Tragediile copiilor armeni

Codrut Constantinescu | 04.10.2022

Acum se cunosc bine principalele momente care au condus la uciderea a peste un milion și jumătate de armeni, în perioada 1915-1922, cel puțin jumătate din populația armeană a Imperiului Otoman.

Pe aceeași temă

Despre genocidul armean au apărut în ultimii ani mai mult cărți1 în spațiul cultural românesc într-un efort recuperator firesc și bine-venit într-o țară liberă, căci tragedia armenilor din Imperiul Otoman reprezintă poligonul de testare a Holocaustului din cel de Al Doilea Război Mondial. Evenimentele din 1915, care au continuat cu intermitențe până în 1922, trebuie puse în context, căci reprezintă punctul culminant al unei politici intolerante și deliberat criminale a otomanilor. Preludiul a început încă în 1894 și a durat până în 1896, când au avut loc masacrele hamidiene, după numele sultanului Abdul-Hamid al II-lea (poreclit și Sultanul Roșu). Numai amenințarea cu intervenția militară din partea Imperiului Britanic și a celui țarist a pus capăt masacrelor, însă 200.000 de armeni deja fuseseră uciși cam în aceleași condiții ca în 1915 de kurzi, 2.500 de sate armenești au fost devastate, 50.000 de copii rămânând orfani, iar 40.000 de armeni au fost convertiți cu forța. Ura față de armeni a rămas intactă, iar la 14 aprilie 1909 au avut loc masacrele din regiunea Cilicia, din orașul Adana, care au durat până la 27 aprilie 1909. Sosirea în estul Mediteranei a navelor militare franceze, italiene, germane, americane și ruse a mai calmat pe moment situația. Constantinopolul a trimis trupele armatei regulate să curme masacrele, dar acestea s-au alăturat epurărilor etnice.

 

Acum se cunosc bine principalele momente care au condus la uciderea a peste un milion și jumătate de armeni, în perioada 1915-1922, cel puțin jumătate din populația armeană a Imperiului Otoman. Ghinionul acesteia a fost faptul că majoritatea armenilor locuia de sute de ani (chiar de dinainte de sosirea triburilor turce în Anatolia) în șase viyalete (departamente) aflate la granița nord-estică a Imperiului Otoman cu Imperiul Țarist, în expansiune și în acea zonă, în detrimentul otomanilor încă din 1878. Erevan se afla în Rusia. Intrarea Constantinopolului în Primul Război Mondial la 1 noiembrie 1914, un gest politic complet iresponsabil al Junilor Turci, căci armata otomană suferise înfrângeri după înfrângeri, a reprezentat prologul tragediei armene. Pretextul oficial și mincinos al deportării armenilor a fost securizarea spatelui frontului ruso-otoman din estul Anatoliei. Situația de pe front era proastă pentru otomani, căci Armata a III-a, care se avântase spre Transcaucazia, a fost zdrobită de ruși la Sarikamiș, în iarna dintre 1914-1915. Otomanii, aflați în plină retragere, au început să caute țapi ispășitori, cei mai facili și neajutorați fiind armenii din zonă. În februarie 1915 deja Enver Pașa, eminența cenușie a guvernului otoman, îi viza pe toți armenii care fuseseră înrolați în armată, fiind cetățeni otomani, odată cu începerea războiului, constituind batalioane auxiliare, menite a construi fortificații, căi ferate, un preambul pentru asasinarea lor treptată, fără a se atrage atenția opiniei publice. La 18 aprilie 1915, 60.000 de armeni au fost masacrați în regiunea Van, iar supraviețuitorii s-au retras în orașul propriu-zis, unde au organizat o rezistență disperată împotriva trupelor otomane. Generalul țarist Iudenici (1866-1933), unul dintre cei mai capabili generali țariști din Primul Război Mondial2, a ordonat trupelor sale să cucerească orașul Van și să-i salveze pe rezistenții armeni (exact contrariul a ceea ce aveau să facă Stalin și Armata Roșie în fața Varșoviei în august 1944), care au fost astfel salvați de la o moarte sigură. În cartierele Vanului, au fost descoperite cadavrele a 50.000 de civili armeni masacrați. Pe de altă parte, Germania, aliata Imperiului Otoman, care avea o prezență militară semnificativă, mai ales la nivelul conducerii militare otomane, nu s-a amestecat deloc și nu a încercat să prevină sau să oprească masacrele. Același mod de operare a fost utilizat de otomani în cazul minorității asyriene și al grecilor pontici, care practic au fost dezintegrați. Se pare că unii germani care au asistat la acele masacre au devenit activi în perioada interbelică tocmai în NSDAP și în organizația sa de protecție internă (inițial) SS.

