doua categorii: manager de diverse tipuri (general, asistent, executiv etc.) si creative (in reclama, moda, software, editorialistica). Ultimele au avantajul flexibilitatii, adica iti permit sa stai seara pâna târziu la televizor, sa petreci diminetile in program de recuperare si sa trimiti rezultatele genialoide ale muncii pe e-mail de acasa.
In asemenea tara minunata, cu cetateni toba de diplome si cultura generala (nu ca-n America, unde dai cu tunul sa gasesti pe cineva care sa faca diferenta subtila dintre Bucuresti si Budapesta), angajatorii români si straini au totusi mari probleme in a gasi secretare care sa poata sa scrie un antet si sa lipeasca timbrul pe partea corecta a plicului. Licentiati in diverse ramuri avansate cad la acest test, asa cum cad si super-antrenatii in PR si stiintele comunicarii, ce nu reusesc sa tina o agenda de intâlniri cu numele clientilor scrise corect, sau amesteca vesel "care" cu "pe care". Firmele de constructii trebuie sa aduca mesteri nemti si italieni, ca pe vremea lui Carol I, pentru putinele finisaje de calitate pe care le fac. I-am cumparat de curând fiului meu un CD cu o enciclopedie pentru scolari din care am aflat cu stupoare ca Empire State Building, inceputa in 1928 si masurând 450 metri inaltime, s-a finalizat in doar 18 luni. Structura cladirii s-a ridicat in ritm de un etaj pe zi. Bloculetele noi din Bucuresti urca cu cel mult doua etaje pe sezon. Privesc de ceva vreme de la fereastra amocul constructorilor localnici care edifica lânga casa mea un asemenea sediu pentru o oarecare firma privata. Sunt la fel de numerosi ca si câinii pe care i-au pripasit in santier si carora le dedica mare parte din timp, asezati in jurul focurilor rituale nelipsite in civilizatia româna de santier. In general, invârt expert câte o sârma sau stivuiesc scânduri. Inteleg, prin urmare, acele horror-stories cu care vin expatriatii nostri din Israel sau Portugalia, unde se pare ca patronii au pretentia ca angajatii sa munceasca atunci când nu sunt in pauza, iar inginerii au grija ca intre o betoniera si alta sa nu treaca o jumatate de zi.
Mediul acesta al nostru - caracterizat de productivitate slaba atât la nivel de conceptie, cât si la nivel de executie; educatie mimata si inflatie de diplome; ierarhii profesionale in mare parte falsificate, care n-ar rezista nici o luna intr-un mediu concurential real; relatii de grup inchis care le inlocuiesc pe cele contractuale; precum si asteptari sociale exagerate, hranite cinci decenii cu iluzia ca s-ar putea accede la avantajele unui mod de viata occidental pe baza unui nivel al resurselor si unui stil de munca de tara subdezvoltata, doar printr-o mai buna redistribuire sau printr-o lovitura nationala de geniu (de exemplu, cu petrolul de la Caspica, un fel de câstig international la Bingo) hraneste intre altele o atitudine paguboasa fata de viata in general. Care este definitorie pentru societatile premoderne, taranesti, in care resursele sunt drastic limitate. Aici, orice tranzactie sociala este privita ca un joc cu suma nula. Daca cineva câstiga prea mult sau o ia inaintea celorlalti este numai pentru ca altcineva pierde in partea cealalta. Per total, nu exista progres. Schimbarile si inovatiile sunt suspecte, strainii ne fura, iar cine a prins peste noapte cheag este prin definitie un speculant pe seama comunitatii, subiect legitim de jacquerie si reimpartire.
Sigur, chiar si paranoicii sunt câteodata persecutati. In vâltoarea tranzitiei prea multe tunuri s-au tras pentru ca oamenii sa nu devina suspiciosi. Trebuie o foarte buna disciplina mentala pentru a separa succesul ca rezultat al efortului legitim si asumarii de riscuri, de simplele tepe sau de clientelismul cu proptea politica. Ma tem ca nu doar cetatenii de rând ai României au esuat in acest exercitiu in ultimii zece ani, ci si, sau in primul rând, liderii de opinie, care de multe ori predica virtutile capitalismului in public, dar savureaza deliciile sultanismului in particular. ("Sultanism" este termenul prin care un cercetator occidental al tranzitiilor a etichetat regimul Ceausescu: comunism balcanic discretionar, bazat nu pe birocratie, ci pe clanuri si târguiala, in care nimic nu e ce pare, legile mai mult nu se aplica, iar regula jocului este nu de a produce câstiguri propriului grup, ci de a produce pierderi cât mai mari celorlalte).
Nu e usor sa aduci societatea semiurbanizata din România in logica cu suma pozitiva, de crestere in spirala, a comunitatilor moderne. Dumnezeu n-a fost prea generos cu natura umana la acest capitol: studiile arata ca, intr-un grup profesional, jumatate dintre membri se considera intre primii 10% ca performanta, iar cealalta jumatate in primii 50%. Când aceasta evaluare subiectiva este infirmata dur de realitate, este nevoie de mecanisme sociale care s-o canalizeze: fie indivizii se ambitioneaza si incep sa concureze in sus (solutia Nord-Vest); fie isi construiesc teorii despre lume care transforma viciile in calitati si explica pe baza de conspiratii stagnarea (solutia Sud-Est). Odata intrati in UE, va trebui sa ne decidem ce colt alegem.
