Erou local la Magazinul Universal

Erwin Kessler | 22.12.2021

Dumitru Gorzo a studiat pictura la București, fiind unul dintre fondatorii celei mai nonconvenționale și descreierate grupări artistice de după 1989, Rostopasca (1998-2002).

Pe aceeași temă

Dumitru Gorzo s-a născut la Ieud, în inima tradiției maramureșene. A avut acces direct, din copilărie, la cele mai autentice meșteșuguri și îndeletniciri țărănești și la cele mai conservatoare obiceiuri și credințe românești pe care și le-a însușit automat, ca pe o datorie și un reflex existențiale.

Dumitru Gorzo a studiat pictura la București, fiind unul dintre fondatorii celei mai nonconvenționale și descreierate grupări artistice de după 1989, Rostopasca (1998-2002). În fruntea colegilor săi, Gorzo a luat în tărbacă nu doar stereotipurile și conformismele culturale și sociale din preajma trecerii în mileniul actual, ci și reflexele și ticurile artistice cultivate în școala de artă. A inventat un vocabular propriu, presărat cu injurii vizuale și ghionturi politice, o iconografie inconfundabilă, înțesată cu țărani arhaici descentrați în mitologii urbane și femei masive, supradotate genital și eviscerate emoțional, dar și un registru tehnic special, în care proliferează desenele și picturile cu noroi, ipsos, aracet și ciment, pe tot felul de table și fiare sau pe folii și plasticuri industriale. Temele și tehnica, atitudinea și (de ce nu?) spiritualitatea lucrărilor sale induc o rabatare subită a derizoriului aparent asupra unor abisuri mentale insondabile. Contrastul dintre parada artistică cea mai opulentă și vehementă și dubiul mental omniprezent caracterizează producția sa voit excesivă. Totul pe un fundal de veselie cromatică și morfologică dusă către excesul carnavalesc, hohotitor, dar mereu tăios.

După copilăria maramureșeană și tinerețea bucureșteană, Gorzo s-a lansat, de peste 10 ani, într-o experiență newyorkeză. Maramureșean în Manhattan (sau prin preajmă), Gorzo a rămas un deteritorializat și s-a bazat mereu, în navigarea sa, pe pluta de artă pe care și-a făurit-o singur, pe maldărul de personaje hlizite și spintecate, familiare lui. La fel de (ne)integrat la New York ca și în București, Gorzo a continuat să facă ceea ce știa mai bine – să aducă meșteșugul și priceperea manuală originară, maramureșeană, alături de vocația iconoclastă și nonconformistă proprie, să prolifereze lucrări arătoase care să profereze sensuri bățoase.

Gorzo lucrează la New York pentru a (re)deveni un artist vernacular român. El nu se adresează scenei culturale (de aici) din perspectiva celui care știe ce îi lipsește locului pentru a fi ca lumea, pentru a intra în rândul lumii, pentru a fi mai bun, ca „acolo”, mai drept, mai just, mai deschis. Mai utopic. Gorzo nu îndreaptă nici o nedreptate prin arta sa, nu își propune să schimbe ceva în mersul lucrurilor, ci doar merge din loc în loc pentru a se prezenta (doar) pe sine, pentru a intra, timp de 15 minute, în țesutul istoric, în narațiunea colectivă, de fundal, a unui loc, a unei localități, a Reșiței de pildă.

Gorzo face ca derizoriul urban să capete străluciri extraterestre, așa cum a făcut la Magazinul Universal din Reșița. Dacă expoziția Gorzo la Reșița ar fi avut loc doar la Muzeul Banatului Montan (unde era instalată jumătatea muzeală a acesteia), totul ar fi fost un act ratat, tocmai prin înglobarea/înglodarea lui într-o activitate expozițională rutinieră, într-o instituție consacrată și adecvată expunerii, dar care, tocmai prin aceasta, este o instituție condamnată la irelevanță în raport cu țesutul viu al societății. Haiduc urban învederat, Gorzo a căutat acel loc și acea provocare din Reșița care ar fi ridicat la un nivel superior miza eroică a întregii întreprinderi. Magazinul Universal era locul ideal tocmai pentru că era inversul unei situații adecvate. Inadecvarea patentă creștea exponențial riscurile și ambiția, dar mai ales impactul.

A ales clădirea ca un pachebot al Magazinului Universal, pentru că aceasta fusese, în zorii comunismului, locul în care ideea de abundență și consum supraviețuise, ca ultimă rămășiță vag legitimă a aspirațiilor burgheze de consum și bucurie. Ulterior, ea a fost eradicată, prin politica oficială de retragere din bunăstare și programul subsecvent de asceză impusă, dusă, în a doua jumătate a anilor ’80, la o veritabilă captivitate a societății în privațiuni multilateral aplicate.

Magazinul Universal din Reșița avea deja un loc, chiar o poză de profil în arta românească, înainte de Gorzo. Michele Bressan, în 2013, făcuse un portret al Magazinului Universal de pe una dintre laturi, cea mai expusă (dinspre strada intens circulată), în seria lui de fotografii de stare urban-peisagistică, cu substrat reflexiv istoric, dedicată unor vestigii arhitecturale vii, de pe harta întregii țări. Un peisaj-portret, parte dintr-un set dedicat acelor locuri și clădiri care, în sistemul conceptual al lui Bressan, erau definitorii pentru tipologia arhitecturală care emana brusc și copleșitor, de la prima vedere, istoria proprie și totodată se extindea imaginar, într-o clipită, și anvelopa cu supramăsură istoria colectivă. La Bressan, fotografia taxonomică, francă și crudă, neînfrumusețată (ca aceea a unui act de identitate peisagistică) a Magazinului Universal documenta sec și la obiect istoria avortată a comunismului, abandonarea oarecum vinovată a locurilor în care se scăldase cândva civilizația noastră, îmbătată la tinerețe cu licorile tari ale utopiilor.