La 24 aprilie 1915, orașul Constantinopol avea să fie epurat de intelectuali armeni proeminenți (inclusiv membri ai Parlamentului otoman!), la ordinele lui Taalat Pașa, ministrul de interne. De regulă bărbații erau uciși chiar în sau la marginea localităților de baștină, pentru a nu putea opune rezistență în timpul deportărilor, iar femeile, bătrânii și copiii erau adunați în coloane care teoretic erau dirijate către nordul Siriei, departe de front. Chiar și fără să fi fost hărțuiți, umiliți, jefuiți, bătuți și uciși de kurzi sau de jandarmii otomani, chiar și aprovizionați cu apă și alimente, marșul pe o distanță atât de mare, de patru-cinci sute de kilometri, era absolut imposibil, fiind în fapt o condamnare la moarte soft. În cel de Al Doilea Război Mondial, această practică avea să devină una standard (chiar și guvernul lui Antonescu a pus-o în practică în Bucovina de Nord și Basarabia, prin deportarea evreilor de aici, singura mare diferență fiind că Transnistria se afla totuși mult mai aproape decât Alep). Aceste deportări ofereau o mică șansă de supraviețuire și se pare că 290.000 de armeni totuși au supraviețuit calvarului și au ajuns în nordul Siriei sau Irakului. De altfel, mărturiile anonime strânse în volum de Sonya Orfalian3, recent tradus și în limba română, sunt o dovadă clară.

Toate mărturiile copiilor armeni reprezintă o lectură teribilă chiar și acum, după un secol (mult prea plin cu orori), căci mintea (cam) refuză instinctiv să accepte că omul poate fi atât de nemilos cu un alt om, depășind cu mult cruzimea animalelor, care se mai sfâșie, se mai mănâncă, dar niciodată nu duc aceste porniri animalice la nivel de extincție a celeilalte specii. Într-adevăr, există biblioteci care încearcă să explice rațional iraționalul, dar mă tem că, indiferent de nuanțe, instinctul genocidar rămâne în continuare o mare enigmă a sufletului omenesc. Dacă în cazul Holocaustului vorbim despre un genocid industrializat-mecanicizat, prin folosirea unui diabolic proces tehnic de ucidere în masă, în cazul genocidului armean contactul între victimă și călău era unul direct, de aceea cu atât mai greu este de înțeles bestialitatea umană. Una este să apeși pe un buton (reducând aspectul pentru că și în cazul Holocaustului a existat și o dimensiune clasică a barbariei, mai ales în partea vestică a Uniunii Sovietice) și altceva este să hăcuiești, să retezi capete, să scoți copilul din burta mamei, să tragi în țeapă, să incendiezi, să sugrumi, să îngropi oameni de vii, să spinteci. Rămâne greu de explicat de ce noile autorități kemeliste nu și-au asumat acest genocid, în condițiile în care el a fost opera autorității otomane defuncte, însă și kemalismul a avut o dimensiune naționalist-turcă profundă, în ciuda reformismului cu iz european (interzicerea turbanului, adoptarea alfabetului latin etc.). Această moștenire teribilă otrăvește și acum relațiile Turciei cu mica minoritate armeană și cu statul armean. Faptul că puterea autocratică a lui Erdoğan nici măcar nu concepe asumarea faptelor vine cumva în logica preluării moștenirii politice otomane de către Erdoğan. Iar sprijinul (inclusiv militar) pe care-l oferă în momentul de față Azerbaidjanului nu este de natură să rezolve această dispută istorică, dimpotrivă, o amplifică. Iar dacă vrei să deranjezi cumva Turcia lui Erdoğan, cea mai bună cale este să recunoști genocidul armean.

