Miturile întemeietoare, revelații contemporane (Oedip, regia Andrei Șerban la Teatrul Bulandra)

Tiparele ancestrale în care omenirea civilizată și-a fixat experiența istorică sunt, iată, în continuare, repere consistente pentru rătăcita noastră lume contemporană. Dintre miturile Antichității, tot mai îndepărtată în timp, dar tot mai actuală prin semnificații, Oedip e unul dintre cele mai frecventate. Faimosul rege teban și destinul lui tragic urmărit de ceea ce teoria literară a numit hybris (omul care, nesocotind vocea destinului, și-a omorât tatăl luând-o de soție pe propria mamă) își încarcă periodic biografia cu noi semnificații date de timpurile care i-au succedat. Interpretări și reinterpretări repun în discuție tragedia lui Oedip sub semnul nevoii de libertate a omului contemporan în război cu determinările impuse sau autoimpuse de subconștient. Forța destinului ignorată de Oedip, dar și seducția misterului și a întrebărilor din spatele acesteia, la care se adaugă speculațiile deduse din creșterea interesului pentru relațiile umane subtil sofisticate în societatea modernă, noile coduri morale și sociale și mai ales amestecul politicului în manipularea oamenilor lărgesc nu doar proiecția de fundal a modelului clasic, ci și înțelesul acestuia. Oedip umblă printre noi cu dezinvoltura provocatorului, iar însemnele sale fac personajul din ce în ce mai ispititor și demn de cercetat pentru contemporani.

 Cu ani în urmă, un spectacol memorabil al Operei Române în regia argentinienei Valentina Carrasco, prea repede scos de pe afiș, ni-l arăta pe Oedipul enescian la sfârșitul peregrinărilor la care e condamnat, aruncat pe o plajă invadată de turiști, în indiferența mulțimii din jur.

Nu știu dacă a inventariat cineva interpretările și reinterpretările acestui mit care a fundamentat, între altele, una dintre cele mai cunoscute teorii freudiene despre relația mamă-fiu.

Recent, regizorul și dramaturgul britanic Robert Icke readuce în atenție, prin montările din 2019 și 2022, personajul într-o piesă ce poartă numele eroului antic- Oedip (mulți zic că ar fi fost mai potrivit titlul Iocasta), pe care îl plasează în centrul unei situații contemporane, respectiv o campanie de alegeri.

Cu ochiul și urechea mereu atente la noutățile din lumea scenei, Andrei Șerban și asistenta sa Daniela Dima preiau textul și plonjează, cu ocazia spectacolului de la Teatrul Bulandra din București (după un altul diferit, se pare, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj) într-o seducătoare investigație trecut-prezent, mit-realitate, făcând din această operă scenică un adevărat studiu cu accente antropologice.

Primul tablou e aproape muzeal prin proiectarea în decorul semnat de Carmencita Brojboiu a unor efigii antice, cadru în care în scenă intră bătrânul prezicător Tirezias. Singurul personaj care poartă costumul neutru cu care ne-am obișnuit când vine vorba de teatrul antic are în interpretarea excepțională a Anei Ioana Macaria solemnitatea ritualurilor păgâne, instaurând misterul. Monologhează cu ton baritonal, alternând greaca veche cu versurile în traducere din tragedia lui Sofocle, moment în care mulți dintre cei prezenți retrăiesc emoțiile celebrei Trilogii antice în regia lui Andrei Șerban de la kilometrul zero al teatrului românesc, de după 1989, cum titram scriind despre eveniment (vezi De la Cortina de fier la teatrul fără perdea). De altfel, în cuvântul de deschidere de la avanpremieră, Andrei Șerban evoca numele celor care i-au inspirat și susținut această creație, Elisabeth Swados, Priscilla Smith, precum și pe acela al neuitatei Ellen Stewart, directoarea de la La Mama, unde a început aventura în lume a regizorului româno-american.)

Cu știința ruperilor de ritm care dau tensiune montărilor sale, regizorul ni-i aduce apoi în scenă pe „urmașii” lui Oedip, care refac la altă scară a istoriei drumul acestuia spre descoperirea adevărului despre sine și despre ceilalți. Cine suntem și de unde venim, dramele identității sunt teme la ordinea zilei, iar Oedip le conține exemplar. Niciodată parcă ele n-au sunat însă mai vibrant ca azi, când omul contemporan, fie el și recent, nu mai are timp de filozofie.

Prin contrast cu calmul gânditor din scena de început și cele în care Tirezias revine premonitor, noul Oedip surprins în campanie electorală și tabloul agitației din jur ne aduc cu picioarele pe pământ, în lumea noastră pragmatică și vulgară, lumea intereselor mărunte în care parvenirea prin minciună și impostură, mai ales cea politică, e pentru mulți confundată cu destinul. Dezlănțuit, în cea mai fierbinte noapte a alegerilor, asaltat de curiozitatea presei de scandal, acest Oedip, orgolios și intempestiv, dar mai ales avid de putere, arată ca un biet cabotin jucând exuberant scena succesului. Într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, Vlad Zamfirescu trăiește acest moment debordând de energie, sigur pe sine și pe mijloacele sale de seducție. Această primă parte a spectacolului înfățișând suficiența de tipar a politicianului e abordată cu dezinvoltură de actor, pentru ca apoi, în partea a doua, în fața mărturisirilor Iocastei, să trăiască cu o sinceritate dezarmantă perplexitatea cumplitei revelații a paricidului și incestului. Bine condus, acest drum face ca interpretarea lui Vlad Zamfirescu să dea tonul spectacolului, dominat de dilema vinovăției eroului.

