Pe aceeași temă
Gabriel Liiceanu e un gânditor de dreapta. Nu revendic aici dreptul la o tautologie atât de evidentă prin prisma eseurilor politice ale filosofului român. I-am citit cu toţii, după 1989, memorabilul Apel către lichele sau asprimea evaluărilor făcute „omului nou“, încremenit prosteşte într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cunoscute şi incursiunile sale în fenomenologia minciunii sau analiza ideologiilor resentimentare. Ştim apoi titlurile găzduite în ultimele două decenii de Editura Humanitas în colecţia „Procesul comunismului“, „Memorii/Jurnale“, „Terra lucida“, „Înţelepciune şi credinţă“ etc. Puse laolaltă, ele indică traiectoria verticală a unui umanism antitotalitar, liberal şi anticolectivist, slujit în secolul XX de figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. În calitate de scriitor şi editor, Gabriel Liiceanu a reflectat la dramele universului concentraţionar şi a găzduit mărturia luminoasă a luptătorilor pentru libertate, de la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Rizea până la Alexandru Dragomir, Annie Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apariţia unor volume esenţiale, de la Cartea neagră a comunismului până la monografiile redactate de Boris Souveraine, Robert Conquest sau Richard Pipes.
Descoperim cât de puţin conjuncturale sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni atunci când păşim în teritoriul reflecţiei fundamentale despre natura umană. „Tragicul“ şi „limita“ sunt cele două mari teme care, între polul metafizic şi relieful istoric, marchează întreaga operă a profesorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume sedusă de utopia progresistă şi într-un spaţiu academic confiscat de retorica melioristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar trecutul recent are relevanţă — cel îndepărtat purtând stigmatul involuţiei), Gabriel Liiceanu vorbeşte despre importanţa Antichităţii clasice şi despre nevoia întoarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel, stoicii etc.). Numai ignarii văd aici un reflex snob al monumentalizării „vechii Europe“, împotriva suficienţei „omului recent“. Şi totuşi: traducerea unui text ca Phaidros, bunăoară, nu e doar parte dintr-un program cultural cu valoare recuperatorie. Dacă vom accepta fecunditatea aporiilor existenţiale şi importanţa unei reflexivităţi contemplative, dialogurile orchestrate de Socrate îşi menţin oricând actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liiceanu, sunt cei care au dat tema limitei celebrei forma mentis europeană. Eroul tragic — la Eschil sau Sofocle —întâlneşte problema finitudinii din perspectiva experienţei personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o categorie a existenţei imposibil de reperat fără explorarea atentă a spaţiului interiorităţii. Destin şi libertate, alegere individuală şi soartă oarbă – iată un orizont de reflecţie subminat de capcanele exteriorităţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel, că lexicul filosofic al lui Karl Marx nu cunoaşte „tragicul în general“ (Tragicul, Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice contradicţie resimţită de „societăţile alienate“ se rezolvă pe orizontala dialectică a istoriei universale.
Aşadar: de unde porneşte conflictul cu stânga ideologică? De la faptul că marxismul propune o enormă simplificare a ecuaţiei antropologice în raport cu greutatea problemelor ridicate de antici şi medievali. La rădăcini, nefericirea omului nu vine dintr-o proastă aşezare a „forţelor de producţie“.
Pe lângă satisfacerea materialistă a unor nevoi primare, omul caută un răspuns la dilemele etice eterne. Care sunt sursele dezordinii noastre spirituale? Cine defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un hybris? Cum funcţionează mecanismul damnării colective sau individuale? Ce înseamnă asumarea destinului? Dar lupta cu o limită actuală sau potenţială? La toate aceste probleme nu se poate răspunde printr-o mobilizare politică ori prin alcătuirea unui program de guvernare. Gabriel Liiceanu, de altfel, a explorat şi autobiografic aceste teme ale gândirii greceşti. Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă sunt cărţi răscolite de obsesia formării lăuntrice, a căutării structurii inteligibile a universului, a ieşirii din labirintul faptelor mici şi rătăcitoare, a exilului interior în raport cu orice contingenţă.
Este motivul pentru care toate cărţile lui Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ într-o mare dificultate: ele vorbesc despre riscul permanent al ratării, despre nevoia de-a mobiliza afectul iubirii în confruntarea cu nihilismul sau moartea, despre entuziasm şi deznădejde, despre logica ascunsă a prieteniei — această realitate mereu discretă şi exigentă, în contrast cu militarismul publicitar şi barbaria sentimentală a tuturor osmozelor colectiviste. Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate fi judecat din perspectiva dogmatismului apriorist al unei angajări partizante.
