Pe aceeași temă
În 30 de ani, va trebui să reducem emisiile de gaze cu efect de seră în așa măsură încât puțurile de carbon să absoarbă suficient CO2 pentru a „anula” aceste emisii, ba chiar să le facă negative. Acest drum nu va fi ușor de parcurs. Deceniul care vine va fi, de altfel, cel care ne va cere cele mai multe eforturi, cu o ambiție ce se va dubla în raport cu deceniul 2010-2020, căci dacă nu schimbăm la timp modelul economic după care funcționăm, obiectivul de neutralitate climatică pentru 2050 nu va putea fi atins.
Dar avem cu adevărat de ales? Întrebarea poate părea bizară, căci politica înseamnă să alegi și să oferi direcții. Totuși, este necesar să constatăm că haosul climatic e în fața noastră și că inacțiunea are un cost economic și social cât se poate de real. Prăbușirea biodiversității mondiale ar costa aproape 500 de miliarde pe an în întreaga lume, în timp ce incendiile-monstru se înmulțesc, așa cum am văzut în California recent sau în Australia la începutul anului 2020. Ecuația economică de bază a luptei contra schimbării climatice se citește, deci, în ambele sensuri: costul monstruos al inacțiunii, care va apăsa greu de aici înainte asupra economiei noastre, versus costul investiției în trecerea la un model care va proteja viața și clima și ne va scuti de nota de plată piperată și permanentă a inacțiunii.
Necesitatea tranziției este, deci, o evidență, mai trebuie însă ca aceasta să fie fezabilă din punct de vedere economic și social. Toate drumurile duc la Roma, dar nu vrem să ocupăm capitala unui imperiu în ruină. Acesta este sensul angajamentului pe care eu îl duc azi la nivelul instituțiilor europene și în particular în Parlamentul European. Dacă vrem să atingem neutralitatea climatică în 2050 și să reducem emisiile de gaze cu efect de seră în 2030 cu 55%, până la 60% în raport cu anul 1990, asta este pentru că suntem convinși că există un drum care ne duce acolo. Aceste obiective nu sunt cele mai ambițioase pe care le au în vedere comunitatea științifică și ONG-urile, căci acestea cer un obiectiv de reducere de 65% până în 2030, dar rămânem la o ambiție fără precedent și credibilă.
Europa nu tratează cu ușurință acest drum: Comisia Europeană a publicat, astfel, un studiu de impact, după mai multe luni de muncă, în care sunt detaliate mijloacele legislative și financiare pentru atingerea obiectivelor climatice consolidate până în 2030. Prețul carbonului va trebui să se dubleze în 10 ani, pentru a favoriza apariția campionilor economici decarbonizați, legislația va trebui să se schimbe pentru a avea mai multe mașini electrice, în fiecare an Europa va trebui să consacre 100 de miliarde investițiilor în tranziția climatică... Cifrele sunt cunoscute, ambițioase, dar nu nerealiste.
O cale credibilă spre neutralitatea climatică trebuie să respecte mai multe criterii: să fie justă din punct de vedere social, pentru a aduce toată societatea cu sine, să protejeze de concurența internațională a întreprinderilor care respectă mai puțin criteriile ecologice, să dea mijloace financiare concrete actorilor tranziției.
Pentru a fi acceptabilă și credibilă din punct de vedere social, tranziția nu trebuie să lase pe nimeni în urmă. Să vorbești despre tranziția ecologică în Franța, în Polonia sau în România nu este același lucru, iar provocările noastre, în special cele energetice, sunt diferite. De exemplu, în Polonia, cărbunele reprezintă încă 80% din producția de electricitate a țării, precum și un bazin de locuri de muncă directe și indirecte semnificativ. Astfel, prin Green Deal, a fost creat Fondul de Tranziție Justă, care ne va permite să dedicăm 17,5 miliarde de euro în cursul anilor următori pentru a sprijini ieșirea energiilor celor mai carbonificate din regiunile care încă depind de ele în Europa, fie formând lucrătorii pentru noi meserii, fie dezvoltând noi oportunități de muncă, fie finanțând noi activități energetice.
Cu privire la acest ultim punct, a apărut repede o problemă spinoasă: ce este de făcut cu o energie precum gazul, cu siguranță cu o amprentă de carbon mai mică decât cărbunele, dar tot un combustibil fosil? Exemplu tipic de realitate a schimbării în raport cu obiectivul neutralității climatice. Am decis, la nivelul Parlamentului European, să permitem utilizarea gazului, dar, pentru a rămâne credibili și coerenți în angajamentul nostru ecologic, după anumite criterii: doar dacă este vorba de înlocuirea cărbunelui, dacă proiectul încorporează energii regenerabile și dacă durata de viață a proiectului finanțat nu pune piedici obiectivelor noastre climatice pentru 2030 și 2050.
Această credibilitate globală a tranziției se joacă și la nivel internațional. Un efort climatic limitat la frontierele noastre europene nu are sens. Ce stimulente să le oferi întreprinderilor, dacă ele trebuie să înfrunte o concurență mondială mai puțin exigentă cu mediul? Dacă vrem să creștem prețul carbonului, ceea ce constituie unul dintre instrumentele-cheie ale schimbării modelului economic, trebuie așadar să ne protejăm și să creăm un sistem în care importurile făcute în Europa să fie supuse aceluiași preț al carbonului ca întreprinderile europene. Acesta este obiectivul mecanismului de ajustare a carbonului, idee propusă de mai mulți ani în Franța și care va fi mai departe prezentată legislatorilor europeni în iunie 2021. Odată cu aceasta, vom avea posibilitatea să creștem prețul carbonului, fără să ne punem întreprinderile în pericol, obținând coerența politicii de mediu europene. Într-adevăr, ar fi totalmente contraproductiv ca politica climatică europeană să se traducă prin delocalizarea producției și a emisiilor noastre.
Pascal Canfin este președintele Comisiei de mediu (ENVI) din Parlamentul European. Este europarlamentar din 2019, aparținând partidului francez La République en marche!
Pascal Canfin
