Viaţa unui om chinuit

Codrut Constantinescu | 04.11.2014

Pe aceeași temă

Destinul lui Dmitri Vitkovski reprezintă altă dovadă incontestabilă a distrugerii şi deformării vieţii umane, care, se pare, a fost principalul obiectiv al regimului comunist atât în Rusia, cât şi în orice alt colţișor din această lume.

Dmitri Vitkovski şi-a descris experienţa petrecută în Arhipelagul Gulag în volumul O viaţă în Gulag care, în ciuda di­men­siu­nii reduse, concentrează o experienţă uma­nă foarte complexă. Car­tea a fost depusă la puţin timp de la apariţia nuvelei lui Sol­jenițîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, tot la re­dac­ţia revistei Novîi Mir, în 1962, însă, din motive evi­dente (uriaşul impact al cărţii lui Soljeniţîn), re­dac­ţia a fost nevoită să tot amâ­ne publicarea, până când în­suşi autorul a murit în 1966 (la 65 de ani). De altfel, Soljeniţîn i-a folosit expertiza pe ultima sută de metri, când, paralizat, Vitkovski a citit câteva ca­pitole din celebrul Arhipelag Gulag, după cum mărturiseşte Soljeniţîn. Din ne­fe­ri­cire, cartea nu a apărut în Rusia decât 30 de ani mai târziu, la începutul anilor 1990.

Născut într-o familie în care tatăl său era militar de carieră în armata ţaristă tocmai la Riga, unde se afla cantonată uni­tatea pe care o conducea, Dmitri Vitkovsi a cunoscut tragedia de tâ­năr, căci, în contextul izbucnirii primului război mondial, tatăl şi trei dintre fraţii săi mai mari, înrolaţi şi ei, au fost ucişi. La doar 14 ani, împreună cu mama dis­trusă, a fost nevoit să facă drumul de la Moscova pentru a identifica trupul ne­în­sufleţit al tatălui. Până în ajunul Revoluţiei bolşevice, autorul a studiat la şcoala de ca­deţi de la Moscova, şcoală care a fost ra­pid desfiinţată în noul context politic. Ghi­nionul vieţii sale a fost că a ascultat sfatul oferit de un profesor din Moscova care l-a îndemnat să meargă să studieze la Ins­ti­tutul Tehnologic din Tomsk, din Siberia Centrală, care, în acele momente, părea de­parte de tulburările care aveau loc în Ru­sia europeană. După ce a traversat aproa­pe jumătate din Rusia, a început să stu­dieze la Tomsk, de unde a fost recrutat cu forţa în armata albgardistă a amiralului Kolceak (aceasta ducea o acută lipsă de sol­dați, de aceea i-a recrutat obli­gatoriu pe toți studenții găsiți în universitatea din ora­șul siberian), înainte de prăbuşirea re­gimului său siberian efemer. După în­frân­gerea şi destrămarea unităţilor lui Kol­ceak, Vitkovski şi-a reluat studiile, pe ca­re le-a absolvit în 1926, când a fost pentru prima dată verficat de organele CEKA. Chiar dacă şi anchetatorul i-a declarat că nu se făcea vinovat cu nimic, totuși a pri­mit o sentinţă de a se exila trei ani în zona fluviului siberian Enisei, la Eniseisk. „Încă nu dispăruse tradiţia umanităţii şi nu fu­seseră aplicate noile metode de smulgere a depoziţiilor, care vor prolifera în anii ur­mători.“ Pentru a se întreţine s-a an­ga­jat în diverse locuri. Amintirile din Siberia se concentrează mai degrabă asupra fru­museţii naturii decât asupra privaţiunilor. După ce şi-a ispăşit cei trei ani de exil, s-a angajat la o uzină chimică din Asia Cen­trală, de unde, în anul 1931, Dmitri Vit­kovski a fost din nou arestat, el fiind înregistrat în „baza de date“ a OGPU/NKVD, pentru că în dosarul său era con­semnată scurta prezenţă în armata lui Kol­ceak. A ajuns în lagărul Kem, de unde erau de regulă îmbarcaţi deţinuţii către Ar­hipelagul Solovki. „Pe vremea mea, Kem­perpunkt a fost vizitat de un grup de zia­rişti străini. Străinii, bine îmbrăcaţi, mer­geau însoţiţi de şefii lagărului, pu­neau deţinuţilor tot felul de întrebări şi păreau deplin siguri de re­zultatul vizitei lor. În mod evident, nu înţelegeau că, şi dacă ar fi putut pune întrebările între patru ochi, tot nu ar fi aflat ade­vărul.“

