Pe aceeași temă
Se împlinesc 6 ani de la dispariția unui personaj ieșit din comun. Disprețuia conformismul, bocitoarele și cântul gregorian. A fost un solist înrăit, alergic la corul monofon și zăvorât al stângii corecte politic. Marxismul, comunismul instalat, socialismul vest-european și toate avatarurile acestora au avut în el un adversar ireductibil și de o rară competență. I s-a răspuns nu cu argumente, ci cu umori, rea-credință, uneori insulte și militantism inutil deghizat. Deruta politică și economică resimțite azi, nu numai în Europa, accentuează golul lăsat de dispariția acestui vizionar. Din fericire, ne rămâne enorma lui operă, sistematică, accesibilă și actuală.
De-a lungul urgisitului secol XX, toţi „idioții utili“ ai lumii libere (francezi mai cu seamă), ipostază în care se găsea covârşitoarea majoritate a intelectualității (cu câteva excepţii totuși), au preferat să se înşele cu Sartre decât să aibă dreptate cu Raymond Aron şi în acelaşi timp cu Popper, Hayek și alți câțiva, puţini, printre care Jean-François Revel. (Lui Raymond Aron, Revel nu avea să-i invidieze prea multe, l-a „concurat“ până şi în domeniul economiei.)
Doctor și profesor agregat de filosofie – aceasta era breasla sa de origine –, Jean-François Revel a scris în 1957 celebrul său eseu Pourquoi des Philosophes (La ce bun filosofii). Volumul era un fals rămas bun adresat filosofiei, de fapt o nemiloasă repunere în chestiune a filosofiei „academice“, o răfuială cu mandarinatul steril pe care îl instituţionalizaseră bergsonismul, existenţialismul, structuralismul, marxismul, psihanaliza lacaniană constituite într-o feudă universitară, ermetică și anacronică. Eseul a provocat o avalanșă de răspunsuri ofuscate, la care J.F. Revel a răspuns publicând volumul La Cabale des Dévots (Conjurația bigoţilor). Paginile despre derapajele de la modestie şi bun-simţ din coteria psihanaliştilor lacanieni, printre care şi Françoise Dolto (de altfel, o remarcabilă specialistă), din acest al doilea eseu, de fapt un veritabil pamflet, sunt de o savoare specială.
Au urmat alte numeroase eseuri politice de succes (el le numea filosofice), traduse în mai toate limbile importante, cu tiraje enorme, cum, printre altele, au fost Ni Marx, ni Jésus (Nici Marx, nici Iisus), 1970, La tentation totalitaire (Tentaţia totalitară), 1976, Comment les démocraties finissent (Cum sfârşesc democraţiile), 1983, La connaissance inutile (Cunoaşterea inutilă), 1988, L’obsession anti-américaine (Obsesia antiamericană), 2001, Le regain démocratique (ar putea fi Revenirea democrației), 2004. Acesta este o strălucitoare analiză a socialismului real, o irefutabilă demonstrație a agoniei pre- și postnatale a șandramalei ideologice care a deformat atâtea minți și a făcut atâtea victime.
Filosof, politolog, gazetar, patron de presă, editorialist, memorialist, romancier, critic şi exeget literar, istoric și critic de artă, gastronom și mare cunoscător al vinurilor, J.F. Revel a fost un spirit curios şi deschis, servit de o cultură covârşitoare şi de o memorie fenomenală. Anticonformist, ponderat în toate analizele și enunțurile sale, Revel a fost un model de rigoare, de măsură și de onestitate intelectuală. Vorbea 5 limbi, dar ţinea conferinţe în doar 4, nu întotdeauna cu un plan scris în faţă. În 1997 este primit în Academia Franceză, în fotoliul lui Etienne Wolff. Discursul de recepţie a fost rostit de Marc Fumaroli, autorul, printre altele, al celebrului eseu intitulat L’Etat culturel (Statul cultural, despre Franța ultraetatistă).
Deşi celebru şi acoperit de glorie, Revel era un marginal. Cauza este cunoscută. A fost unul dintre cei mai incomozi gânditori ai timpului, dublat de un viguros înotător împotriva curentului. Era antitotalitar, deci adversar al comunismului, instalat sau din opoziție în țările democratice, al socialismului elitelor occidentale (făcea diferența între socialism și social-democrație, adeptă totuși a liberalismului economic). Cum minţile veacului erau (și sunt încă) aservite vulgatei marxiste, anticomunistul-cu-argumente (niciuna dintre afirmaţiile sale nu era gratuită) nu era iubit, iertaţi eufemismul. Să ne amintim ce au păţit Stéphane Courtois şi colaboratorii săi pentru o singură lucrare, de proporţii e drept, Cartea neagră a comunismului. Pentru mentalităţile normalizate, proiectul colectivist rămâne unica soluţie de schimb a capitalismului rebotezat liberalism, duşmanul dintotdeauna al stângii „corect“ cugetătoare. Este vorba de cei care nu au înţeles nimic din marile crahuri ale secolului trecut; de socialiști, adepți ai redistribuției fără producție, de comunişti, pentru care muncitorii sunt o ficţiune, de tiermondişti, primii duşmani ai lumii a treia, de toate celelalte „secte“ antiliberale, care-şi schimbau profeţii și profețiile ca pe ciorapi. Pentru goşistul de serviciu, Revel, demolatorul speranţei de a găsi (în fine) un înlocuitor de nădejde al capitalismului, era inamicul public numărul unu. Nu i s-a iertat nimic. Nici enorma notorietate şi rezonanţă internaţionale a operei, nici infailibilitatea diagnosticelor sale şi cu atât mai puţin de a fi avut, alături de Raymond Aron, dreptate împotriva lui Sartre şi, astfel, împotriva tuturor intelectualilor de stânga şi colaboratorilor-adoratori ai lui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Castro, printre alţii. Nu i s-a iertat nici demontarea mitului potrivit căruia Salvador Allende, marele democrat, a fost răsturnat de un complot al CIA. Complotul a fost, dar nu a avut efect, dar răsturnat a fost de camionagii, gospodine și alte categorii de nemulțumiți de mizeria bruscă și fără speranță, datorate unor măsuri politice de tip comunist, antieconomice prin definiție. Deși Revel a restabilit adevărul cu documente și argumente irefutabile, stânga internațională nu renunță nici azi la mitul „uciderii“ de către SUA a primei experiențe democratice de stânga, pe cale de a reuși. Când Pinochet a ucis democrația chiliană, aceasta era moartă de mult, a fost afirmația reveliană care spunea totul despre subiect.
