Pe aceeași temă
Cum este să te priveşti din sală sau de dincolo de cortină? Prin spectacolul Unchiul Vania de Cehov, montat la Teatrul Maghiar din Cluj în 2007, regizorul Andrei Șerban ne-a oferit prilejul, actorilor și spectatorilor, să înțelegem trăind ce poate însemna, la un moment dat, neliniștitoarea inversare a rolurilor – în teatru, la fel ca în viață. Și într-adevăr, acest spectacol longeviv și extrem de actual, difuzat în cadrul Festivalului Național de Teatru „Altfel”, ne-a arătat că scena și relația noastră cu spectacolul, deocamdată suspendat în virtual, pot căpăta valențe noi. Ediția online a FNT din acest an reprezintă o piatră de încercare pentru teatru, dar și pentru memoria lui. Fără o memorie a teatrului românesc, păstrată în înregistrări și filmări de calitate, patrimoniul său valoros riscă să dispară.
Parte a „trilogiei clujene”, alături de Strigăte și șoapte după Bergman și Hedda Gabler de Ibsen, Unchiul Vania are, chiar și pe film, o neobișnuită vitalitate, o forță care ne transpune în lumea legăturilor puternice create între actori și regizor, propunând personaje ce depășesc textul și epoca, instalându-se în proximitatea noastră; o proximitate poate incomodă – ne ocupă locul consacrat în sală, își spun replicile din scaunele noastre – și cert neliniștitoare – se plimbă printre noi, ne aruncă priviri interogatoare, ne antrenează într-un joc complice, nelăsându-se să ne instalăm într-o vizionare detașată. În primul act, suntem pe scenă. Privim în sală, spre Astrov, doică și samovar, le ascultăm dialogul sincopat. De aici, lucrurile se văd și se aud altfel. Bogdan Zsolt este un Astrov extraordinar de nuanțat și prezent în rol, expresiile lui se compun şi recompun ca feţele unui cub rubik, trecând de la o stare sufletească la alta cu agilitatea unui atlet. Doica Marina (Csilla Varga) urcă pe scenă, se aşază printre spectatori. Proximitatea face ca personajul să nu mai pară o idee abstractă, ci o făptură cu sânge cald care adulmecă emoția „vecinului” și îi întoarce privirea, parcă spunând: ce să credem despre acest Astrov și lehamitea lui de viață? Vă recunoașteți în suferința lui? Într-adevăr, în sală se produce o contaminare fericită, afectele circulă liber între personaje şi public... Astrov își expune atrofierea lăuntrică: „Nu mai simt nimic! Nu vreau nimic! Nu iubesc pe nimeni!”, evocă episodul epidemiei (de tifos) și pune o întrebare crucială: „Ce vor spune oamenii peste o sută de ani?”. Astăzi, întrebarea doctorului devine mai mult ca oricând întrebarea teatrului. Nu din vanitate, ci fiindcă umanitatea din noi, arta, ca expresie înaltă a acestei umanități împărtășite, ne cere să lăsăm o urmă, ne îndeamnă să însemnăm ceva pentru ceilalți, pentru generațiile care vor veni.