Vitkovski a fost trimis la șantierul pentru construirea canalului care trebuia să le­ge Marea Albă de Marea Baltică, unul dintre primele ambiţii megalomanice ale lui Stalin, unde a fost numit şeful ecluzei 18 doar pentru că era inginer. Nici nu conta că era in­gi­ner chimist! Descrie con­cludent iarna la Be­lomorkanal. „Pă­mân­tul, lipsit de co­vorul gras de muşchi, a îngheţat imediat şi s-a transformat într-un amestec de nisip, pietriş şi bolovani, tari ca betonul. Poţi să dai cu târnăcopul, să-l rozi cu din­ţii, nu ai cum să scoţi mai mult de o sută de metri pătraţi pe zi. Iar norma zilnică este de doi metri cubi. Şi mai bate şi un vânt geros, pă­trun­zător, iar în­căl­ţămintea s-a stricat şi pi­cioarele îşi ara­tă degetele.“ Drept ur­ma­re, oamenii, că­rora deja li se micşoarase raţia la 300 de grame de pâine, nu mai puteau ieşi la muncă, zăcând letargici în barăci. După terminarea lucrărilor, au­to­rul a asistat şi la trecerea vasului „scri­it­o­rilor-pro­pagan­diști“ în frunte cu Maxim Gorki. Anne Applebaum descria foarte exact mo­men­tul: „După triumfala că­lă­to­rie cu vaporul a lui Stalin pe canalul ter­minat în august 1933, Gorki a condus o delegaţie de 120 de scriitori sovietici în­tr-o călătorie si­mi­lară. Scriitorii au fost (sau cel puţin s-au prefăcut a fi) atât de încântaţi de această călătorie, încât abia şi-au putut ţine în mâini caietele de no­tiţe. Degetele lor tre­murau de emoţie. (...) Chiar şi pentru stan­dardele extrem de joase ale real­is­mului socialist, cartea ca­re s-a născut din eforturile lor, Kanal imeni Stalina (Ca­nalul numit Stalin), este o mărturie grăi­toare a coruperii scrii­to­ri­lor şi a in­te­lec­tualilor din societăţile to­talitare“. Cum descrie un martor ocular sce­na? „Pe punte se înghesuie inşi cu oche­lari de baga, cu blocnotesuri, cu aparate de fotografiat. Scriitori! Vin cu brigada şi apoi răs­pân­desc legenda creată, care spune că ne-am îndreptat prin muncă, am renăscut şi ne-am transformat în oa­meni cinstiți.“ Unul dintre scriitori dă nas în nas cu deţinutul inginer Vitkovski şi-l întreabă pentru ce crimă a fost con­damnat. „E in­te­resant de aflat ce răspuns aşteaptau acești stăpâni ai ideilor? Că sunt con­dam­nat pentru un complot care nu a avut loc? Ca ei să împrăştie în lu­mea toată acest răspuns şi eu să mai pri­mesc încă ze­ce ani? Şi, de fapt, despre ce să vor­besc cu aceşti creatori ai op­ti­mis­mului oficial?!“ Un coleg îi răspunde, afir­mând, spre stupefacţia scriitorului pro­pa­gandist, că Vitkovsi era condamnat pentru ten­ta­tivă de revoltă armată împotriva pu­terii so­vietice! La care propagandistul ofi­cial dă o replică de pomină: „Aşa de tâ­năr! La ce v-a trebuit vouă revoltă!“.