 Pentru că, la urma urmelor, dacă această piesă ne spune ceva nou despre libertatea și răspunderea actelor noastre o face implicând întreaga societate pe care spectacolul lui Andrei Șerban o ilustrează printr-o amplă figurație, oamenii de campanie care roiesc în jurul lui Oedip.

Cel de al doilea pol al spectacolului se structurează în jurul tulburătoarei scene dintre Oedip și Iocasta, în care iubita retrăiește drama unei căsnicii de suferință, lângă un Lajos nedemn de profilul său legendar, motivându-și astfel adulterul și aruncând în aer relația pasională dintre cei doi. În reprezentația văzută (18 decembrie 2023), prefațată de regizor cu explicații despre accidentarea Ceraselei Iosifescu (Iocasta), a fost și singurul moment în care interpreta en-titre, dându-și măsura talentului de tragediană, intră în rol trăind la limita suportabilului scena umilinței într-o relație conjugală eșuată. În rest, actrița s-a rezumat la a da replica partenerilor de la arlechin, în timp ce Ilinca Neacșu, dublura, executa adecvat mișcările, fără a afecta credibilitatea spectacolului.

În virtutea importanței date temei iubirii sunt propuse ca rezolvare a crizei survenite două finaluri, unul, mai conform cu modelul antic, în care Iocasta își ia viața, în timp ce Oedip își scoate ochii (momentul se consumă într-o cadă și are aerul unei scene de reclamă); și altul, original și curajos, impertinent chiar, în care cei doi se tăvălesc pe jos într-o scenă prelungită de sex în lumina reflectoarelor și disprețul destinului.   

Echilibrul fin instaurat între valorificarea patternului, a mitului clasic și realitatea în care reverberează tema destinului în lumea de azi, pe de o parte, și abordarea emoțională a relației bărbat-femeie prin prisma aspirației la libertate, pe de altă parte, face ca spectacolul să-și găsească deplina împlinire într-o construcție demnă de numele regizorului.

Între aceste planuri, actorii au posibilitatea să jongleze cu capacitățile lor de transformare ilustrând însăși labilitatea ființei. Imaginea publică și cea particulară, intimă, sunt în același timp văzute ca fețele unui Ianus care guvernează nu doar viața omului în societate, ci și pe cea a actorului pe scenă. Teză pe care spectacolul lui Andrei Șerban o conține și ca o lecție de viață despre adevăr și minciună („minciuna albă”, cum numea un filozof contemporan acea jumătate de adevăr necesarmente acceptat).

Cum povestea lui Oedip, oricum am lua-o, are și o tramă polițistă, în spectacol există și câteva roluri esențiale pe drumul descoperirii mobilurilor crimei de care se face vinovat eroul. Cel mai important e al Meropei, presupusa mamă care-l crescuse pe Oedip, rol în care Manuela Ciucur excelează bântuind ca fantoma lui Hamlet printre cei care nu vor să o asculte, subliniind aroganța lui Oedip. Mai e și Corin, înzestrat de autor cu misiuni, dar și sentimente secrete în privința Iocastei, rol în care Adrian Ciobanu pune multă rafinată discreție. Creon, ca șef de campanie electorală, dar și ca sfătuitor al lui Oedip, știe, pe de altă parte, să-și ascundă adevăratele intenții prin jocul subtil, relevant al actorului Andi Vasluianu. În fine, din anturajul familial se detașează Antigona (Andrada Corlat), apăsând pe simțul realist, justițiar al personajului exprimat plenar în altă piesă a ciclului teban.       

Spațierea interesantă realizată prin manipularea la vedere a elementelor de decor sau a perdelelor de lumină (lighting design: Cristi Niculescu) creează oportunități de mișcare în dinamica spectacolului, iar ceasul electronic care măsoară timpul spectacolului în care soarta lui Oedip, prezidențiabilul, trebuie lămurită susține tensiunea spectacolului.

Unitatea de loc și timp (cele douăzeci și patru de ore), regulă de fier a tragediei antice, e și ea respectată de autor în perimetrul convenției scenice.

Creație de referință prin modul în care autorul și regizorul înțeleg să implice marea cultură și imbatabila putere a mitului în judecata lumii contemporane, Oedip de Robert Icke în regia lui Andrei Șerban pe scena Teatrului Bulandra e în același timp un avertisment pentru societatea în care trăim și, mai ales, o frumoasă meditație despre limitele cunoașterii și libertății umane. //