București addict - Ana Rubeli

Aceia dintre noi care s-au născut și locuiesc în București au, cred, pentru oraș, un sentiment ambivalent. Nu poți să nu iubești lumea lui amestecată și pestriță, zonele foarte frumoase și compoziția arhitecturală surprinzătoare a unor clădiri, alternând cu adevărate „răni urbane”, produse de erori de amenajare, de degradare, de neglijență și delăsare decizională. 

Nu poți să nu ai, de fiecare dată când călătorești în afara centrului, surpriza extinderii cartierelor și a identităților atât de diverse ale lor, diferența abisală dintre Ferentari și Cotroceni, dar și diferențe mai subtile, precum cele dintre Pantelimon și Drumul Taberei. Nu poți să nu constați că zona Pipera nu are legătură cu ceea ce unii dintre noi am numi confort estetic al locuirii. În același timp, în acea zonă pare că ia formă o numeroasă comunitate de locuitori, atât de diferită de cea din anii 2000.

Din când în când, dacă ai curiozitatea să te plimbi însă prin București, ți se deschid în față, pe neașteptate, insule compuse din clădiri și străzi pe care le simți aparținând unei istorii misterioase. Una pe care nu o cunoști deloc. A unui trecut transformat în prezent pe care, chiar dacă ai locuit aici din copilărie, rareori ai tentația sau ocazia să îl pui la intersecție cu viața ta. 

Ei bine, Ana Rubeli nu numai că e încercată de o pornire pasionată și tenace de a reconstrui memoria umană și urbană a unor locuri ascunse din Capitală, dar cartea ei Mahalale de Patrimoniu, Sfânta Ecaterina și Flămânda (Ed. Vremea 2024) dă, cred, oricărui bucureștean, un extraordinar imbold să își „destupe” curiozitatea activă și afectivă față de oraș. 

„Cele două mahalale au pentru mine notele muzicale ale lui Dan Dediu, din lucrarea sa simfonică Formido (…). Un amalgam de trăiri și revelații care vin la pachet cu o călătorie pe mai multe axe: nord-sud, est -vest, trecut-viitor, subteran - aerian“, spune autoarea.

 Ana Rubeli este de meserie actuar, adică un matematician care se ocupă cu statistica finanțelor și a riscurilor. Dar tot ea este și cea care a inventat proiectul „Aici a stat”. Cu el, ea te poartă prin diverse părți ale României și îți povestește - cinematografic, aș spune - despre cei care au trăit în case, conace, grădini și vile a căror istorie e reînviată și reprețuită.

Pornirea autoarei de a scrie și descrie două porțiuni din București e datorată, în primul rând, unei motivații personale: familia sa a locuit în trecut în mahalaua (suburbia) Sf. Ecaterina și a revenit, după anii 2000, în zonă.

Dar abordarea sa decurge și din nevoia evidentă de a explora și înțelege, în detaliu, o geografie a trecutului, al său personal și al familiei sale, dar și pe cel mai vast, al locurilor fragmentate din care s-a articulat, de-a lungul timpului, Capitala. Autoarea reconstituie, pe o hartă imaginară, simbolică și cât se poate de precisă, cum s-au desenat destinele locuirii celor care au trăit acolo. Ea face antropologie urbană, cu precizie matematică și cu o evidentă pasiune a detaliului revelator.

În același timp, cele două zone din București sunt prezentate din perspectiva celor care au locuit în casele de acolo. Autoarea leagă labirintul urbanistic de oamenii care au populat zona, de reprezentativitatea și „greutatea” lor socială în vremea în care trăiau acolo. Ocupațiile acestor locuitori sunt, și ele, esențiale. Povestea locuirii e spusă notând nisipurile mișcătoare și spasmele transformatoare ale diverselor întâmplări istorice care au marcat mutații și modificări urbane, rupturi și regăsiri parțiale ale arealului descris.

Profesori și oameni politici, industriași și intelectuali, jurnaliști și breslași, cu toții au generat o anumită ambianță și un anumit stil de viață în cele două mahalale. O clasă de mijloc a cărei viață creștea în același timp cu spațiul în care se umpleau case și grădini, locuri de muncă și de odihnă, de educație, de cult, de loisir. 