Acolo unde „metanaraţiunile“ coercitive ale corectitudinii politice impun un jargon ipocrit şi redundant, Gabriel Liiceanu mizează pe risc, pe autenticitate şi, din nou, pe interogaţie. Una dintre lecţiile predate de Constantin Noica este aceea că umanitatea noastră trebuie să rămână într-un permanent şantier de construcţie. Şcoala de la Păltiniş l-a învăţat că „niciun argument sociologic nu poate fi invocat pentru a-i scuza pe cei care nu au intrat în cultură sau care s-au ratat, rămânând în ea. Cultura ridicată la rangul unei entităţi metafizice şi transformată în unitate de măsură a «istoriei adevărate» este ceea ce s-ar putea numi culturalismul lui Noica“ (Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, 1991, pp. 271-272). Pe lângă această bătălie pentru suflet (în răspăr cu „sufleţelul“ melodramelor de duzină), rămâne loc şi de angajamente instituţionale. Gabriel Liiceanu nu este un elitist care să dispreţuiască contactul cu imediatul. Anumite politici asistenţialiste ale statului pot fi uneori utile, ca şi nevoia ajustărilor macroeconomice sau bătălia pentru unele drepturi sociale — cu singura condiţie ca această retorică a emancipării să nu obnubileze condiţia naturală a omului şi căutările sale neobosite, coram Deo. Nici geniul, nici eroul, nici cărturarul, nici sfântul nu se înflăcărează plecând de la idealul abstract al egalităţii de şanse. Creativitatea explozivă, curajul înfruntării oricărei nenorociri, dorinţa de-a cunoaşte fiinţa lucrurilor sub spectrul totalităţii metafizice sau lucrarea de curăţire a inimii — toate aceste atitudini găzduite la superlativ de civilizaţia europeană rămân indiferente la mode, ne angajează individual şi spulberă angoasele ideologiilor superficiale.
A fi de stânga înseamnă, uneori, să cauţi mereu decizia consensuală în faţa unor răscolitoare frământări. A fi de dreapta, dimpotrivă, înseamnă să plasezi hotărârea la nivelul conştiinţei individuale. La întrebarea privind sensul vieţii, e absurd să răspunzi printr-o interiorizare a idiosincrasiilor ultimului grup de birocraţi sau experţi şcolari; repetând poncifurile multiculturaliste din presă; adăpostindu-te în spatele unei cortine diplomatice; acceptând, pe scurt, prejudecăţile aceleiaşi lumi care, plecând poate de la o simplă neînţelegere, l-a ucis pe Socrate, l-a răstignit pe Iisus, a admis Holocaustul nazist şi a uitat de Gulagul sovietic.
Înainte de-a cere angajarea militantă pentru un anumit manifest politic, omul de centru-dreapta susţine un proiect spiritual. Or, Gabriel Liiceanu ne ajută să înţelegem de ce stânga porneşte frecvent de la o iluzie transcendentală, livrând o definiţie inadecvată a omului contemporan. Fără să ne resemnăm cu cinismul axiomei „omul este lup pentru om“ (Thomas Hobbes), nu vom putea consimţi nici la utopismul care defineşte angelic condiţia umană (urmând explorărilor imaginare ale lui J.J. Rousseau).
Mai gravă decât toate acestea e încercarea de relativizare a conceptului de natură umană pornind de la recunoaşterea pluralităţii formelor istorice ale conştiinţei. Meditaţia din cartea Despre limită plasează însă zestrea somatică, sexul, rasa, naţiunea şi epoca în sfera determinaţiilor imuabile, al căror „fond intim-străin“ poate găzdui o hotărâre cu caracter decisiv şi ultim. A nu vedea simultan libertatea ca dar şi povară ori a camufla neputinţele subiective în spatele unui determinism socio-economic — aceasta e tentaţia recurentă a discursului de stânga, ispitit să degreveze individul de marile răspunderi prin recursul la o anume formă de gregaritate (cea îndeobşte structurată pe tiparul claselor sociale). Acest scenariu trimite la abolirea prestigiului ontologic al libertăţii în beneficiul nivelării plate, de tip egalitarist. Ca atare, stânga nu poate omagia tradiţia, nu poate stopa instinctul resentimentar şi celebrarea neantului valoric, nu reuşeşte să conceptualizeze noţiunea de „hotărâre destinală“, menţinînd raza de acţiune umană la nivelul apercepţiilor infantile. Umanismul tradiţional te tratează ca pe un adult responsabil, în timp ce valorile revoluţionar-progresiste fac din fiecare subiect biopolitic o victimă a hazardului istoric. Ratarea sau împlinirea individuală nu participă în orizontul axiologic al stângii: ceea ce contează, întotdeauna, este acţiunea colectivă în numele unei abstracţii.
Gabriel Liiceanu rămâne în cultura filosofică şi literară a României postbelice ca un gânditor nuanţat al problemei libertăţii – „unica măsură a destinelor şi a maladiilor de destin“ (Despre limită, 1994, p. 71). O libertate demnă, o libertate gravitaţională, o libertate înzestrată cu criterii, o libertate reflexivă şi, ca atare, o libertate ordonată.