Gorzo are o perspectivă opusă asupra Magazinului Universal. Pachebotul-magazin, cu arhitectura lui extravagantă, de mic-mare templu, hotel sau cazinou pentru sărmani, și cu poziția sa cheie în vechiul oraș reșițean, era din start un receptacul potrivit. Mai ales că, odată eșuată din sarcina sa istorică, nava-amiral a comerțului reșițean devenise un fel de spațiu autoreferențial (un pur „spațiu”), deschis la orice piraterie. Gorzo a ridicat eroic deasupra ei stindardul cu cap de mort al artei actuale vii, a transformat clădirea într-un fel de cinematograf deschis perpetuu, care prezintă un film în buclă, alcătuit din sutele de desene voioase, pestrițe și zvâcnite, lipite pe ferestre și lăsate acolo să bucure ochii trecătorilor până când soarele și timpul le vor fi decolorat și astfel vor fi devenit totuna cu delabrarea și dezintegrarea clădirii și, totodată, a memoriei noastre.

Rezultatul este mitul urban, inversul revoluției. Dacă mergi acum în Reșița și întrebi „Unde e Gorzo?”, oricine îți va răspunde că la Magazinul Universal. Prin oricine se va înțelege și vizitatorul Reșiței, pentru că vizitatorul străin va fi venit cel mai probabil tocmai să vadă Magazinul Universal în regia lui Gorzo (intervenția sa chiar a generat în Reșița un fenomen turistic dedicat artei). Accentul cade în mod decisiv asupra eroului insular, Gorzo, decupat net pe fundalul tern al societății rutinate.

Gorzo e eroul de serviciu. Într-o lume care nu mai are nevoie de eroi, ci chiar îi snobează, când nu îi condamnă prin cancel culture sau prin alte mecanisme (subtile sau nu) de excludere a ceea ce este descris drept mod datat de existență și acțiune socială și culturală, Gorzo își asumă sarcina riscantă de a fi eroul zilei. El lucrează cu eroismul așa cum ar lucra cu o materie primă: se înhamă la sarcini supraomenești (pentru Reșița a produs și a instalat peste 300 de lucrări noi, într-un timp foarte scurt, în care a muncit non-stop, ca un siderurgist care face toate turele, zi și noapte), este prezent în public și pentru toate publicurile, se inserează în montura socială a locului, își diseminează nu doar discursul, ci și propria hagiografie, centrată pe persoana proprie etc. Știe că locul cultural pentru eroism există pretutindeni. Doar că în cele mai multe contexte, el pur și simplu nu e ocupat, pentru că toți ceilalți rămân captivi în acțiuni și activități, dar uită complet de activarea subconștientului colectiv prin impunerea unui protagonist-model.

Arta actuală implicată social este în chip definitoriu antieroică. Refuză egolatria, condamnă megalomania, critică originalitatea cu orice preț, vede emanciparea socială și ascensiunea drept căi de atingere a egalității și uniformității sociale și propune, în general, ameliorarea vieții de acum prin emularea unei vieți ideale, viitoare, imaginare. Arta implicată social are un caracter mesianic și frecvent sectar. Ea nu construiește figuri, ci comunități, grupuri de presiune, mase vindicative. Ea nu oferă plăceri și bucurii, ci îndemnuri și rețete de rezolvare a disparităților sociale, dacă nu se dovedește de-a dreptul o supapă sau chiar o forjă a frustrărilor politice. Arta socială fără angajament de reformare a corpului societății, așa cum este arta lui Gorzo, este o artă mai degrabă reacționară, din punctul de vedere al artei sociale curente. Sau, mai precis, este angajată în dauna angajamentului social predicat – în locul angajamentului social de emancipare, Gorzo își asumă un angajament de mitizare/mistificare. În locul unui angajament de politizare, arta lui Gorzo își asumă un angajament de estetizare. În locul unui angajament social care să îndemne la reforme sau revoluție, arta lui Gorzo îndeamnă la seducție și plăcere subiectivă.

Totul este făcut de Gorzo (subconștient sau conștient, e prea puțin semnificativ) pentru a construi un soclu pe care se ridică originalitatea, perseverența, puterea de muncă, prestigiul, viziunea și ambiția unui singur artist. El seduce colectivitatea, oarecum populist (prin adresarea direct către public și scurtcircuitarea instituțiilor care dirijează lumea artei –galerii, muzee) și îi oferă satisfacții pur estetice, fără să îi propună vreo îmbunătățire de substanță, vreo depășire a condiției istorice, printr-o nouă politică sau o nouă spiritualitate. Tot ceea ce propune Gorzo este o (aparent superficială) lustruire estetică a zilelor, o intensă experiență artistică, care refuză să schimbe datele sociale de profunzime ale comunității pe care, totuși, o creează. E un radicalism conservator, o desprindere de presiunile ideologiilor utopice care vor să transforme efectiv realitatea, să o facă mai bună, mai dreaptă sau mai spirituală, mai credincioasă.

Gorzo vrea doar să facă societatea mai simpatică, mai plăcută, caldă, să genereze mai multă bună-dispoziție și bucurie de a fi pentru niște oameni pe care îi ia așa cum sunt și pe care îi lasă așa cum sunt. Nu își propune să îi schimbe, să îi subjuge. Pare puțin la prima vedere. Puținul acesta e însă mai mult decât prea multul (ideologic) al vremurilor noastre, care împuținează sufletul, plăcerea, bucuria, în numele idealurilor abstracte, utopice și reci. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22