Dacă bărbații au fost uciși, iar femeile violate sau spintecate cu baionetele, se credea că puteau fi recuperați, islamizați, integrați cu forța copiii, obligați să-și uite trecutul armean sau să fie folosiți drept slugi. Cam singura soluție de supraviețuire. Pentru fete era și mai tragic, pentru că erau violate, văzându-se forțate să dea naștere unor copii nedoriți, copiii torționarilor familiilor lor. O traumă psihică incredibilă. Unele au fost vândute în târgurile de sclavi provinciale (în perioada 1915-1918!). Acești supraviețuitori au scăpat din acel iad după sfârșitul războiului, când mai multe misiuni umanitare au străbătut zona (de regulă, americane), în speranța recuperării și salvării supraviețuitorilor armeni. Reluăm doar câteva fragmente din carte. „În ziua aceea, în învălmășeala de sânge și răni, i-am pierdut pe mama, pe tata, pe frații și surorile mele, într-un cuvânt, am pierdut totul. Nu pot să-mi amintesc. Nu vreau să-mi amintesc. M-am salvat în deșert.” Alt copil: „Am 10 ani și văd lucruri care nu se pot povesti. Fluviul Eufrat e plin de leșuri ce se rostogolesc duse de curent. Unele se scufundă pentru a se ivi din nou la suprafață ceva mai departe. Cu ajutorul unor bețe lungi, kurzii îi țin pe cei încă vii cu capul sub apă, ca să-i înece”. În carte apare un singur caz oarecum fericit de reunire cu tatăl plecat pe front, în armata otomană (poate ajuns și în România, cine știe), precum și o familie de armeni din Constantinopol, bănuim că este chiar cea a Sonyei Orfalian, care a fugit din capitala otomană îmbarcându-se pe un vapor italian, debarcând la Tripoli (unde s-a născut și autoarea în 1958), care fusese recent preluat de italieni tocmai de la otomani (colonia Libia italiană). Ura față de turci a rămas intactă, un supraviețuitor declarând la finalul volumului: „Îi blestem mereu pe turci. Uneori se întâmplă ceva acolo, un cutremur, inundații sau altă calamitate, și de fiecare dată sper ca nenorocirea aceea să distrugă totul”. Mărturiile copiilor armeni sunt zguduitoare și par incredibile, ca și cum nu am asista în zilele de azi și ultimele luni la dovezi clare ale barbariei ruse în Ucraina, îndreptată asupra civililor nevinovați, cu camere de tortură și gropi comune. //

 --------------------------------------------------------------------------

1. Gaidz Minassian Visul spulberat al armenilor. 1915, traducere din franceză de Elena Bulai, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017 despre care am scris în Revista 22. Linkul aici- https://revista22.ro/cultura/visul-armean-spulberat-prin-genocid și Laure Marchand şi Guillaume Perrier Turcia şi fantoma armeană. Pe urmele genocidului, Editura Corint, 2016, despre care am scris în Revista 22. Linkul aici- https://revista22.ro/cultura/datoria-memoriei-faza-turc

2. După răsturnarea țarului a luptat de partea armatelor albgardiste, comandând operațiunile lor din Țările Baltice. A reușit să ajungă la 30 de kilometri de Sankt Petersburg înainte de a fi bătut de Armata Roșie, aflată în contraofensivă. Rămășițele trupelor lui s-au retras în Estonia independentă, iar de aici au fost preluate de Marina Britanică. A murit în exil, în sudul Franței, fiind înmormântat în cimitirul rus din Nisa.

3. Mărturii ale copiilor armeni 1915-1922 Traducere din limba italiană de Emanuela Stoleriu, traducerea textelor din limba franceză de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, Iași, 2022.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22