Vania se ridică dintre scaune, tulburat. Uimitor András Hatházi, căruia, la fel ca în Hedda Gabler, regizorul îi pune în valoare urieșenia fragilă. Încearcă să tragă o concluzie la dilema lui Astrov, dar îi iese doar un căscat imemorial, trosnindu-și fălcile. Și el e excedat, deranjat în ordinea (micro)cosmică a vieții lui larvare, perturbată de cuplul aristocrat al profesorului Serebreakov și frumoasa lui soție, Elena. Ei vin cu obiceiuri de orășeni, dorm până târziu, filosofează, vor ceai în timpul nopții, nu țin cont de ritmurile ancestrale de la moșie. Inversarea spațiilor de joc ne oferă o imagine inedită: invidia explozivă a lui Vania, care îl disprețuiește pe Serebreakov, acest „om care a fost”, se proiectează pe galbenul peretelui! Urmează jocul privirilor. Astrov și Elena, diva hollywoodiană cu ochelari de soare eșuată în provincie, într-o complicitate erotică. Privirile tandre ale Soniei (Anikó Pethő), fată bună, muncitoare, dar „cam urâtă”, nu intră în calcul. Nici pledoaria ei îndrăgostită pentru „personajul caraghios, fără talent” Astrov: „A fost medaliat pentru pădurit!”. Elena (Imola Kézdi) are propria ei dramă, ca toate personajele lui Cehov suferă de un mare plictis. În ciuda aparentei frivolități, e realistă, denunţă falsitatea: „Distrugeți pădurile la fel de simplu ca oamenii, asta ascunde mila voastră!”. Urcă printre spectatori și li se adresează direct: „Ce-i cu voi, bărbații, nu vă liniștiți până nu aveți femeia! Nu vă cruțați nici măcar unii pe alții”. Câțiva tineri râd, cu siguranță nu-i vor uita replica! Filosofia ei îl scoate din sărite pe Vania, fiind și el muncit de același demon; îi mărturisește dragostea, se umilește târându-se în genunchi ca un elefant greoi, spunând cuvinte grele pe care Elena le alungă ușuratică. De la înălțimea scenei, urmărim dansul personajelor printre scaune și „vedem” întocmai relațiile lor: Astrov și Elena au mișcări complicate, tensionate; Astrov și Sonia se evită dezarticulat; Sonia și Vania se înlănțuie protector; Teleghin și doica traduc ritmul latino în cazacioc. Serebreakov dansează cu toți, ducându-i de nas cu egală grație, mai ales cu Maman (Emőke Kató), care-l adoră incestuos. La capătul tangoului febril îi așteaptă tăcerea samovarului și ceaiul rece. Ne reluăm locul în sală...
...Spectacolul continuă pe scenă. Într‑un decor înrudit cu cel din montarea lui Vania la Sankt Petersburg, își face apariția, anunțat de un îngrozitor urlet reumatic, Serebreakov (József Bíró). Vârsta venerabilă îi dă dreptul la autocompătimire: „Mă gândesc doar la trecut, îi invidiez pe ceilalți, mă sperie moartea; sunt aici ca într-o închisoare, înconjurat de oameni stupizi, îmi lipsește verva cu care eram obișnuit!”. Sinceritatea lui îi reflectă, abject, ingratitudinea. Scena coborârii suferindului Serebreakov – bolnavul imaginar! – pe scară, cu tot cortegiul după el, are ceva molieresc, în timp ce Vania urmărește ritualul cu un ochi și cu celălalt pe Elena, dizolvat de groaza că „și-a irosit viața”. Dă din mâini ca un urs la circ, cade beat, „te iubesc fără speranță”, în timp ce Elena își ghicește în cărți, zâmbindu-i indulgentă. Nici n-am putea exprima altfel lanțul de stări și sentimente absurde, caraghioase, care alcătuiesc la un loc „neputința” şi „răul de-a fi”, râsul e singura substanță de contrast. Ca toate personajele lui Cehov, Vania trăiește cu forță dragostea în imaginație, aleargă după fantoma acesteia care se confundă cu spectrul tinereții pierdute, fuge de realitate. Se tăvălește prin noroi, se înjosește, nu se poate iubi, nu e acasă în el însuși – tragedia lui și a fiecăruia. La fel ca Astrov, care se prăbușește și el din înaltul idealurilor și al scărilor, mormăindu-și jalea în acordurile amorfe ale lui Teleghin (Attila Orbán). Este una din cele mai puternice scene – parada învinșilor, beți turtă, în noroi, deziluzionați și dezabuzați, până la paroxismul dezgustului de sine, de viață! Astrov, în indispensabili și cizme, cu două sfeșnice aprinse, ținând în echilibru pe umeri scândura colosală ca un colos mahmur, făcând șpagatul între schele, bântuit de furtună și vocea Elenei, mai găsește și resurse ca să fie spiritual! Cehov face cel mai fidel inventar uman, de stări abisale ale dragostei și plictisului. Doctorul trage printre spectatori aceste stări - pietre de moară, în timp ce Vania apare cu pușca. Scena simetrică, a „beției femeilor”, e la fel de revelatoare. Elena și Sonia împart paharul, se sărută și plâng, totul, foarte rusește. Și Elena e unul dintre „păcăliții” vieții: „Pentru mine nu există fericire nicăieri”. Sonia: „Sunt atât de fericită”. Luciditatea dureroasă și visul inocent se ciocnesc. Deși nimic nu e în stare pură, fiecare e vinovat. „Vreau doar să plâng, ca un suflet blestemat”. Ceva din cuvintele Elenei reverberează în fiecare personaj; în fiecare. Și totuși, „i-a fermecat pe toți”, vraja ei se propagă malign, nimeni nu se poate elibera.
