Pe aceeași temă
Destinul lui Dmitri Vitkovski reprezintă altă dovadă incontestabilă a distrugerii şi deformării vieţii umane, care, se pare, a fost principalul obiectiv al regimului comunist atât în Rusia, cât şi în orice alt colţișor din această lume.
Dmitri Vitkovski şi-a descris experienţa petrecută în Arhipelagul Gulag în volumul O viaţă în Gulag care, în ciuda dimensiunii reduse, concentrează o experienţă umană foarte complexă. Cartea a fost depusă la puţin timp de la apariţia nuvelei lui Soljenițîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, tot la redacţia revistei Novîi Mir, în 1962, însă, din motive evidente (uriaşul impact al cărţii lui Soljeniţîn), redacţia a fost nevoită să tot amâne publicarea, până când însuşi autorul a murit în 1966 (la 65 de ani). De altfel, Soljeniţîn i-a folosit expertiza pe ultima sută de metri, când, paralizat, Vitkovski a citit câteva capitole din celebrul Arhipelag Gulag, după cum mărturiseşte Soljeniţîn. Din nefericire, cartea nu a apărut în Rusia decât 30 de ani mai târziu, la începutul anilor 1990.
Născut într-o familie în care tatăl său era militar de carieră în armata ţaristă tocmai la Riga, unde se afla cantonată unitatea pe care o conducea, Dmitri Vitkovsi a cunoscut tragedia de tânăr, căci, în contextul izbucnirii primului război mondial, tatăl şi trei dintre fraţii săi mai mari, înrolaţi şi ei, au fost ucişi. La doar 14 ani, împreună cu mama distrusă, a fost nevoit să facă drumul de la Moscova pentru a identifica trupul neînsufleţit al tatălui. Până în ajunul Revoluţiei bolşevice, autorul a studiat la şcoala de cadeţi de la Moscova, şcoală care a fost rapid desfiinţată în noul context politic. Ghinionul vieţii sale a fost că a ascultat sfatul oferit de un profesor din Moscova care l-a îndemnat să meargă să studieze la Institutul Tehnologic din Tomsk, din Siberia Centrală, care, în acele momente, părea departe de tulburările care aveau loc în Rusia europeană. După ce a traversat aproape jumătate din Rusia, a început să studieze la Tomsk, de unde a fost recrutat cu forţa în armata albgardistă a amiralului Kolceak (aceasta ducea o acută lipsă de soldați, de aceea i-a recrutat obligatoriu pe toți studenții găsiți în universitatea din orașul siberian), înainte de prăbuşirea regimului său siberian efemer. După înfrângerea şi destrămarea unităţilor lui Kolceak, Vitkovski şi-a reluat studiile, pe care le-a absolvit în 1926, când a fost pentru prima dată verficat de organele CEKA. Chiar dacă şi anchetatorul i-a declarat că nu se făcea vinovat cu nimic, totuși a primit o sentinţă de a se exila trei ani în zona fluviului siberian Enisei, la Eniseisk. „Încă nu dispăruse tradiţia umanităţii şi nu fuseseră aplicate noile metode de smulgere a depoziţiilor, care vor prolifera în anii următori.