A început – ca student - prin a fi rezistent (împotriva ocupantului german), apoi comunist, o scurtă vară doar, în fine, susţinător al lui Mitterrand, de care, după ce s-a dumirit repede despre intenţiile sale, s-a lepădat imediat. A renunţat definitiv la acţiunea politică, punându-şi toată energia în scrisul care avea să-i aducă notorietate, respect şi bani, care, se știe totuși, au și câteva părți bune. A fost unul dintre puţinii autori francezi care trăiau din scris.
Era un om de stânga, măcar aşa se autodefinea și aşa îl vedeau prietenii săi cei mai buni. Stânga este definită şi prin ura sau dispreţul resimțite faţă de Statele Unite. J.F. Revel ştia că Americii îi revenea de drept rolul de lider obiectiv al lumii libere. Antiamericanismul nu i se potrivea; Revel stima Statele Unite, mai ales pentru că le cunoştea bine, ceea ce nu-l împiedica să-i vadă defectele, nu o dată enorme, dacă nu redhibitorii. Poziţie greu de asumat în Franţa contemporană, visceral antiamericană. Iată definiţia sa, citez din memorie: ... inițial, a fi de stânga însemna să lupți pentru libertate, adevăr şi un maximum de justiţie socială. Dar o justiție socială bazată pe metode care funcționează, nu pe o redistribuire generalizată care nu face decât să slăbească economia.
Revel a fost uneori Casandră: analizele sale privind marxismul şi totalitarismul aferent erau pe cât de pertinente, pe atât de respinse, când nu erau hulite şi, fireşte, contrazise. A fost iconoclast cu normă întreagă, puţine domenii ale culturii și ale vieţii publice fiind la adăpost de diagnosticele sale. Iată câteva mostre: „A fi primul ministru al Franţei este o ficţiune“, „În ţările libere, informaţia este rareori concepută pentru a informa“, „În Est, ca şi în Vest, riscul pentru reforme nu este reîntoarcerea lui Marx, ci populismul naţionalist, anarhic şi demagogic“, „Preşedintele [Franţei, n. red.] este în slujba statului sau statul în slujba preşedintelui?“, „Subvenţionalismul nu va înlocui niciodată imaginaţia. Dacă creaţia artistică ar depinde de subvenţii, ţările comuniste ar fi adus pe lume cele mai sclipitoare culturi ale secolului“, „Poporul francez nu mai are pentru a gândi decât un creier de sticlă, numit televiziune“, „Stânga nu se va reforma atâta vreme cât nu va înţelege că Churchill a fost mai la stânga decât Stalin“ sau „Graham Greene nu este un romancier. Dickens şi Dostoievski, da“ etc.
Jean-François Revel (Ricard era numele lui adevărat) s-a născut la Marsilia în 1924. A fost câţiva ani profesor la Institutul Francez din Mexico-City, apoi la cel din Florenţa, apoi în Algeria. Sunt anii care i-au înzecit orizontul, rămânând toată viaţa deschis spre lume. Asculta zilnic BBC, radiourile italian şi spaniol, citind apoi şi câteva cotidiane în limbile pe care le vorbea curent. Era un mondialist activ şi avant la lettre. Ura și disprețul cu care a fost blagoslovit se vede și din locul pe care-l ocupă în dicționare și enciclopedii. Un exemplu: în celebra Encyclopaedia Universalis este citat doar în ultima ediție, într-un minuscul articolaș de câteva rânduri, în vreme ce unor ilustre mediocrități le sunt rezervate pagini întregi. Aveau însă marele merit de a nu fi făcut valuri.
Moartea sa, consolând o bună parte a celor cărora le-a întins oglinda, lasă o gaură neagră în conştiinţa timpului pe care a întruchipat-o cu asupra de măsură. A murit la Paris pe 30 aprilie 2006. Avea 82 de ani.
(Acest articol reia parțial textul apărut în numărul 3, din iunie 2006, al publicației elvețiene Căminul românesc, editat de Comunitatea Românilor din Elveția, ca și în volumul Scene din viața unui dușman de clasă, Ștefan Racovitză, Ed. Curtea Veche, septembrie 2010.)
