Traume şi rezilienţă

Sunt două texte care explorează tărâmul singular al celor care trebuie să depăşească pragul unei suferinţe psihice, în urma unui abuz, redând discursul la persoana I al unui erou narator, şi se constituie în egală măsură în dovada că transpunerea în naraţiune a unei traume este, aşa cum spun psihoterapeuţii, primul pas - esenţial - către rezilienţă.

Sora mea, Summer de Monica Sabolo a fost nominalizat la Premiul Goncourt şi la Premiul Interallié, câştigând în cele din urmă Premiul Goncourt al liceenilor. Romanul a apărut în Franţa în 2017 şi a fost tradus anul acesta în limba română de către Mona Apa-Slujenco.

Naratorul se numeşte Benjamin, are 38 de ani şi face retrospectiv istoria dispariţiei misterioase a surorii sale, Summer, în urmă cu 25 de ani. Pe atunci Benjamin era adolescent, iar Summer avea 19 ani. Familia lor pare una de vis, pentru că tatăl e un avocat de succes, mama e o femeie elegantă, frumoasă, care patronează petreceri de lux în casa lor din Geneva. Doar Benjamin se simte deja, copil fiind, cumva deplasat faţă de această familie strălucită. El este introvertit, are ticuri nervoase, are o atracţie către morbid. Simte că preferata părinţilor este Summer, o fată superbă, inteligentă, care-şi trăieşte adolescenţa exploziv, alături de cercul ei de prietene. Cu ocazia unui picnic pe malul lacului Leman, într-o zi, ea dispare definitiv, nelăsând nicio urmă. Familia de vis devine brusc una de coşmar. Benjamin rememorează felul în care a devenit dintr-odată interesant ca frate al fetei dispărute şi redă ironic discuţiile pe care le are, ani după aceea, cu psihiatrul Traub, tentativă eşuată de a rezolva problema suferinţei sale.

Ceea ce cucereşte imediat este portretul pe care Benjamin îl face lui Summer. Fata este descrisă ca fiind sigură de ea, neezitând să facă excese de tot felul, dar într-un mod care e perceput de fratele ei mai mic ca fiind stilat. Pentru Benjamin, Summer se droghează şi se duce cu băieţii... ca o prinţesă ! Are clasă, are chiar o inocenţă pe care pare că şi-o păstrează indiferent ce face. Nimic nu poate să întineze nu memoria ei, ci felul în care Benjamin o percepe pe sora lui, înainte ca ea să dispară, iar el să rămână traumatizat. Această blondă subţirică și delicată este întruchiparea însăşi a primei tinereţi, a frumuseţii fizice şi a dezinvolturii. Nimeni nu–i rezistă lui Summer şi ea se distinge imediat în cercul format de Jill, Coco şi Alexia, un fel de „tinere fete în floare“, după expresia proustiană. Marcat de complexele sale de inferioritate, Benjamin le priveşte, pe bună dreptate, ca vrăjit.

Întrebarea referitoare la ce s-a întâmplat cu Summer în ziua în care a dispărut în pădure, lângă lacul Leman, îşi va găsi răspuns abia la finalul cărţii. Până atunci, cititorul vede cum cad măştile câtorva personaje, de la părinţii lui Summer şi Benjamin până la personaje de rangul al doilea. Această „desvrăjire“ face parte din rezilienţa lui Benjamin şi face surpriza cititorului.

Apoi, harul scriitoarei constă în a crea o atmosferă de thriller psihologic poetic, am putea zice. Lacul Leman este evocat ca o deschidere posibilă spre o altă lume, una nu neapărat mai bună, ci pur şi simplu alta. Pe care adolescenţii o simt, atunci când se aventurează să înoate spre adâncuri. Apele lacului sunt văzute ca nişte falduri, când atrăgătoare, când respingătoare, vegetaţia are aspect când devorator, când senzual, iar peştii sunt şi ei percepuţi ca nişte creaturi misterioase. Benjamin are coşmare în care şi-o imaginează pe Summer înecată, zăcând pe fundul lacului. Alteori, aceeaşi imagine e una pozitivă, i se pare că Summer se simte bine acolo, continuându-şi altcumva viaţa, şi că îl cheamă lângă ea. Sentimentul de „a nu fi bine în pielea ta“ la vârsta adolescenţei este foarte bine descris de Benjamin, la care se adaugă dorul permanent după sora sa mai mare.

Revenind la acea zi, prin chestionarea unor persoane, Benjamin va afla nişte secrete care fuseseră foarte bine păstrate peste două decenii. Coşmarul ia sfârşit, în mod şocant pentru cititor, şi asigură chiar un catharsis. Un roman care dă senzaţia de vertij.