Parcursul istoric al străzilor (foste ulițe, în secolul al XIX-lea) și evoluția locuirii sunt povestite și analizate cu acribia și rigoarea unui matematician-statistician de către Ana Rubeli. Istoria Străzii poetului, de pildă, denumită așa la moartea lui Iancu Văcărescu (1868), și modificările pe care căile din fosta Mahala Sf. Ecaterina le suportă din pricina sistematizărilor din perioada comunistă sunt bune exemple ale reașezării, precis documentate, a informațiilor despre acel loc.

 Cele două mahalale se articulează comunitar în jurul unor clădiri de cult - biserici, care servesc însă și drept școli sau locuri de repaus pentru călători (Sf. Ecaterina). Spectaculos este istoricul Bisericii Flămânda, care evoluează dintr-un schit - biserică de lemn - în secolul al XVIII-lea, într-o Enorie, pe măsură ce breasla croitorilor, care alcătuiește majoritar comunitatea din zonă, devine tot mai prosperă.

Cu o curiozitate de adevărat explorator și cu o tenacitate și răbdare de cercetător, Ana Rubeli desface ghemul traiectoriilor urbane uitate și, multe dintre ele, slab sau insuficient documentate.

Lectura cărții îți dă sentimentul de jurnal anatomic al unei bucăți din București, cu întreaga sa țesătură de nervuri istorice la vedere. Cartea nu încearcă să te seducă, ci să te convingă să te uiți în jurul tău, ca locuitor, să înțelegi mai bine că, în universul urban din trecut al orașului în care te afli, au existat oameni care, ca și tine, azi, și-au marcat teritoriul de locuire, și-au afirmat gusturile și înclinațiile. Se compune un mozaic urban care oglindește spiritul unui loc. Se demonstrează cât de dinamică este relația dintre locuitori și oraș, dintre aspirațiile și ocupațiile celor care fac o comunitate și arhitectura și identitatea construită pe care aceștia o generează.

Autoarea consemnează cu tristețe însă distrugerea constantă a elementelor de originalitate ornamentală, pe care o constată în conservarea neglijentă a integrității arhitecturale a locurilor studiate. Ea spune că, deși funcția inițială a multor clădiri a fost păstrată, „cultul polistirenului” și al termopanelor a determinat o formă brutală și greșită de falsă modernizare, negativă pentru valoarea patrimonială a imobilelor. Soluții mult mai bune și mai respectuoase ar fi putut fi găsite printr-o reală consultare a specialiștilor și grație interesului real al autorității locale, dacă acesta ar fi existat. 

Emoționant este apelul autoarei de la sfârșitul volumului: „Transmit strigătul de ajutor al orașului, căruia îi dispare farmecul viscontian”.

 Tot ea conchide: „De fapt, întregul oraș București e un oraș călător (…) călătorește la clasa a doua, uneori în ritm de poștalion, alteori de personal, mai arar cu acceleratul”. 

Citind „Mahalale de patrimoniu”, mi-am amintit de Orașele invizibile, splendida carte a lui Italo Calvino, fiindcă undeva, pe parcursul cărții, care nu este una de ficțiune, ai impresia că Ana Rubeli descrie, de fapt, un tărâm fantastic, unul simbolic, un spațiu ireal, compus din imagini și existențe care, fiindcă nu mai sunt concrete, capătă o valoare arhetipală, ficțională. 

Unul dintre orașele descrise de Marco Polo, eroul lui Calvino, era oglinda imaginară și armonioasă a celui care exista pe pământ, în mod concret. Cel ce pe pământ era murdar, haotic, poluat și agresiv.

Oglinda sa din cer, cea invizibilă, era ideală, era perfectă. 

 Cred că Ana Rubeli ne amintește că, trăind în agitația atât de eclectică și tot mai neîmblânzită a Bucureștiului de azi, ar fi bine să nu uităm că, undeva, ar putea exista acel oraș perfect, acel oraș invizibil. Unul pe care doar fiecare dintre noi, locuitorii lui, îl poate configura.

E un volum care își propune să declanșeze o aspirație. Și - lucru foarte rar - chiar reușește să o facă!