“ Pentru a se întreţine s-a angajat în diverse locuri. Amintirile din Siberia se concentrează mai degrabă asupra frumuseţii naturii decât asupra privaţiunilor. După ce şi-a ispăşit cei trei ani de exil, s-a angajat la o uzină chimică din Asia Centrală, de unde, în anul 1931, Dmitri Vitkovski a fost din nou arestat, el fiind înregistrat în „baza de date“ a OGPU/NKVD, pentru că în dosarul său era consemnată scurta prezenţă în armata lui Kolceak. A ajuns în lagărul Kem, de unde erau de regulă îmbarcaţi deţinuţii către Arhipelagul Solovki. „Pe vremea mea, Kemperpunkt a fost vizitat de un grup de ziarişti străini. Străinii, bine îmbrăcaţi, mergeau însoţiţi de şefii lagărului, puneau deţinuţilor tot felul de întrebări şi păreau deplin siguri de rezultatul vizitei lor. În mod evident, nu înţelegeau că, şi dacă ar fi putut pune întrebările între patru ochi, tot nu ar fi aflat adevărul.“
Vitkovski a fost trimis la șantierul pentru construirea canalului care trebuia să lege Marea Albă de Marea Baltică, unul dintre primele ambiţii megalomanice ale lui Stalin, unde a fost numit şeful ecluzei 18 doar pentru că era inginer. Nici nu conta că era inginer chimist! Descrie concludent iarna la Belomorkanal. „Pământul, lipsit de covorul gras de muşchi, a îngheţat imediat şi s-a transformat într-un amestec de nisip, pietriş şi bolovani, tari ca betonul. Poţi să dai cu târnăcopul, să-l rozi cu dinţii, nu ai cum să scoţi mai mult de o sută de metri pătraţi pe zi. Iar norma zilnică este de doi metri cubi. Şi mai bate şi un vânt geros, pătrunzător, iar încălţămintea s-a stricat şi picioarele îşi arată degetele.“ Drept urmare, oamenii, cărora deja li se micşoarase raţia la 300 de grame de pâine, nu mai puteau ieşi la muncă, zăcând letargici în barăci. După terminarea lucrărilor, autorul a asistat şi la trecerea vasului „scriitorilor-propagandiști“ în frunte cu Maxim Gorki. Anne Applebaum descria foarte exact momentul: „După triumfala călătorie cu vaporul a lui Stalin pe canalul terminat în august 1933, Gorki a condus o delegaţie de 120 de scriitori sovietici într-o călătorie similară. Scriitorii au fost (sau cel puţin s-au prefăcut a fi) atât de încântaţi de această călătorie, încât abia şi-au putut ţine în mâini caietele de notiţe. Degetele lor tremurau de emoţie. (...) Chiar şi pentru standardele extrem de joase ale realismului socialist, cartea care s-a născut din eforturile lor, Kanal imeni Stalina (Canalul numit Stalin), este o mărturie grăitoare a coruperii scriitorilor şi a intelectualilor din societăţile totalitare“. Cum descrie un martor ocular scena? „Pe punte se înghesuie inşi cu ochelari de baga, cu blocnotesuri, cu aparate de fotografiat. Scriitori! Vin cu brigada şi apoi răspândesc legenda creată, care spune că ne-am îndreptat prin muncă, am renăscut şi ne-am transformat în oameni cinstiți.“ Unul dintre scriitori dă nas în nas cu deţinutul inginer Vitkovski şi-l întreabă pentru ce crimă a fost condamnat. „E interesant de aflat ce răspuns aşteaptau acești stăpâni ai ideilor? Că sunt condamnat pentru un complot care nu a avut loc? Ca ei să împrăştie în lumea toată acest răspuns şi eu să mai primesc încă zece ani? Şi, de fapt, despre ce să vorbesc cu aceşti creatori ai optimismului oficial?!“ Un coleg îi răspunde, afirmând, spre stupefacţia scriitorului propagandist, că Vitkovsi era condamnat pentru tentativă de revoltă armată împotriva puterii sovietice! La care propagandistul oficial dă o replică de pomină: „Aşa de tânăr! La ce v-a trebuit vouă revoltă!“.