DMITRI VITKOVSKI - O viaţă în Gulag, Editura Corint, 2013

După Belomorkanal a fost trimis şi mai la nord, în peninsula Kola, pe râul Tuloma, fiind nu­mit şeful unui şantier care cons­truia o hidrocentrală. Eliberat doar după cinci ani, pentru că în acea pe­rioadă a Gulagului se putea reduce pe­deap­sa dacă deţinutul se comporta bine/se ree­duca prin muncă, o practică ce a fost sis­tată la mijlocul anilor 1930. „Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am fa­milie, nu am nicio avere, în afară de pe­lerina din lagăr. Trebuie s-o iau iară de la capăt.“ S-a confruntat cu cercul vicios al reintegrării, conform practicii kafkiene a sistemului bolşevic – „pentru a avea o sluj­bă trebuie să fii în sindicat, iar pen­tru a fi în sindicat trebuie să ai o slujbă“. Foştii prieteni din Moscova îl evită, este un paria. Ajuns în Asia Centrală, departe de centru, a devenit şef de secție la fabrica chimică din Cimkent, iar peste un an s-a mutat la Vladimir. În decembrie 1938, a fost arestat a treia oară, „noi ştim tot“, şi a avut marele noroc că Stalin oprise Marea Teroare printr-o telegramă secretă în no­iembrie. Altfel mai mult ca sigur ar fi fost împuşcat. A întâlnit şi categoria celor care credeau că „în cazul lor s-a făcut o eroa­re, dar toţi ceilalţi sau, în orice caz, cea mai mare parte a lor îşi merită pe deplin soarta. Iar metodele? Asta e, la război ca la război, faţă de duşman sunt bune ori­ce metode“. Este torturat (bătut) pentru a semna fără să ştie ce, ţinut în picioare şi privat de somn timp de trei zile, pentru a fi intimidat, mutat şi băgat timp de două luni într-o celuă cu deţinuţii de drept comun, pe care el îi cunoştea foarte bine, după ce-i avusese în subordine la ri­di­ca­rea ecluzei de la Belomorkanal, astfel în­cât nu a avut probleme cu ei, aceştia îi dă­deau chiar de mâncare. După doi ani de „anchetă“, în care el a refuzat să semneze orice declaraţie, a fost eliberat. La final, fostul anchetator, care ajunsese să-l sim­patizeze, i-a vorbit de parcă ar fi fost cei mai buni prieteni. Însă documentul de la or­gane prin care se atesta că a petrecut alţi doi ani în Gulag a cântărit ca o piatră de moară în încercarea lui (a câta oare?) de a-şi construi o viaţă normală. A ajuns inginer de schimb într-o făbricuţă de ule­iuri electrice din Caucazul de Nord. În­rolat în 1942, în contextul înaintării tru­pelor germane şi române şi în Caucaz, în­tr-un regiment de apărare antiaeriană, iar apoi în trupele GPU, ce ironie!, se îm­bol­năveşte de tifos exantematic, petrecând sfârşitul războiului în spital. A reuşit să se strecoare din nou lângă Moscova, pro­fi­tând de aparenta relaxare de după răz­bo­iul câştigat, la un laborator chimic, unde a lucrat şase ani, şi-a întemeiat o familie, însă denunţul unui coleg a trezit sus­pi­ciu­nea organelor, care l-au anchetat din nou, obligându-l pe directorul instituţiei să-l dea afară. În plus, i se impune şi in­ter­dic­ţia de a rezida în Moscova, oraşele spe­cia­le (aproape toate) şi cele de graniţă. O lo­vitură cumplită pentru moralul său, însă soţia şi ideea responsabilităţii pe care o resimte faţă de fiul sau de numai doi ani şi jumătate l-au susţinut în această nouă în­cercare. A luat din nou calea exilului şi a reuşit cu mare dificultate să se angajeze în Ucraina, la o fabrică de uleirui eterice. Abia în 1956, la trei ani de la moartea lui Stalin, a fost reabilitat, mai mult forţat, de către acelaşi ofiţer KGB care-l an­che­tase anterior şi care-i comunică amuzat că în dosarul său nu era absolut nimic in­criminatoriu.

Dmitri Vitkovski a reuşit să-şi pă­streze puterea interioară de a admira natura rusă, nu există capitol din cartea sa în care să nu descrie frumuseţea mediului înconjurător (fie că este vorba despre flu­viul Enisei, peninsula Kola, mun­ţii Cau­caz), ceea ce doveşte că, în ciuda ne­nu­mă­ratelor privaţiuni şi chinuri pe care le-a tră­it, a reuşit să păstreze, după cum re­marca şi Nicolas Werth în prefaţă, o de­ta­şare care poate l-a salvat de la pus­tiul su­fletesc în care atât de mulţi deţinuţi su­combau. O încărcare cu energie pozitivă în­tr-un uni­vers dominat de urâţenie. „Şi totuşi, totul trece! Da, totul trece. Totul trece. Trec, se lasă la fund anii vieţii şi... oa­re nu fac parte dintr-un spectacol fan­tastic?“ //

CITIȚI ȘI

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22