„Summer, cu ochii mari, deschişi. Îmi zăresc reflexia în pupilele ei, o siluetă măruntă, ca o păpuşă minusculă într-o altă păpuşă, şi totuşi eu nu sunt acolo, sunt în altă parte. Peştii ies din întuneric, imenşi, sunt de un roz-pal, albastru-închis, argintiu-marmorat. Unii trag după ei filamente lungi care li se iţesc de sub gură, alţii au cercuri negre în jurul ochilor. Se apropie, iar înotătoarele par să urmeze mişcarea mâinilor ei, îi ating trupul, într-un balet nespus de graţios. (...) Vreau să întind braţele, dar sunt paralizat, sau nu sunt acolo, peştii roiesc, ţes în jurul ei o plasă impenetrabilă, şi curând ea este cu totul captivă, părul ei continuă să danseze prin apă, însă trupul i-a dispărut.“

Celălalt roman apărut la Ed. Litera, O istorie a violenţei, este o poveste autobiografică. Lui Edouard Louis chiar i s-a întâmplat ceea ce povesteşte: după ce invită la el un necunoscut care îl abordase pe stradă într-o seară de Crăciun şi după ce face dragoste cu el, are loc o altercaţie, iar acesta îl violează şi apoi încearcă să îl stranguleze pe scriitor. Cartea a apărut în Franţa în 2016 şi a fost tradusă recent de Alexandru Matei în limba română.

Trauma este povestită de narator în dezordine pentru că, din ceea ce s-a întâmplat, autorului îi revin în minte frânturi, desigur, haotic. Există o rememorare a faptelor, dar şi una a vizitei imediate la spital, pentru a cere o terapie împotriva SIDA, şi există o rememorare a anchetei, în care el a fost nevoit să redea cu detalii tot ce îşi amintea, ajungând să regrete că a depus plângere. Discursul său este presărat cu fragmente din discursul surorii sale, care îi relatează soţului ei faptele, apoi cu inserţii reprezentând gândurile naratorului despre felul în care povesteşte sora sa sau momente în care se adresează lui însuşi. Avem astfel o naraţiune care pare polifonică, deşi în ea nu se exprimă decât două personaje.

Naratorul se opreşte asupra detaliilor, care măresc dimensiunile, ca o lupă. După rememorarea a ceea ce s-a întâmplat după violarea şi tentativa de ucidere a sa de către străin, are loc şi rememorarea faptelor, pur şi simplu. Din nou, transformarea în naraţiune a unei traume înseamnă a o deplasa din spaţiul abstractului (a lui „cum a fost posibil aşa ceva?“) şi a o aşeza în realitate. Înseamnă a te sluji de cuvinte pentru a încerca să dai un sens celor întâmplate. Nicio traumă nu poate fi explicată până la capăt, pentru că orice abuz, cu cât e mai violent, cu atât e mai greu de povestit. Şi totuşi, punerea în cuvinte este esenţială pentru că îl scoate pe cel traumatizat din starea de şoc şi îl ajută să îşi exprime sentimentele, să se elibereze şi să insereze faptele, într-un fel, în povestea generală a vieţii sale. Pentru a ajunge în starea de după traumă, cel abuzat trebuie să treacă prin a o povesti celorlalţi, iar textul lui Edouard Louis exact asta face. El vrea cu orice preţ să înţeleagă cum s-a ajuns să fie abuzat şi aproape omorât de cineva de care tocmai se apropiase şi, amintindu-şi faptele, îi găseşte atacatorului său chiar circumstanţe atenuante, pentru câteva momente cel puţin. De asemenea, fiind în stare de şoc, se simte agresat de prietenii săi, care insistă ca el să meargă la Poliţie şi ajunge la percepţii deformate: „Sunt la fel ca Reda. Ei sunt Reda. Dacă Reda este numele momentului în care a trebuit să trăieşti ceea ce nu ai fi vrut să trăieşti, dacă Reda este numele privării, al tăcerii, al absenţei tale, numele momentului în care a trebuit să faci ceea ce nu ai vrut să faci, în care a trebuit să treci prin ceea ce nu voiai să treci, să fii ceea ce nu voiai să fii, atunci degeaba cauţi, m-am gândit...“.

Cum abuzatorul, numit Reda, este arab de origine, naratorul recunoaşte că în stresul său posttraumatic a devenit rasist, el, care înainte nu cunoscuse nici urmă din acest sentiment. Însă povestea cu magrebianul care a trăit în sărăcie şi nu se adaptează în societatea franceză şi care devine violent şi cvasi-asasin în urma faptului că naratorul îl acuzase (pe drept!) de furt, este cam clişeizată. E singura parte slabă a romanului, care altminteri se citeşte cu sufletul la gură.

Naraţiunea are virtuţi cinematografice, scenele de la spital şi de la Poliţie sunt redate într-o înlănţuire de fragmente în care notaţia crudă se amestecă cu dialoguri foarte realiste, avem corespondenţele a ceea ce în cinema sunt numite gros-plan, prim-plan, plan american şi această schimbare a unghiurilor de vedere dă o dinamică aparte textului. Acest stil, alături de capacitatea autorului de a se desprinde - într-o anumită măsură - de povestea sa trăită şi de a o reda mizând pe detalii şi pe sinceritate fac din romanul O istorie a violenţei o lectură în care cititorul empatizează uşor cu personajul narator, iar faptele, care iniţial par că „nu se pot întâmpla decât altora“, devin o poveste omenească, pur şi simplu. //

EDOUARD LOUIS

O istorie a violenţei

Editura Litera, 2019, 256 pg.