Decorul s-a schimbat pentru ultimul act. Vania i se adresează Elenei ca unei Charlotte, chiar împrumutând ceva din gesturile lui Werther: „Visează, plonjează, dă-ți drumul măcar o dată, îndrăgostește-te de un faun!”... Înduioșător cum fiecare îşi aduce la picioarele Elenei ofranda: Sonia confesiunea, Vania trandafirii, Astrov hărțile, toți vor cumva să se mântuiască prin ea, iar Elena nu știe ce să facă mai întâi: să-i compătimească, să le ceară iertare sau să-și plângă de milă. La final, Astrov, dublându-l pe doctorul Cehov, face o incizie precisă în masca Elenei, făcând să-i țâșnească orgoliul, instinctualitatea. Demascarea vine ca o eliberare și pentru soția virtuoasă care e gata să-i cedeze, dar sosește, inoportun, Vania. Judecata „de familie” evoluează tragic. La Cehov există mereu o dependență maladivă între „călău” (Serebreakov) și „victimele” care vor înțelegerea, speră în restabilirea unei ordini, ca parte din mecanica supraviețuirii. Vania, cu pistolașul de jucărie, nu reușește să împuște pe nimeni. Nu e Treplev. Și totuși... „Trebuie să ne luăm rămas-bun”. Plouă, noroiul crește, înghite totul. Vania: „Vreau o viață nouă, unde s-o caut?”. Astrov: „Nu există o viață nouă”. Vania: „Ceva lăuntric mă sfâșie!”. Astrov: „Oprește-te!”. Cehov are darul de a tăia scurt falsele elanuri – tăietura de bisturiu. Cât de bine merg împreună descompunerea descrisă de Astrov cu mocirla din avanscenă. Astrov și Elena, murdari și nefericiți, împungându-se ca doi berbeci, se alungă înlănțuindu-se! Dar e prea târziu, chiar și pentru „why not”-ul Elenei, a cărei mână murdară e prinsă grațios de mănușa imaculată a lui Serebreakov. Profesorul îi iartă pe toți și le face cadou un sfat înțelept: „Mai munciți și voi!”. Astrov pleacă lăsând în urmă Africa, visul de căldură (umană), neîmplinit. În avanscenă, Vania și Sonia într-un duet pe ritmuri vesperale, despre viața care va merge înainte, cu muncă, cu suferință, cu mila lui Dumnezeu. Cade cortina, vălul negru transparent, ca un crepuscul. Nu e sfârșitul, doar noaptea și, pentru cei care cred, ca Sonia, va urma o nouă dimineață... Să sperăm că așa va fi și pentru teatru; spectacole atât de „Altfel” ca Unchiul Vania în regia lui Andrei Șerban, cu minunaţii actori clujeni, ne dau speranță! //