 DMITRI VITKOVSKI - O viaţă în Gulag, Editura Corint, 2013 |
După Belomorkanal a fost trimis şi mai la nord, în peninsula Kola, pe râul Tuloma, fiind numit şeful unui şantier care construia o hidrocentrală. Eliberat doar după cinci ani, pentru că în acea perioadă a Gulagului se putea reduce pedeapsa dacă deţinutul se comporta bine/se reeduca prin muncă, o practică ce a fost sistată la mijlocul anilor 1930. „Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nicio avere, în afară de pelerina din lagăr. Trebuie s-o iau iară de la capăt.“ S-a confruntat cu cercul vicios al reintegrării, conform practicii kafkiene a sistemului bolşevic – „pentru a avea o slujbă trebuie să fii în sindicat, iar pentru a fi în sindicat trebuie să ai o slujbă“. Foştii prieteni din Moscova îl evită, este un paria. Ajuns în Asia Centrală, departe de centru, a devenit şef de secție la fabrica chimică din Cimkent, iar peste un an s-a mutat la Vladimir. În decembrie 1938, a fost arestat a treia oară, „noi ştim tot“, şi a avut marele noroc că Stalin oprise Marea Teroare printr-o telegramă secretă în noiembrie. Altfel mai mult ca sigur ar fi fost împuşcat. A întâlnit şi categoria celor care credeau că „în cazul lor s-a făcut o eroare, dar toţi ceilalţi sau, în orice caz, cea mai mare parte a lor îşi merită pe deplin soarta. Iar metodele? Asta e, la război ca la război, faţă de duşman sunt bune orice metode“. Este torturat (bătut) pentru a semna fără să ştie ce, ţinut în picioare şi privat de somn timp de trei zile, pentru a fi intimidat, mutat şi băgat timp de două luni într-o celuă cu deţinuţii de drept comun, pe care el îi cunoştea foarte bine, după ce-i avusese în subordine la ridicarea ecluzei de la Belomorkanal, astfel încât nu a avut probleme cu ei, aceştia îi dădeau chiar de mâncare. După doi ani de „anchetă“, în care el a refuzat să semneze orice declaraţie, a fost eliberat. La final, fostul anchetator, care ajunsese să-l simpatizeze, i-a vorbit de parcă ar fi fost cei mai buni prieteni. Însă documentul de la organe prin care se atesta că a petrecut alţi doi ani în Gulag a cântărit ca o piatră de moară în încercarea lui (a câta oare?) de a-şi construi o viaţă normală. A ajuns inginer de schimb într-o făbricuţă de uleiuri electrice din Caucazul de Nord. Înrolat în 1942, în contextul înaintării trupelor germane şi române şi în Caucaz, într-un regiment de apărare antiaeriană, iar apoi în trupele GPU, ce ironie!, se îmbolnăveşte de tifos exantematic, petrecând sfârşitul războiului în spital. A reuşit să se strecoare din nou lângă Moscova, profitând de aparenta relaxare de după războiul câştigat, la un laborator chimic, unde a lucrat şase ani, şi-a întemeiat o familie, însă denunţul unui coleg a trezit suspiciunea organelor, care l-au anchetat din nou, obligându-l pe directorul instituţiei să-l dea afară. În plus, i se impune şi interdicţia de a rezida în Moscova, oraşele speciale (aproape toate) şi cele de graniţă. O lovitură cumplită pentru moralul său, însă soţia şi ideea responsabilităţii pe care o resimte faţă de fiul sau de numai doi ani şi jumătate l-au susţinut în această nouă încercare. A luat din nou calea exilului şi a reuşit cu mare dificultate să se angajeze în Ucraina, la o fabrică de uleirui eterice. Abia în 1956, la trei ani de la moartea lui Stalin, a fost reabilitat, mai mult forţat, de către acelaşi ofiţer KGB care-l anchetase anterior şi care-i comunică amuzat că în dosarul său nu era absolut nimic incriminatoriu.
Dmitri Vitkovski a reuşit să-şi păstreze puterea interioară de a admira natura rusă, nu există capitol din cartea sa în care să nu descrie frumuseţea mediului înconjurător (fie că este vorba despre fluviul Enisei, peninsula Kola, munţii Caucaz), ceea ce doveşte că, în ciuda nenumăratelor privaţiuni şi chinuri pe care le-a trăit, a reuşit să păstreze, după cum remarca şi Nicolas Werth în prefaţă, o detaşare care poate l-a salvat de la pustiul sufletesc în care atât de mulţi deţinuţi sucombau. O încărcare cu energie pozitivă într-un univers dominat de urâţenie. „Şi totuşi, totul trece! Da, totul trece. Totul trece. Trec, se lasă la fund anii vieţii şi... oare nu fac parte dintr-un spectacol fantastic?“ //
CITIȚI ȘI
